Omonimele şi sinonimele în concepţia lui Aristotel (cu o reconsiderare a unei interpretări aparţinându-i lui Constantin Noica)
Pentru tipar1. După cum se ştie, problema omonimelor şi a sinonimelor are prea puţin de-a face, la Aristotel, cu semantica, Stagiritul nefiind preocupat în mod special de latura lingvistică a chestiunii, ci de cea ontologică. Pentru el, omonimele şi sinonimele sunt „lucruri”1 şi nu cuvinte2. Întrucât intenţionez să fac mai multe referiri la începutul Categoriilor, îmi permit să reproduc integral primele fraze ale acestei opere: „Se numesc omonime cele al căror nume singur e comun, pe când raţiunea de a fi, potrivită cu numele, este diferită, aşa cum vieţuitor este atât omul, cât şi cel pictat. La acestea, într-adevăr, doar numele este comun, în timp ce raţiunea de a fi, potrivită cu numele, este diferită; căci, dacă ar reda cineva ce înseamnă, pentru fiecare din ei, a fi vieţuitor, atunci ar reda [un sens (nota trad. – C.N.)] o raţiune proprie fiecăruia. La rândul lor, se numesc sinonime cele la care deopotrivă numele este comun şi raţiunea de a fi, potrivită cu numele, e aceeaşi, ca, de pildă, vieţuitor este atât omul cât şi boul. Într-adevăr, omul şi boul sunt desemnaţi cu numele comun de vieţuitor, iar raţiunea de a fi este aceeaşi; căci dacă ar reda cineva, pentru raţiunea fiecăruia, care este şi la unul, şi la altul firea de vieţuitor, ar reda o aceeaşi raţiune.” (Aristotel, Categorii, 1, 1a; trad. lui C. Noica).
Pentru conformitate, reproduc aici şi textul originar: [Ὁμώνυμα λέγεται ὧν ὄνομα μόνον κοινόν, ὁ δὲ κατὰ τοὔνομα λόγος τῆς οὐσίας ἕτερος, οἷον ζῷον ὅ τε ἄνθρωπος καὶ τὸ γεγραμμένον· τούτων γὰρ ὄνομα μόνον κοινόν, ὁ δὲ κατὰ τοὔνομα λόγος τῆς οὐσίας ἕτερος· ἐὰν γὰρ ἀποδιδῷ τις τί ἐστιν αὐτῶν ἑκατέρῳ τὸ ζῴῳ εἶναι, ἴδιον ἑκατέρου λόγον ἀποδώσει. Συνώνυμα δὲ λέγεται ὧν τό τε ὄνομα κοινὸν καὶ ὁ κατὰ τοὔνομα λόγος τῆς οὐσίας ὁ αὐτός, οἷον ζῷον ὅ τε ἄνθρωπος καὶ ὁ βοῦς· τούτων γὰρ ἑκάτερον κοινῷ ὀνόματι προσαγορεύεται ζῷον, καὶ ὁ λόγος δὲ τῆς οὐσίας ὁ αὐτός· ἐὰν γὰρ ἀποδιδῷ τις τὸν ἑκατέρου λόγον τί ἐστιν αὐτῶν ἑκατέρῳ τὸ ζῴῳ εἶναι, τὸν αὐτὸν λόγον ἀποδώσει.].
Există mai multe versiuni româneşti ale Categoriilor lui Aristotel3. Am preferat-o pe cea a lui Noica, nu pentru că celelalte ar fi nişte transpuneri mai puţin reuşite, ci fiindcă mă voi referi şi la comentariile extinse pe care gânditorul român le-a făcut pe marginea acestui tratat, problema omonimelor şi a sinonimelor, reţinându-i atenţia într-o măsură destul de însemnată.
