Hotărâre privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova
Pentru tiparRepublica Moldova
Curtea Constituţională
Hotărâre privind interpretarea
articolului 13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova
(Sesizările nr. 8b/2013 şi 41b/2013)
În numele Republicii Moldova, Curtea Constituţională, statuând în componenţa:
Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,
Dl Aurel BĂIEŞU,
Dl Igor DOLEA,
Dl Tudor PANŢÎRU,
Dl Victor POPA,
Dl Petru RAILEAN, judecători,
cu participarea dnei Elena Lupan, grefier,
Având în vedere sesizările depuse la 26 martie şi 17 septembrie 2013, înregistrate la aceleaşi date,
Examinând sesizările menţionate în şedinţă plenară publică,
Având în vedere actele şi lucrările dosarului,
Pronunţă următoarea hotărâre:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 26 martie 2013, în temeiul articolelor 25 alin.(1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. g) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale, de deputatul în Parlament, dna Ana Guţu, privind interpretarea articolului 13 din Constituţie, potrivit căruia:
„(1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine. [...]”
2. Autorul sesizării a solicitat Curţii Constituţionale ca prin interpretarea articolului 13 din Constituţie să se explice:
– dacă sintagma „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine” poate fi echivalată semantic cu sintagma „limba română”.
3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 12 aprilie 2013 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.
4. La 17 septembrie 2013 deputaţii Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu, Corina Fusu, Boris Vieru şi Gheorghe Brega au depus o sesizare privind interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) în corelaţie cu art. 13 alin. (1) şi preambulul Constituţiei Republicii Moldova, prin care au solicitat:
– recunoaşterea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova ca fiind valoric superioară Constituţiei Republicii Moldova;
– înlăturarea contradicţiei dintre prevederile Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova şi art. 13 alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova, corelând denumirea limbii oficiale a Republicii Moldova conform actului juridic considerat de Curtea Constituţională a Republicii Moldova ca fiind ierarhic superior.
5. La 15 octombrie 2013, dna Ana Guţu a depus o completare la sesizare, solicitând Curţii Constituţionale să confere Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, adoptată la 27 august 1991, statut de normă constituţională, confirmând astfel că limba oficială a Republicii Moldova este limba română, şi nu „limba moldovenească în baza grafiei latine” precum este formulat în articolul 13 din Constituţia Republicii Moldova.
6. Având în vedere identitatea de obiect formată ca rezultat al acestei completări, în temeiul articolului 43 din Codul jurisdicţiei constituţionale, la 23 octombrie 2013 Curtea a decis conexarea celor două sesizări într-un singur dosar.
7. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui, Guvernului şi Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Parlamentul şi Guvernul nu şi-au exercitat acest drept.
8. În şedinţa plenară publică a Curţii sesizarea a fost susţinută de dna Ana Guţu şi dl Valeriu Munteanu, autori ai sesizărilor. Autorităţile nu şi-au delegat reprezentanţii.
CONTEXT
A. Contextul istoric
9. Întemeierea Moldovei medievale ca stat independent este consemnată la jumătatea secolului al XIV-lea (conform diferitor surse: 1359 sau 1365). Acesta era situat pe un teritoriu între Munţii Carpaţii Orientali, râul Nistru şi Marea Neagră; astăzi, acest teritoriu este împărţit între Republica Moldova, România şi Ucraina. Populaţia acestuia vorbea aceeaşi limbă şi era de aceeaşi origine cu popoarele Valahiei şi Transilvaniei.
10. Din secolul al cincisprezecelea, Moldova s-a aflat sub suzeranitatea Imperiului Otoman.
11. Ca urmare a războiului ruso-turc din 1806, în 1812 partea de est a Principatului Moldovei, cu hotarul în partea de est la râul Nistru şi în partea de vest la râul Prut, a fost anexată la Imperiul Rus. Denumirea acestuia a fost schimbată în Basarabia.
12. În anul 1859, partea de vest a Principatului Moldovei s-a unit cu Valahia şi a format un stat nou. Din anul 1861, noul stat era cunoscut sub numele de România. În anul 1877, România şi-a câştigat independenţa faţă de Imperiul Otoman.
13. La 2 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) şi-a proclamat independenţa faţă de Imperiul Rusiei, iar la 24 ianuarie 1918 şi-a reconfirmat independenţa faţă de succesoarea acestuia – Rusia Federală. La scurt timp, pe 27 martie 1918, Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) s-a unit cu România.
14. În regiunea din stânga Nistrului autorităţile sovietice au înfiinţat în 1924 R.A.S.S. Moldovenească, ca o republică autonomă subordonată R.S.S. Ucraineană. Aici îşi are originea teoria unei limbi moldoveneşti diferită de română, prin această teorie URSS încercând să-şi justifice pretenţiile asupra Basarabiei. În acest teritoriu URSS a aplicat o politică culturală de „confecţionare” a unei limbi false, scrisă în alfabet chirilic şi astfel purificată de elementele latine ale limbii române vorbite dincolo de Prut. Acestei limbi i s-a spus moldovenească.
15. În perioada 1932-1938, sovieticii au renunţat la teoria moldovenistă, revenind la folosirea alfabetului latin şi a limbii române literare. În 1938, alfabetul chirilic a fost reintrodus, adepţii alfabetului latin condamnaţi, iar teoria unei limbi moldoveneşti, ca limbă diferită de limba română, a revenit în forţă.
16. La 28 iunie 1940, ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop încheiat cu Germania nazistă, Uniunea Sovietică a reanexat teritoriul Basarabiei.
17. La 2 august 1940, aproximativ 70% din teritoriul şi 80% din populaţia Basarabiei, prin hotărârea organelor centrale ale URSS, a devenit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.). Celălalt teritoriu al Basarabiei a fost incorporat în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.
18. După cel de-al Doilea Război Mondial, autorităţile sovietice au introdus alfabetul chirilic şi noţiunea de limba moldovenească şi în Basarabia. În 1957 a fost introdus alfabetul chirilic şi pentru limba găgăuză, limbă turcică scrisă în alfabet latin şi vorbită de populaţia minoritară turcofonă din sudul Basarabiei.
19. În 1989, limba moldovenească a fost decretată limba de stat a R.S.S.M., iar folosirea grafiei latine a fost reinstituită. Alfabetul aprobat este derivat din cele 26 de caractere ale alfabetului latin, la care se adaugă o serie de 5 caractere suplimentare formate prin aplicarea de semne diacritice, folosirea literelor „K, Q, W, Y” fiind limitată la numele proprii şi neologismele cu caracter internaţional, fiind identic alfabetului limbii române. Legea din 1989 cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti, care este în vigoare conform Constituţiei Republicii Moldova, menţionează „identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”.