2. Pentru comentarea problemei omonimelor şi a sinonimelor, aşa cum se prezintă în Categorii, Constantin Noica alocă în studiul său (Pentru o interpretare a Categoriilor lui Aristotel) nu mai puţin de 6 pagini (vezi Noica 2005: 54-60). Încă de la început ni se atrage atenţia că acest mic tratat aristotelic are în vedere logosul, care – la vechii greci – „înseamnă laolaltă cuvânt, gând şi raţiune a lucrului” (ibid.: 55). Omonimele ar fi cele care au „solidaritate de aparenţă”, în timp ce sinonimele ar fi cele care au „solidaritate de esenţă”. Practic, comentându-l pe Aristotel, Noica încearcă să gândească mai departe pe linia distincţiilor operate de filozoful grec, căutând să explice cum se desfăşoară procesul de cunoaştere: „La început, în faza de apropiere de realitate, cugetul vede în chip indistinct asemănări şi analogii de ale lucrurilor: le numeşte pe acestea «la fel», după clase astfel alcătuite, şi deci îşi începe cunoaşterea prin omonimie. Cunoaşterea însă înseamnă tocmai transformarea omonimelor în sinonime: adică aflarea, în locul claselor cu elemente aparent solidare, a unor clase cu elemente solidare în esenţă, la care deci nu numai numele să fie comun, ci şi sensul definitoriu, conţinutul de gândire şi realitate, raţiunea de a fi. Gândirea tinde deci să treacă de la clase doar denumite (omonime) la clase conceptuale (sinonime). Omonimia e la începutul gândirii cunoscătoare, sinonimia la capătul ei, cu tendinţa ca toate realităţile să devină sinonime, adică de a se găsi în toate lucrurile un acelaşi sens definitoriu, care să fie legea lor unică.” (ibid.: 58-59)4. Cred că nu mă voi îndepărta prea mult de interpretarea lui Noica dând un exemplu furnizat şi de alţi filozofi, pentru a ilustra o idee similară: denumirea balenei în germană, Walfisch, ne arată că fiinţa în cauză a fost încadrată iniţial, prin intermediul limbii, în clasa peştilor (cf. germ. Fisch); or, ştiinţa a demonstrat ulterior că avem de-a face cu un mamifer.
Încă şi mai precis, subliniind apăsat termenii aristotelici respectivi, Noica imaginează procesul de cunoaştere astfel: „Întâi, cugetul are în faţă o totalitate indistinctă, în care vede totul drept una: toate îi par a fi într-o vagă sinonimie. Apoi de la acest haos originar de cunoaştere, gândirea trece la deosebirea realităţilor în parte: fiecare îşi capătă numele ei, deci heteronimie. La a treia treaptă, gândirea vede asemănări şi analogii, îşi începe deci clasificarea şi dă nume claselor cu solidaritate aparentă: omonimie. În sfârşit, cugetul pătrunde legea lucrurilor, vede solidaritatea lor în adânc şi înaintează, clasificându-le, către marile unităţi de gândire şi realitate: sinonimie.” (ibid.: 59).
Punctul de vedere al lui Noica rămâne interesant şi în această ultimă secvenţă citată, în care se referă, de fapt, la procesul de cunoaştere umană în devenirea sa istorică. Trebuie spus însă că de-abia începând cu cea de-a treia etapă ne găsim în preajma lui homo sapiens, cel care are capacitatea de a generaliza şi de a abstractiza, cel care poate intui şi exprima conceptualul / esenţa lucrurilor cu ajutorul limbajului. Primele două trepte (mai ales cea dintâi) corespund omului primitiv, care, neposedând un limbaj propriu-zis, nu poate organiza/structura lumea prin intermediul unei reţele de semnificaţii. Într-adevăr, universul i se înfăţişează acestuia haotic, sub forma unor reprezentări fugare, imposibil de fixat. Nenumite încă, lucrurile îi pot apărea primitivului drept „heteronime”, cum le zice Noica, dar odată implicată operaţiunea numirii (cf. gr. onomazein ‘a numi’, la Platon), omul primitiv evoluează spectaculos5, fiindcă prin limbaj el delimitează fiinţa (cf. gr. diacritikon tes ousias, tot la Platon, în Cratylos). De aceea, mi se pare că exemplul dat de Noica – pentru a ilustra „heteronimele” – nu este deloc convingător: „Gândirea începe deci cu omonimele şi sinonimele. Altminteri n-am avea decât «heteronime», adică nume diferite, simple indicaţii prelogice (aşa cum s-a constatat că eschimoşii au douăzeci şi ceva de termeni pentru zăpadă).” (ibid.: 55). Ei bine, faptul că eschimoşii au aşa de mulţi termeni pentru zăpadă nu trădează vreo incapacitate a lor de a desemna cu un termen generic realitatea în cauză. Din contră, aceasta confirmă faptul că în spaţiul lor vital zăpada are o mare importanţă şi că pentru ei este necesar să distingă, prin termeni diferiţi, feluri diferite de zăpadă (‘zăpadă moale/afânată’, ‘zăpadă tare/îngheţată’ etc.). Şi lucrul acesta se realizează tot prin limbaj, adică prin [instituirea de] semnificate.