20. În anii 1989-1991 s-a efectuat trecerea „limbii moldoveneşti” la literele latine, prin folosirea transcrierii din scrierea chirilică. De asemenea, în 1996, limbii găgăuze i s-a redat scrierea în alfabet latin, după modelul turcesc.
21. În Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a proclamat independenţa ţării faţă de URSS în hotarele fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Totodată, în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, limba poartă denumirea de „română”. La 2 martie 1992, Republica Moldova a aderat la Organizaţia Naţiunilor Unite şi a fost recunoscută de către comunitatea internaţională.
B. Limba de stat după proclamarea independenţei
22. Constituţia adoptată în 1994 a decretat ca limbă de stat „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine”.
23. Prin dispoziţiile sale finale şi tranzitorii, Articolul VII din Titlul VII, Constituţia a păstrat în vigoare Legea din 1 septembrie 1989 cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, în măsura în care nu contravenea Constituţiei. În acelaşi timp, s-a dispus că această lege nu putea fi modificată în decursul a şapte ani de la data intrării în vigoare a Constituţiei decât cu votul a cel puţin două treimi din deputaţi, adică cu majoritatea necesară pentru modificarea Constituţiei.
24. Programul şcolar aprobat de Ministerul Educaţiei prevede disciplina „limba română”, iar în primii ani după independenţă a fost studiată chiar cu manuale din România.
25. La solicitarea Parlamentului Republicii Moldova din 28 iulie 1994 de a se pronunţa asupra istoriei şi folosirii glotonimului „limba moldovenească”, Academia de Ştiinţe a Moldovei a prezentat opinia, aprobată în unanimitate de Prezidiul său la 9 septembrie 1994, în care se menţionează:
„Convingerea noastră este aceea că Articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: «Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română»”.
26. Potrivit Declaraţiei Adunării Generale anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 29 februarie 1996, limba de stat a Republicii Moldova este limba română:
„Adunarea Generală anuală a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotarele ei, aprobată prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9.IX.1994, potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”.
27. La editarea „Dicţionarului ortografic al limbii române (ortoepic, morfologic, cu norme de punctuaţie)”, elaborat de Academia de Ştiinţe a Moldovei şi recomandat spre editare în urma şedinţei din 15 noiembrie 2000, au fost aplicate normele ortografiei limbii române aprobate de Academia Română.
28. În anul 2010, Academia de Ştiinţe a Moldovei a elaborat un proiect de lege în vederea transpunerii normelor ortografice ale limbii române.
29. În cele cinci raioane şi două municipii ale autoproclamatei republici separatiste nistrene „limba moldovenească” continuă să fie scrisă cu literele chirilice (ca în perioada sovietică). Astfel scrisă, este oficială alături de limbile ucraineană şi rusă. Universitatea de Stat din Tiraspol, care a folosit pentru o perioadă de timp alfabetul latin, a fost mutată la Chişinău. În vara lui 2004, miliţia regiunii separatiste a început să închidă şcolile din Transnistria în care se preda limba română cu alfabet latin, iar părinţii şi elevii care s-au opus au fost arestaţi (a se vedea cauza Catan şi alţii v. Moldova şi Rusia, Hotărârea Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 19 octombrie 2012). Cele şase şcoli româneşti închise au fost apoi redeschise, însă acestea au statut de „şcoli neguvernamentale”. În celelalte şcoli din stânga Nistrului, elevii învaţă în „limba moldovenească” (cu alfabet chirilic).
30. În standardul internaţional ISO 639 (set de standarde internaţionale ce are ca obiectiv atribuirea unui cod scurt limbilor), limbii moldoveneşti i-au fost atribuite iniţial codurile mol şi mo, dar acestea au fost suprimate în noiembrie 2008 şi înlocuite cu codurile asociate limbii române. De asemenea, nu există nici un cod Ethnologue (lucrare de referinţă ce reuneşte toate limbile vii cunoscute din lume) al limbii moldoveneşti, acesteia fiindu-i atribuit codul asociat limbii române.
LEGISLAŢIA PERTINENTĂ
31. Prevederile Declaraţiei de Independenţă, aprobată prin Legea nr. 691 din 27 august 1991 (M.O. nr.11-12/103; 118, 1994), sunt următoarele:
DECLARAŢIA
DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA
„PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA, constituit în urma unor alegeri libere şi democratice,
AVÂND ÎN VEDERE trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale;
CONSIDERÂND actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei;
SUBLINIIND dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru;
LUÂND ACT de faptul că Parlamentul multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” prin Declaraţia de la Chişinău, adoptată la 28 iunie 1991;
SUBLINIIND că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încălcând chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.;
REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991;
PORNIND de la Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 23 iunie 1990, şi de la faptul că populaţia Republicii Moldova, exercitând dreptul său suveran, nu a participat la 17 martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale U.R.S.S., la referendumul asupra menţinerii U.R.S.S.;
ŢINÂND SEAMA de procesele ireversibile ce au loc în Europa şi în lume de democratizare, de afirmare a libertăţii, independenţei şi unităţii naţionale, de edificare a statelor de drept şi de trecere la economia de piaţă;
REAFIRMÂND egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul acestora la autodeterminare, conform Cartei O.N.U., Actului final de la Helsinki şi normelor de drept internaţional;
APRECIIND, din aceste considerente, că a sosit ceasul cel mare al săvârşirii unui act de justiţie, în concordanţă cu istoria poporului nostru, cu normele de morală şi de drept internaţional,
PROCLAMĂ
solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populaţii a Republicii Moldova şi în faţa întregii lumi:
REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ŞI DEMOCRATIC, LIBER SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ŞI VIITORUL, FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ŞI NĂZUINŢELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAŢIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAŢIONALE.
În calitatea sa de STAT SUVERAN ŞI INDEPENDENT, REPUBLICA MOLDOVA:
SOLICITĂ tuturor statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale, astfel cum a fost proclamată de Parlamentul liber ales al Republicii, şi îşi exprimă dorinţa de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte domenii de interes comun cu ţările europene, cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice cu acestea, potrivit normelor de drept internaţional şi practicii existente în lume în această materie;
ADRESEAZĂ Organizaţiei Naţiunilor Unite cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în organizaţia mondială şi în agenţiile sale specializate;
DECLARĂ că este gata să adere la Actul final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, solicitând, totodată, să fie admisă cu drepturi egale la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi la mecanismele sale;
CERE Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice de pe teritoriul naţional al Republicii Moldova;
HOTĂRĂŞTE ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite ale Republicii Moldova;
GARANTEAZĂ exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice ale tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase, în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki şi ale documentelor adoptate ulterior, ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Adoptată la Chişinău, de Parlamentul Republicii Moldova, la 27 august 1991”
32. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O. nr. 1/1, 1994) sunt următoarele:
Preambul
„[...] PORNIND de la aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova, [...]”
Articolul 13
Limba de stat, funcţionarea celorlalte limbi
„(1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine.
[...]
(4) Modul de funcţionare a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova se stabileşte prin lege organică.”
ÎN DREPT
33. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, relaţia Declaraţia de Independenţă – Preambul – Constituţie. În acest context, se pune problema soluţionării concurenţei între două acte fundamentale care vizează denumirea limbii de stat a Republicii Moldova.
34. Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconectate, precum respectarea principiilor proclamate în Declaraţia de Independenţă şi consacrate prin Constituţie, identitatea naţională şi lingvistică.
A. ADMISIBILITATEA
35. În conformitate cu deciziile sale din 12 aprilie şi 23 octombrie 2013 (a se vedea §§ 3 şi 6 supra), Curtea a reţinut că, în temeiul art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 4 alin. (1) lit. b) din Codul jurisdicţiei constituţionale, sesizarea privind interpretarea Constituţiei ţine de competenţa Curţii Constituţionale.
36. Art. 25 alin. (1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 38 alin. (1) lit. g) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale abilitează deputatul în Parlament cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.
37. Curtea observă că aspectele abordate de către autorii sesizării nu au constituit anterior obiect de interpretare în faţa instanţei de contencios constituţional.
38. Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există un alt temei de sistare a procesului în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Curtea reţine că a fost sesizată legal şi este competentă să hotărască asupra interpretării articolului 13 alin. (1) din Constituţie în coroborare cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Prin urmare, Curtea va examina în continuare fondul sesizării.
39. În conformitate cu articolul 6 alin.(2) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională îşi stabileşte singură limitele de competenţă.
40. Problema supusă Curţii spre soluţionare impune analiza a două chestiuni, care sunt interdependente. Având în vedere faptul că verificarea corelaţiei dintre Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova şi Constituţia Republicii Moldova influenţează raţionamentul privind denumirea limbii de stat, Curtea va examina separat aceste chestiuni, unele aspecte urmând a fi abordate în comun. Astfel, Curtea va examina: a) corelaţia dintre Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova şi Constituţie; b) concurenţa dintre două acte fundamentale care vizează limba de stat.
41. Pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera, în special, cu prevederile Preambulului şi cele ale articolului 13 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu jurisprudenţa sa anterioară, utilizând toate metodele de interpretare juridică.
B. FONDUL CAUZEI
42. Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizată prin metodele de interpretare a textului (interpretare gramaticală), în baza contextului (interpretare sistematică), după scop (interpretare teleologică) şi în baza materialelor legislative şi a istoricului apariţiei legii (interpretare istorică). Pentru a determina sensul autentic, aceste metode nu se exclud, ci se completează reciproc.
I. Corelaţia dintre Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Republicii Moldova
1. Argumentele autorilor sesizării
43. Autorii sesizării invocă prevederile Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, în care este utilizată sintagma „limba română” pentru desemnarea limbii de stat a Republicii Moldova.
2. Argumentele autorităţilor şi Academiei de Ştiinţe a Moldovei
44. În opinia scrisă prezentată, Preşedintele Republicii Moldova nu a comentat corelaţia dintre Declaraţia de Independenţă şi Constituţie. În acelaşi timp, Preşedintele Republicii Moldova a lăsat la discreţia Curţii Constituţionale necesitatea interpretării articolului 13 din Constituţie.
45. Academia de Ştiinţe a Moldovei consideră că în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova organul legislativ suprem a recunoscut că denumirea oficială a limbii vorbite pe teritoriul Republicii Moldova este limba română.
46. Parlamentul şi Guvernul nu şi-au prezentat opiniile scrise.
3. Aprecierea Curţii
3.1. Principii fundamentale
3.1.1. Valoarea juridică a Declaraţiei de Independenţă
47. Curtea reţine că, în baza Declaraţiei de Independenţă, Republica Moldova s-a constituit ca stat suveran şi independent. Declaraţia de Independenţă constituie temelia politico-juridică a Republicii Moldova ca stat suveran, independent şi democratic. Este actul de naştere al Republicii Moldova. Anume în baza Declaraţiei de Independenţă, Republica Moldova a obţinut recunoaşterea din partea altor state ale lumii, a fost acceptată la 31 ianuarie 1992 în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, iar la 2 martie 1992 – în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
48. În condiţiile în care Republica Moldova, ca stat independent şi suveran, nu avea încă o Constituţie, Declaraţia de Independenţă era singurul document care definea ordinea constituţională a Republicii Moldova, în baza căreia a fost constituit sistemul politic, economic şi judiciar al Republicii Moldova. Astfel, până la adoptarea Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a servit drept bază constituţională de dezvoltare a statului şi societăţii Republicii Moldova.
49. Prin urmare, Declaraţia de Independenţă este un document politico-juridic ce a consacrat crearea noului stat independent Republica Moldova, reprezentând „certificatul de naştere” al noului stat, şi stabileşte temeliile, principiile şi valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova.
50. În afară de a fi „certificatul de naştere” al noului stat independent, Declaraţia de Independenţă rămâne a fi cea mai succintă afirmaţie a idealurilor constituţionale ale Republicii Moldova. În contextul istoric al ţării, acest document juridic a proclamat valorile constituţionale ale noului stat independent, din care derivă legitimitatea puterii celor care guvernează Republica Moldova.
3.1.2. Rolul funcţional al Preambulului Constituţiei: valoarea juridică interpretativă şi substanţială
51. Curtea reaminteşte că în Hotărârea nr. 4 din 22 aprilie 2013 a statuat următoarele:
„59. Preambulul, aflat la originea textului constituţional, este acea parte a Constituţiei ce reflectă exact spiritul Legii Supreme. Astfel, Preambulul expune anumite clauze constituţionale cu caracter imperativ, ce pot servi drept surse independente pentru normele care nu sunt neapărat reflectate expres în textul Constituţiei.”
52. Curtea reiterează că Preambulul Constituţiei vizează Constituţia în integralitatea sa, are un rol-cheie în înţelegerea şi aplicarea textului Constituţiei şi poate fi invocat ca izvor de drept (a se vedea Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013, §§ 56, 58).
53. În aceeaşi Hotărâre, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, următoarele:
„Orice interpretare a Constituţiei urmează să fie operată pornind de la obiectivele originare ale Constituţiei, care sunt prevăzute în Preambul şi din care derivă textul Constituţiei în sine. ... [A]tunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului prevalează.” (§ 59)
3.2. Practica altor state
54. De regulă, constituţiile se deschid cu un preambul, iar în funcţie de criteriul conţinutului lor, acestea sunt foarte diferite.
55. Un număr tot mai mare de state au recunoscut expres valoarea juridică a preambulului, acesta nemaifiind tratat ca o simplă prefaţă, ci ca un dispozitiv special al Constituţiei (Germania, Franţa, Irlanda, Estonia, Letonia, Macedonia, Bosnia şi Herzegovina, Ucraina, Turcia, India etc.).
56. Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), în ceea ce priveşte importanţa preambulului Constituţiei, a concluzionat explicit că:
„[P]reambulurile au în primul rând un scop politic şi reprezintă declaraţii politice menite să sublinieze importanţa legii fundamentale, principiile sale, valorile şi garanţiile, pentru statul respectiv şi poporul său. Pe cale de consecinţă, ele ar trebui să aibă şi o valoare unificatoare semnificativă” (Opinia cu privire la noua Constituţie a Ungariei, CDL-AD(2011)016, § 31).
57. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că principiile menţionate în preambulul Convenţiei se referă la Convenţie în ansamblu (a se vedea, inter alia, Hotărârile CEDO Engel şi alţii v. Olanda din 8 iunie 1976, Klass şi alţii v. Germania din 6 septembrie 1978, Malone v. Regatul Unit din 2 august 1984 etc.).
58. Valoarea interpretativă a preambulului este adânc înrădăcinată în statele cu sistem de drept comun (common law), preambulul Constituţiei întruchipând un cadru orientativ pentru interpretarea constituţională.
59. Atunci când există mai multe interpretări, instanţele preferă opţiunea în consonanţă cu preambulul. De exemplu, secţiunea 39 a Constituţiei Africii de Sud dispune că, la interpretarea Bill of Rights, instanţele de judecată „trebuie să promoveze valorile pe care se fundamentează o societate deschisă şi democratică, bazată pe demnitatea umană, egalitate şi libertate”, cuvinte care apar în preambulul Constituţiei. Articolul 39 din Constituţie nu face referinţă expresă la preambulul Constituţiei. Totuşi, Curtea Constituţională a Africii de Sud a confirmat statutul de ghid al preambulului Constituţiei pentru interpretarea Bill of Rights. În mod similar, în Irlanda, curţile au invocat preambulul la interpretarea Constituţiei irlandeze, acesta fiind un instrument folosit pentru înţelegerea spiritului acesteia.
60. Utilizarea preambulului ca instrument de interpretare a constituţiilor este comună şi statelor sistemului de drept continental. În Estonia, Preambulul, prin care poporul estonian se angajează să „garanteze păstrarea naţiunii estoniene şi a culturii sale de-a lungul veacurilor”, a fost folosit de către Curtea Supremă de Justiţie (autoritate de jurisdicţie constituţională) pentru a confirma constituţionalitatea unui act care impunea cunoaşterea adecvată a limbii estoniene ca o condiţie de eligibilitate în cadrul unui consiliu al administraţiei locale. Curtea a statuat, în privinţa cunoaşterii limbii estoniene – limba oficială a statului, că aceasta este o cerinţă legitimă în lumina Preambulului Constituţiei (EST-1998-3-007, 1998, CODICES).
61. În Macedonia, Curtea Supremă de Justiţie a admis restricţiile privind libertatea de asociere politică, pentru că unele activităţi au fost percepute ca fiind contrare Preambulului Constituţiei. Aceasta a considerat că o organizaţie politică care neagă deschis dreptul macedonenilor la autodeterminare este interzisă legal (MKD-2001-1-004, 2001, CODICES, Hotărâre anterioară modificării Preambulului în 2001). În Ucraina, Curtea Supremă de Justiţie a invocat Preambulul pentru a declara constituţionalitatea impunerii utilizării limbii ucrainene de către agenţiile guvernamentale centrale şi locale (UKR-2000-1-002, 2000, CODICES).
62. Un exemplu privind rolul preambulului pentru interpretare vine din Germania. La 30 iunie 2009, Curtea Constituţională germană a decis că, în principiu, nu există incompatibilitate între Grundgesetz-ul (Legea Fundamentală) german şi Tratatul de la Lisabona şi a pus, astfel, bazele pentru finalizarea procesului de ratificare (BVerfG, 2 BvE 2/08, 30 iunie 2009). Tratatul acordă Uniunii Europene (UE) competenţe în materie de politică externă şi de securitate. Problema ridicată era dacă tratatul încalcă ordinea constituţională germană într-un mod care ar necesita un amendament constituţional. Curtea a considerat că tratatul nu încalcă suveranitatea germană, deşi ratificarea sa necesită anumite procese legislative.
63. Curtea Constituţională germană a invocat articolul 23 alin. (1) din Legea Fundamentală, precum şi Preambulul, care prevede intenţia de „a servi păcii în lume ca parte egală într-o Europă unită”. În lumina acestor prevederi, Curtea a dedus voinţa poporului german de a fi parte din UE. Curtea a menţionat că Preambulul accentuează „nu doar baza morală a autodeterminării responsabile, ci şi dorinţa de a servi păcii în lume ca partener egal al unei Europe unite”. Curtea a observat că Germania rupe cu „machiavelismul politic şi cu conceptul rigid de suveranitate” şi încearcă să realizeze „o Europă unită, ceea ce decurge din articolul 23.1 din Legea fundamentală şi din Preambul”. Prin urmare, Curtea Constituţională a statuat că realizarea „integrării europene şi a ordinii paşnice internaţionale” este voinţa poporului german exprimată în Preambulul Constituţiei.
64. Preambulurile pot fi, de asemenea, clauze constituţionale de trimitere (conective), obligatorii din punct de vedere juridic, şi care pot servi ca surse independente de drepturi şi obligaţii.
65. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Franţa. Consiliul de Stat francez s-a pronunţat în 1947 pentru prima dată în mod expres în privinţa valorii juridice a preambulului. Astfel, cu ocazia unei cauze referitoare la dreptul la grevă, Consiliul de Stat a recunoscut pe deplin valoarea juridică a Preambulului Constituţiei din 1946 (CE., 18.04.1947, Jarrigion). Printr-o hotărâre novatoare, Consiliul de Stat şi-a întemeiat concluziile pe „drepturile şi libertăţile garantate de Preambulul Constituţiei”.
66. În 1960, confruntând un act administrativ cu o normă din Preambulul noii Constituţii din 1958, Consiliul de Stat francez şi-a confirmat linia jurisprudenţială, stabilită în 1947, sub imperiul Constituţiei din 1946. Astfel, confruntând diverse articole din Codul Penal cu articolul 8 al Declaraţiei din 1789, la care face trimitere Preambulul Constituţiei din 1958, Consiliul de Stat francez a emis una din hotărârile sale majore prin care a statuat valoarea juridică normativă a preambulului Constituţiei din 1958, chiar dacă textul constituţional nu face referinţă expresă la preambul, punând astfel capăt controverselor existente la acest subiect (CE, sect., 12/02/1960, Soc. Eky).
67. Această soluţie a fost susţinută ulterior şi de către Consiliul Constituţional, care a adoptat aceeaşi poziţie în 1971 cu ocazia unei decizii fundamentale privind libertatea de asociere (44-71 DC).
68. Preambulul Constituţiei Republicii a V-a (1958) afirmă că poporul francez „îşi proclamă ataşamentul faţă de drepturile omului şi principiile suveranităţii naţionale definite de Declaraţia din 1789, confirmate şi completate de Preambulul Constituţiei din 1946”. Părinţii fondatori ai Republicii a V-a nu au inclus textul Declaraţiei din 1789 în Constituţie. Preambulul Constituţiei din 1958 nu s-a bucurat iniţial de forţă juridică obligatorie, nefiind nici măcar considerat drept parte integrantă a Constituţiei.
69. Abia la 16 iulie 1971, Consiliul Constituţional a recunoscut caracterul obligatoriu al preambulului ca o sursă juridică independentă a drepturilor omului. Pentru prima dată, Consiliul a declarat neconstituţional un act adoptat de către Parlamentul francez, considerând că acesta încălca libertatea de asociere, unul dintre „principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii” (decizia din 16 iulie 1971, zisă „Libertatea de asociere”, 44-71 DC). Aceste principii fundamentale nu au fost menţionate în Constituţia din 1958, ci în Preambulul Constituţiei din 1946.
70. În deciziile ulterioare, Consiliul Constituţional francez a considerat că Preambulul Constituţiei din 1946 se bucură de forţă juridică şi constituie o sursă independentă de drepturi, deşi, în momentul în care a fost elaborat, preambulul Constituţiei din 1946 era perceput ca neavând forţă juridică. Astfel, Consiliul Constituţional francez a acordat efectiv Preambulului Constituţiei din 1946 un statut mai mare decât a beneficiat acesta anterior.
71. Astfel, prin Decizia din 1971, Consiliul Constituţional francez a aplicat o metodă de interpretare juridică în conformitate cu care Preambulului din 1946, Declaraţiei din 1789 şi principiilor fundamentale ale Republicii le-au fost acordate statutul juridic constituţional ex post facto.
72. Constatând că Preambulul Constituţiei celei de-a V-a Republici (1958) face trimitere atât la Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, cât şi la Preambulul celei de-a IV-a Republici (1946), Consiliul Constituţional francez a statuat, pe cale jurisprudenţială, că, deşi în cuprinsul Constituţiei nu au fost încorporate, în mod expres, norme referitoare la drepturile omului, simpla referire la acestea în cuprinsul preambulului face ca problematica drepturilor omului să fie considerată ca parte a normei constituţionale, formând astfel un „bloc de constituţionalitate”.
73. O jurisprudenţă constantă a Consiliului Constituţional francez a consacrat valoarea de normă constituţională a Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, aceasta din urmă servind drept normă de referinţă pentru controlul de constituţionalitate în materia drepturilor omului (Consiliul Constituţional, 73-51 DC, 27 decembrie 1973; 74-54 DC, 15 ianuarie 1975; 99-416 DC, 23 iulie 1999; 89-254 DC, 4 iulie 1989; 89-265 DC, 9 ianuarie 1990).
74. Prin reforma constituţională din 2005, în urma unui referendum, în Preambulul Constituţiei Franţei din 1958 a fost inclusă şi Carta mediului înconjurător. Aceasta este singura referinţă din Preambulul Constituţiei din 1958 inserată prin referendum constituţional. În rest, toate celelalte texte au fost incluse în blocul de constituţionalitate exclusiv pe cale jurisprudenţială, prin deciziile Consiliului Constituţional.
75. Astfel, de principiu, din „blocul de constituţionalitate” fac parte Constituţia Franţei, precum şi documentele citate mai sus, şi principiile constituţionale, indiferent dacă acestea fac parte sau nu din Constituţie, însă la care se face referire în Preambulul Constituţiei („principiile politice, economice şi sociale necesare pentru timpurile noastre, principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii, principiile şi obiectivele cu valoare constituţională”).
76. În aceeaşi ordine de idei, în Germania, jurisdicţia constituţională are în vedere nu doar textul Legii fundamentale, ci şi principiile constituţionale, indiferent dacă acestea fac parte sau nu din Legea fundamentală. În acest sens, inter alia, Curtea Constituţională Federală a menţionat:
„Legea fundamentală a poporului german, în contextul dezvoltării internaţionale care s-a produs, în special din momentul instituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite, se bazează pe fundamente universale care nu pot fi modificate printr-o lege pozitivă” (Hotărârea 2 BvE 2/08 din 30 iunie 2009, § 218).
77. Urmând aceeaşi logică, Curtea Constituţională din Ungaria a dezvoltat teoria „Constituţiei invizibile”, prin care a decis că poate interpreta şi aplica nu doar prevederile Constituţiei, ci şi orice alte principii de drept care au o valoare constituţională, inclusiv valorile deduse prin referire la „constituţiile moderne” (cauzele 8/1990, 15/1991, 57/1991, 19/1992, 22/1992, 58/2001 etc.). „Constituţia invizibilă” cuprinde toate principiile fundamentale care sunt necesare pentru a înţelege constituţia scrisă şi formează un corp coerent de drept constituţional.
3.3. Aplicarea principiilor enunţate în prezenta cauză
78. Constituţia, ca lege fundamentală care stabileşte principiile pe baza cărora se organizează statul şi societatea, este un document cu semnificaţie specifică nu doar în plan juridic, ci şi în context politico-istoric.
79. Preambulul Constituţiei nu reprezintă simple enunţuri legale. Motivele pentru scrierea preambulului, procesul de construcţie şi funcţiile lui sociologice sunt diferite. Scopul preambulului nu este doar de a garanta drepturi sau furniza argumente juridice, ci şi de a stabili valorile fundamentale ale societăţii (credinţa constituţională).
80. Constituţia din 1994 enumeră valorile constituţionale în Preambulul său: aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova; continuitatea statalităţii poporului moldovenesc în contextul istoric şi etnic al devenirii lui ca naţiune; satisfacerea intereselor cetăţenilor de altă origine etnică, care împreună cu moldovenii constituie poporul Republicii Moldova; statul de drept, pacea civică, democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic; responsabilitatea şi obligaţiile faţă de generaţiile precedente, actuale şi viitoare; devotamentul faţă de valorile general-umane, dorinţa de a trăi în pace şi bună înţelegere cu toate popoarele lumii, conform principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
81. Aceasta înseamnă că instanţa constituţională este obligată să ţină cont de aceste valori constituţionale şi să le interpreteze având în vedere: a) aspiraţiile [...] exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova; b) contextul istoric şi etnic al devenirii [poporu]lui ca naţiune.
82. Prevederea „ aspiraţiile [...] exprimate prin proclamarea independenţei” din Preambulul Constituţiei face trimitere directă la actul prin care independenţa a fost proclamată – Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Acesta este actul juridic prin care independenţa Republicii Moldova a fost exprimată şi în care sunt reflectate aspiraţiile care au însoţit acest proces. Astfel, acest text al Preambulului Constituţiei reprezintă o clauză constituţională de trimitere.
83. Analizând valoarea juridică a Declaraţiei de Independenţă, Curtea va ţine cont de natura şi conţinutul său, şi nu de denumirea de „lege” (Legea nr. 691 din 27.08.1991). Declaraţia de Independenţă nu poate fi calificată ca fiind o lege organică. De altfel, o asemenea clasificare nici nu exista în ordinea juridică existentă la momentul adoptării. Faptul că acest act juridic are o conotaţie diferită de legea organică este dat şi de folosirea verbului „decretează”, pentru a imprima solemnitate, impropriu legilor organice, precum şi de faptul că Declaraţia de Independenţă a fost rostită şi încuviinţată întâi de Marea Adunare Naţională şi apoi confirmată de Parlament (ambele reprezentând „puterea constitutivă”) într-o „haină juridică”.
84. „Aprobarea” prin „lege” a Declaraţiei de Independenţă s-a făcut anume pentru a-i atribui forţa juridică a unui act oficial adoptat de o autoritate recunoscută a statului, fapt necesar pentru a obţine recunoaşterea internaţională.
85. Declaraţia de Independenţă, care consacră constituirea noului stat independent Republica Moldova, stabileşte temeliile, principiile şi valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova.
86. În nici un alt loc nu este atât de clar reflectată înţelegerea constituţională a părinţilor fondatori şi crezul naţional, decât în Declaraţia de Independenţă. Anume Declaraţia de Independenţă, reflectând deciziile politice fundamentale, este conştiinţa naţională şi defineşte „identitatea constituţională” a Republicii Moldova. Astfel, în enumerarea din Declaraţia de Independenţă sunt incluse elementele care au fost considerate esenţiale în definirea identităţii constituţionale a noului stat şi a populaţiei acestuia: aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, identitatea lingvistică, democratizarea, statul de drept, economia de piaţă, istoria, normele de morală şi de drept internaţional, orientarea geopolitică europeană, asigurarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv persoanelor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase.
87. În această ordine de idei, prin referinţa din Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă are, în mod incontestabil, valoare de text constituţional. Chiar dacă o asemenea referinţă lipsea în Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova oricum, prin natura sa, ar avea valoare de text constituţional, deoarece reprezintă expresia majoră a voinţei poporului de a construi şi trăi într-un stat liber şi independent, voinţă care predetermină necesitatea adoptării Constituţiei şi îl leagă pe constituant de idealurile, principiile şi valorile Declaraţiei (a se vedea, mutatis mutandis, statuările Curţii Constituţionale a Germaniei, menţionate la § 102 infra).
88. Curtea reţine că Declaraţia de Independenţă constituie fundamentul juridic şi politic primar al Constituţiei. Astfel, nici o prevedere a Constituţiei, reflectată în textul Declaraţiei de Independenţă, nu poate încălca limitele (prevederile) Declaraţiei.
89. Mai mult, fiind actul fondator al statului Republica Moldova, Declaraţia de Independenţă este un document juridic care nu poate fi supus nici unui fel de modificări şi/sau completări. Astfel, Declaraţia de Independenţă beneficiază de statutul de „clauză de eternitate”, deoarece defineşte identitatea constituţională a sistemului politic, principiile căreia nu pot fi schimbate fără a distruge această identitate.
90. Din acest considerent, Curtea reţine că Declaraţia de Independenţă este elementul originar, intangibil şi imuabil al blocului de constituţionalitate.
91. Prin Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă vizează Constituţia în integralitatea sa, având un rol-cheie în elaborarea, înţelegerea şi aplicarea textului Constituţiei şi vocaţia de a fi invocat ca izvor de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013, §§ 56, 58, 59). Prin urmare, orice control de constituţionalitate sau orice interpretare urmează a avea în vedere nu doar textul Constituţiei, ci şi principiile constituţionale din blocul de constituţionalitate.
II. Concurenţa între două acte fundamentale care vizează limba de stat
1. Argumentele autorilor sesizării
92. Autorii sesizării consideră că sintagma „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine” poate fi echivalată semantic cu sintagma „limba română”, deoarece numai aceasta din urmă este în exclusivitate valabilă din punct de vedere ştiinţific.
93. Potrivit autorilor sesizării, acest fapt este demonstrat prin cercetările lingvistice contemporane şi aplicat fără excepţii în realităţile educaţionale şi ştiinţifice din Republica Moldova.
2. Argumentele autorităţilor şi ale Academiei de Ştiinţe a Moldovei
94. În opinia scrisă a Preşedintelui Republicii Moldova se menţionează că denumirea ştiinţifică a limbii de stat în Republica Moldova este un lucru cert, aceasta continuând să fie o problemă de ordin politic.
95. În viziunea Preşedintelui Republicii Moldova, naţiunea română este organizată în două state româneşti: România şi Republica Moldova. În cazul Republicii Moldova, sunt culese roadele unei ideologii perfide, diseminate pe parcursul a zeci de ani, care se bazează pe conceptul „existenţei a două naţiuni, a două limbi, a două istorii diferite”.
96. Preşedintele Republicii Moldova consideră că problema denumirii limbii oficiale a statului, determinată de problema identităţii lingvistice a naţiunii titulare, a generat o profundă scindare a populaţiei Republicii Moldova. Republica Moldova trebuie să-şi rezolve neîntârziat problemele lingvistice, denumirea oficială a limbii de stat urmând să fie determinată doar prin prisma adevărului ştiinţific, fără imixtiunea politicului.
97. Potrivit Academiei de Ştiinţe a Moldovei, limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română, iar sintagma „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine” din articolul 13 alin. (1) din Constituţie poate fi echivalată semantic cu limba română. În acelaşi timp, Academia menţionează necesitatea funcţionării limbii de stat a Republicii Moldova pe baza normelor ortografice ale limbii române.
3. Aprecierea Curţii
3.1. Principii fundamentale
98. În interiorul ordinii constituţionale a fiecărui stat, anumite norme au (implicit şi explicit) valoare de principiu care ghidează, de o manieră transversală, interpretarea tuturor prevederilor constituţionale, constituind „nucleul constituţional”. Această ierarhizare este, de regulă, evidentă în contextul discuţiilor asupra amendamentelor constituţionale, dar are consecinţe directe şi asupra problemelor de aplicare şi interpretare a Constituţiei.
3.2. Practica altor state
99. Conceptul de „structura de bază” imuabilă a Constituţiei apare în multe constituţii. Articolul 89 alineatul (5) din Constituţia franceză interzice un amendament constituţional care ar încălca forma republicană de guvernământ a Franţei; articolul 79 alineatul (3) din Legea fundamentală germană interzice un amendament constituţional care încalcă demnitatea umană sau natura Germaniei ca republică, democraţie şi stat federal social; articolul 4 din Constituţia turcă interzice un amendament constituţional cu privire la Republică, caracterul democratic, secular şi social al Turciei. În timp ce structura de bază a Constituţiei, în aceste cazuri, nu apare într-un preambul formal, această „structură de bază” este tratată ca o formă de preambul substanţial.
100. Această ierarhizare este constatată şi de Comisia de la Veneţia:
„[E]xistă constituţii care declară că anumite părţi – adică anumite dispoziţii sau principii – sunt imuabile sau intangibile” (a se vedea în acest sens Raportul Comisiei de la Veneţia privind revizuirea Constituţiei, CDL-AD(2010)001, adoptat în cadrul celei de-a 81-a Şedinţe plenare, 11-12 decembrie 2009, §§ 206-237).
101. Aceste principii protejate se referă, în general, în practica statelor, la forma de guvernământ, organizarea statului, suveranitate, integritate teritorială, anumite drepturi şi libertăţi fundamentale (a se vedea în acest sens Raportul Comisiei de la Veneţia privind revizuirea Constituţiei, CDL-AD(2010)001, adoptat în cadrul celei de-a 81-a Şedinţe plenare, 11-12 decembrie 2009, §§ 206-237).
102. Spre exemplu, Curtea Constituţională din Germania a afirmat încă în 1951 [I. BvervGE 14 (1951), cauza Sudweststaat; reiterată în 3 BVerfGE 225, 230-236 (1953), 30 BVerfGE I, 33-47 (1970)] că „există principii constituţionale care sunt în aşa măsură expresia unui drept preexistent Constituţiei încât îl leagă chiar pe constituant, şi celelalte dispoziţii constituţionale care nu au dreptul la acest rang pot să fie nule datorită faptului că violează aceste principii” [I BvervGE, 14, 32 (1951)], numite „clauze de eternitate”. Astfel, Curtea Constituţională a Germaniei a statuat că o anumită prevedere constituţională, chiar dacă figurează în Constituţie de la origine sau a fost introdusă cu ocazia unei revizuiri constituţionale, poate fi considerată neconstituţională dacă este contrară „principiilor superioare şi deciziilor fundamentale”.
103. Cu ocazia unei cauze zise Partidul comunist [5 BVerfGE 85, (1956)], raţionamentul Curţii s-a fundamentat pe faptul că Legea Fundamentală conţine, explicit sau implicit, o ierarhie a prevederilor, în care prevederile care ocupă un rang inferior trebuie să dea naştere la o verificare a conformităţii lor cu principiile care ocupă un rang superior.
104. De asemenea, Curtea Constituţională a Austriei a enunţat următorul principiu de interpretare: norma constituţională trebuie interpretată în conformitate cu principiile fundamentale ale Constituţiei; în caz de conflict, are precădere norma conformă cu principiile fundamentale (VfSlg. 11500/1987).
105. Există peste o sută de cazuri în care Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii menţionează Declaraţia de Independenţă. În cauza Cotting v. Godard, 183 U.S. 79 (1901), Curtea Supremă a SUA a statuat:
„În timp ce astfel de declaraţie de principii nu poate avea putere de lege organică sau să fie pusă la baza unei decizii judiciare cu privire la limitele dreptului şi a îndatoririi, şi în timp ce în toate cazurile trebuie să se facă referinţă la legea organică a naţiunii pentru astfel de limite, aceasta din urmă [legea organică] însă este doar corpul şi litera gândului şi spiritului celei dintâi [Declaraţiei de Independenţă], şi este întotdeauna prudent să se citească litera Constituţiei în spiritul Declaraţiei de Independenţă. Instanţele judecătoreşti nu au altă îndatorire mai imperativă decât punerea în aplicare a dispoziţiilor constituţionale menite să asigure egalitatea de drepturi, care este fundamentul guvernării libere.”
3.3. Aplicarea principiilor enunţate în prezenta cauză
106. Curtea reţine că, potrivit articolului 13 alin. (1) din Constituţie, limba de stat a Republicii Moldova este „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine”.
107. Pe de altă parte, Declaraţia de Independenţă operează cu termenul de „limba română” ca limbă de stat a statului nou creat Republica Moldova.
108. Prin urmare, referinţa la „limba română” ca limba de stat este o situaţie de fapt constatată în însuşi textul Declaraţiei de Independenţă, care este actul fondator al statului Republica Moldova. Indiferent de glotonimele utilizate în legislaţia de până la proclamarea independenţei, Declaraţia de Independenţă a operat o distincţie clară optând expres pentru termenul de „limba română”.
109. În acest context, Curtea reaminteşte că în Hotărârea nr. 17 din 12 iulie 2010 a menţionat:
„3. Curtea nu va da apreciere politică şi istorică evenimentelor din istoria statului Republica Moldova [...]. Curtea se va pronunţa doar asupra problemelor de drept invocate în sesizare [...].
110. Urmând acelaşi raţionament, Curtea reţine că nu e în poziţia de a da o apreciere ştiinţifică denumirii limbii de stat, precum şi unicităţii limbii, aceasta fiind resortul mediului academic, şi nu al mediului politic sau juridic.
111. Constatând contradicţia existentă între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul articolului 13 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că nu se află în poziţia de a anula o normă a Constituţiei, revizuirea Constituţiei fiind apanajul Parlamentului.
112. Pentru a soluţiona conflictul juridic dintre formularea articolului 13 din Constituţie – „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine” – şi formularea din Declaraţia de Independenţă – „limba română”, Curtea se va raporta la ierarhia normelor juridice şi, prin urmare, la relaţia de validitate între ele.
113. Curtea reţine că, în cazul existenţei unei ierarhii între două norme, validitatea normei inferioare decurge din norma de rang superior, norma inferioară nefiind valabilă dacă nu e conformă normei superioare. Astfel, în cazul existenţei unui conflict între două norme, dacă acestea sunt de rang diferit în ierarhie, norma inferioară contrară normei superioare va fi invalidată. Dimpotrivă, dacă normele au acelaşi rang, Curtea urmează să le concilieze prin interpretare (a se vedea, în acelaşi sens, practica Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, BVeerfGE 39, 1).
114. Având în vedere constatările de la paragraful 87 supra privind valoarea constituţională a textului Declaraţiei de Independenţă ca parte a blocului de constituţionalitate, cele două norme au acelaşi rang, Constituţia transpunând şi garantând valorile consacrate prin Declaraţia de Independenţă. Astfel, fiind pusă în ipostaza de a soluţiona conflictul dintre două norme cu acelaşi rang, Curtea urmează să le concilieze prin interpretare.
115. Curtea reţine că, pornind de la natura juridică a Declaraţiei de Independenţă (a se vedea §§ 88-90), regula lex posteriori derogat priori este inaplicabilă în prezenta cauză. Dacă ar fi să se raţioneze per a contrario şi să se accepte că anumite prevederi conţinute în Declaraţia de Independenţă ar fi contrare Constituţiei, ar urma să fie declarată neconstituţională însăşi Declaraţia de Independenţă, ceea ce este un nonsens.
116. Ţinând cont de constatările de la paragrafele 88 şi 91 supra privind valoarea interpretativă constituţională a Declaraţiei de Independenţă, pentru interpretarea celor două texte Curtea se va fundamenta pe raţiunea părinţilor fondatori ai statului, exprimată în Declaraţia de Independenţă (ratio legis).
117. În acest context, Curtea reţine că fiecare ordine politică îşi are un „an zero” al ei, de unde ia naştere sistemul său valoric şi legal. Pentru sistemul valoric, legal şi politic existent la ora actuală în Republica Moldova, „anul zero” a fost anul 1991, când în frontierele fostei R.S.S.M. a fost creat statul Republica Moldova. Actul care atestă crearea Republicii Moldova – Declaraţia de Independenţă – conţine tezele esenţiale ale sistemului valoric şi legal pe care îşi are fundamentul statul moldovenesc, enumerând şi „elementele de identificare” ale acestuia: limba de stat, drapelul de stat, stema de stat, denumirea oficială a statului.
118. Valoarea de principiu a Declaraţiei de Independenţă derivă din consensul popular general care a legitimat-o şi din conţinutul său definitoriu pentru noul stat. Aceasta îi conferă Declaraţiei de Independenţă, în ordinea constituţională din Republica Moldova, o funcţie transversală („valoare unificatoare” în limbajul Comisiei de la Veneţia, menţionată la § 56 supra)prin raportare la celelalte prevederi constituţionale (într-un mod similar cu principiile generale referitoare la statul de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale, dreptatea şi pluralismul politic etc.), ea fiind nucleul blocului de constituţionalitate.
119. Limba română ca limbă de stat” şi „reintroducerea alfabetului latin” sunt primele incluse în enumerarea din Declaraţia de Independenţă a „elementelor de identificare” ale statului (a se vedea § 117 supra),rezultând, în mod evident, că aceste elemente au fost considerate esenţiale în definirea identităţii constituţionale a noului stat şi a populaţiei acestuia, fiind puse alături, de exemplu, de drapelul, stema şi denumirea oficială a statului, având un rol cheie în sistemul valoric creat prin proclamarea independenţei Republicii Moldova.
120. Din interpretarea istorico-teleologică a Preambulului Constituţiei, Curtea reţine că Declaraţia de Independenţă a stat la baza adoptării Constituţiei în 1994. De altfel, toate schimbările politice au fost rezultatul luptei pentru eliberare naţională, pentru libertate, independenţă şi unitate naţională. Elementul cheie al procesului de emancipare naţională l-a constituit lupta pentru limba română şi pentru alfabetul latin. Redobândirea dreptului la denumirea limbii şi la alfabetul latin şi-a găsit consacrarea în Declaraţia de Independenţă, care este un act imuabil, anume pentru a pune la adăpost aceste valori naţionale identitare, de care depinde salvarea naţiunii de la asimilare şi dispariţie.
121. Din perspectiva principiului democraţiei, violarea identităţii constituţionale, codificate în Declaraţia de Independenţă, reprezintă, în acelaşi timp, o atentare la puterea de constituire a poporului. În acest sens, puterea constitutivă nu a acordat reprezentanţilor şi organelor poporului dreptul de a decide soarta identităţii constituţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, BvE 2/08 din 30 iunie 2009). Nici unui organ constituţional nu i s-a atribuit competenţa de a modifica principiile constituţionale esenţiale conţinute în Preambulul Constituţiei şi în Declaraţia de Independenţă. Acestea nu pot fi supuse votului politic sau popular.
122. Prin urmare, în aplicarea principiilor enunţate în Hotărârea nr. 4 din 22 aprilie 2013 (§§ 56, 58, 59), orice interpretare a Constituţiei urmează să fie operată pornind de la obiectivele originare ale Constituţiei, care sunt prevăzute în Preambul şi, implicit, în Declaraţia de Independenţă, şi din care derivă textul Constituţiei în sine. Astfel, atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului şi, implicit, Declaraţiei de Independenţă, prevalează.
123. Prin urmare, niciun act juridic, indiferent de forţa acestuia, inclusiv Legea Fundamentală, nu poate veni în contradicţie cu textul Declaraţiei de Independenţă. Atât timp cât Republica Moldova se află în aceeaşi ordine politică creată prin Declaraţia de Independenţă de la 27 august 1991, legiuitorul constituant nu poate adopta reglementări ce contravin acesteia. Totuşi, în cazul în care legiuitorul constituant a admis în Legea Fundamentală anumite contradicţii faţă de textul Declaraţiei de Independenţă, textul autentic rămâne a fi cel din Declaraţia de Independenţă.
124. În lumina celor expuse, examinând efectul cumulat al celor două dispoziţii privind denumirea limbii de stat, Curtea constată că interpretarea coroborată a Preambulului şi a articolului 13 din Constituţie este în sensul unicităţii limbii de stat, a cărei denumire este dată de norma primară imperativă din Declaraţia de Independenţă. Prin urmare, Curtea consideră că prevederea conţinută în Declaraţia de Independenţă referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldovenească conţinute în articolul 13 al Constituţiei.
125. În acelaşi context, Curtea reiterează principiile enunţate în Hotărârea nr. 33 din 10 octombrie 2013 privind interpretarea articolului 140 din Constituţie:
„47. Interpretarea dată dispoziţiilor constituţionale comportă caracter oficial şi obligatoriu pentru toţi subiecţii raporturilor juridice. Hotărârea prin care se interpretează un text constituţional are putere de lege şi este obligatorie, prin considerentele pe care se sprijină pentru toate organele constituţionale ale Republicii Moldova. Aceasta se aplică direct, fără nici o altă condiţie de formă.”
Din aceste motive, în temeiul art. 140 din Constituţie, al art. 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, al art. 6, 61, 62 lit. b) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională
HOTĂRĂŞTE:
1. În sensul Preambulului Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova face corp comun cu Constituţia, fiind textul constituţional primar şi imuabil al blocului de constituţionalitate.
2. În cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează.
3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Preşedinte Alexandru TĂNASE
Chişinău, 5 decembrie 2013
CC nr. 36
Dosarul nr. 8b/2013 şi 41b/2013