În fine, revenind la cele patru trepte deosebite de C. Noica, aş zice că doar ultimele două prezintă cu adevărat interes pentru discuţia noastră. Până la un punct, se poate susţine că distincţia dintre omonime şi sinonime corespunde distincţiei dintre lexic comun şi lexic specializat (sau terminologii), însă nu trebuie să uităm niciun moment că Aristotel are în vedere lucrurile şi nu cuvintele, deci ceea ce ar trebui să urmărim – în legătură cu procesul de cunoaştere explicat de Noica – ar fi trecerea de la omonime la sinonime, adică, lingvistic vorbind, adaptarea semnificatului la desemnare6 în domeniul (ori universul de discurs al) ştiinţelor sau, mai degrabă, al terminologiilor7. Şi, pentru că Noica a subliniat deja complexitatea semantică a termenului logos în cultura vechilor greci, îmi permit să redau aici câteva citate elocvente din E. Coşeriu menite să lumineze relaţia dintre limbaj, gândire şi realitate: „Limbajul este condiţie şi formă a gândirii conceptuale (gândirea conceptuală există doar pe baza şi prin medierea limbajului), dar în sine însuşi nu este nimic «gândit»” (Coşeriu 2009: 157); „De altfel, între limbaj şi gândire raportul nu este de determinare, ci – ca să zicem aşa – de posibilitate: gândirea nu este determinată de limbă, ci «este făcută posibilă» de către limbă. Totodată, gândirea depăşeşte limba şi trece de la limbă la realitate.” (Coşeriu 1996: 167). În acest sens, este binevenită şi clasificarea gândirii pe care o face Coşeriu prin raportare la limbaj: „Gândirea se găseşte înainte, în acelaşi timp şi după limbaj, adică în mod ireal. Există o gândire pre-lingvistică pentru care nu e nevoie de cuvânt, o gândire care se prezintă prin reprezentări, fără cuvinte, şi care conduce şi la raţiuni practice. [...] Există apoi gândirea lingvistică, această gândire prin semnificaţii care sunt universale şi care, în acest stadiu, ajung să coincidă cu ceea ce numim noţiuni sau concepte, şi apoi există o gândire post-lingvistică, o gândire în care ne întoarcem la lucrurile deja delimitate prin limbaj şi le analizăm ca atare şi creăm atunci un limbaj tehnic.” (Coşeriu 2004: 104).
3. Întrucât textele aristotelice care ni s-au păstrat sunt, la bază, nişte „cursuri de uz intern” (sau, mai curând, „suporturi de curs”) destinate elevilor (iniţiaţi ai) marelui filozof, exemplele ce însoţesc (atunci când însoţesc) definiţiile conceptelor sunt destul de puţine, ceea ce creează uneori un sentiment de frustrare cititorului. Din acest motiv, este profitabil să căutăm şi în alte opere ale Stagiritului (nu doar în Categorii) locuri în care termenii vizaţi sunt utilizaţi cu privire la alte realităţi.
Vom înţelege mai bine ce sunt omonimele în viziunea lui Aristotel, dacă avem în vedere, bunăoară, următorul fragment8: „Iar cetatea este anterioară în mod natural familiei şi fiecăruia dintre noi, căci întregul trebuie să existe înaintea părţii. Apoi, dacă se înlătură <corpul>, nu va mai exista nici piciorul, nici mâna, decât prin omonimie, precum se poate numi <«mână»> una din piatră, căci aşa este ea după moarte. Toate lucrurile se definesc prin rolul şi capacitatea lor, astfel încât despre cele care nu mai au acelaşi rol nu se mai poate spune ca sunt aceleaşi, ci doar că sunt omonime [subl. m. – C.M.].” (Aristotel, Politica, I, 2, 1253a; trad. lui A. Baumgarten9).
Există şi paragrafe care, citite fără cunoaşterea prealabilă a definiţiilor date în Categorii, îl pot „păcăli” pe cel neavizat. De pildă, unul ca acesta: „Dintre nume, omonimele sunt utile sofistului (căci datorită acestora el recurge la artificii), pe când sinonimele sunt utile poetului, or, eu numesc proprii şi sinonime, de exemplu, termenul «a merge» şi termenul «a umbla»; într-adevăr, amândoi aceştia sunt şi proprii şi sinonimi unul cu altul.” (Aristotel, Retorica, III, 2, 1404b). Un cititor contemporan, care ştie doar definiţia „lingvistică” a sinonimelor (considerând sinonimia o relaţie exclusiv semantică) va admite fără probleme că verbele a merge şi a umbla sunt sinonime. Se va mira însă să afle că pentru Aristotel termenii om şi bou (cum găsim în Categorii; cf. şi Topica, I, 102a-b) sunt tot sinonime. Pricepând că este vorba, în primul rând, de „lucruri”, şi nu de simple cuvinte, îşi va da seama că «omul» şi «boul» sunt sinonime, fiindcă reprezintă specii ale aceluiaşi gen («animal» sau «vieţuitor»). Va reveni, pesemne, cu o atenţie sporită, asupra exemplelor cu «a merge» şi «a umbla», observând că, referindu-se la ele, Aristotel afirmă că sunt şi proprii unele cu altele, nu doar sinonime. Căutând în altă parte, va descoperi că „propriul este acel predicat care nu exprimă esenţa lucrului, dar care aparţine numai acestui lucru şi de aceea poate fi substituit lui” (Topica, I, 5, 102a-b; tot aici poate citi ce înseamnă şi definiţia, genul şi accidentul). De pildă, propriu omului este faptul că râde (adică este „singurul animal care râde”), însă nu aceasta constituie esenţa sa; ceea ce îl defineşte este faptul că gândeşte (că este „un animal raţional”). Dacă este perseverent în lectură, cititorul nostru va da, ceva mai departe, peste următoarele lămuriri (legate inclusiv de «mers» ca specie a «mişcării»): „Dar, adeseori, fără să fi formulat o definiţie, este evident că genul a fost considerat ca un accident, ca, de exemplu, când se spune că albul este colorat şi că mersul este în mişcare. Căci niciun atribut derivat [adică paronim, în terminologia aristotelică; n.m. – C.M.] din gen nu este niciodată afirmat despre specie, ci totdeauna genurile sunt enunţate despre speciile lor sinonimic [subl. m. – C.M.], deoarece speciile primesc totodată numele şi definiţia de la genurile lor. Aşadar, cine spune că albul este «colorat» nu a desemnat prin «colorat» genul albului şi nici propriul, nici definiţia sa, ci s-a folosit de un nume derivat. Căci definiţia şi propriul unui lucru aparţin lui şi niciunui alt lucru, în timp ce colorate sunt multe alte lucruri, ca lemn, piatră, om, cal.” (Topica, II, 2, 109b).
4. Tocmai pentru că se referă la „lucruri”, şi nu la simple cuvinte, concepţia lui Aristotel despre sinonime este (pesemne) mai actuală ca niciodată, deoarece se poate dovedi fructuoasă în analiza terminologiilor (în măsura în care acestea sunt obiectiv şi riguros structurate). O încercare în acest sens – conjugând ideile discutate mai sus şi cu teoria, la fel de actuală, pe care Stagiritul a formulat-o cu privire la metaforă – am întreprins într-o lucrare recentă, aflată sub tipar10. Într-unul dintre numerele viitoare ale publicaţiei „Limba Română”, îmi propun să înfăţişez câteva studii de caz, cu scopul de a dovedi valoarea perenă a ideilor aristotelice pentru domeniul menţionat.
Note
1 Vezi şi precizarea lui Pierre Aubenque: „Bineînţeles, acestora din urmă [adică „lucrurilor”, n.m. C.M.] nu li se spune omonime sau sinonime decât în calitatea lor de a fi numite...” (Aubenque 1962/1998: 146).
2 După omonime şi sinonime, Aristotel se ocupă şi de paronime, care sunt definite drept: „toate câte îşi trag de la ceva desemnarea lor, pe baza numelui, diferind însă prin terminaţie, ca, de pildă, grămăticul de la gramatică şi cel curajos de la curaj.” (Categorii, 1, 1a; trad. lui C. Noica). Din perspectivă strict lingvistică, putem spune că avem de-a face aici cu procedeul derivării (sau, după E. Coşeriu, cu o structură semantică paradigmatică secundară: dezvoltarea).
3 Se cuvine să notez aici şi principalele deosebiri pe care le-am găsit în versiunile româneşti anterioare celei efectuate de Noica, deşi acestea nu modifică radical ideile exprimate de Aristotel. De pildă, acolo unde Noica utilizează sintagma „raţiunea de a fi” (pentru gr. lógos tes ousías, transpus în latineşte prin definitio substantiae), Traian Brăilean întrebuinţează cuvântul sens (sau chiar înţeles – o singură dată), în timp ce Mircea Florian optează pentru termenul noţiune. Acolo unde Noica foloseşte cuvântul vieţuitor (pentru gr. zoon, redat în latină prin animal), înaintaşii acestuia preferă termenul animal. În plus, Noica se fereşte să utilizeze ca gen proxim, în definiţii, cuvântul foarte cuprinzător lucruri (aşa cum fac precursorii săi), mărginindu-se doar la întrebuinţarea pronumelui demonstrativ cele (rămânând fidel originalului grecesc şi versiunii sale latineşti).
4 Vezi şi cele spuse de filozoful neokantian Hans Vaihinger: „A moment of reflection will show that all knowledge is a reduction of the unknown to the known, that is to say a comparison.” (Vaihinger 1925: XLIII).
5 Merită amintită, în acest sens, o afirmaţie (doar la prima vedere) paradoxală aparţinându-i lui Wilhelm von Humboldt: „Omul este om doar prin limbaj, însă, pentru a inventa limbajul, el trebuia să fie deja om.” (apud Eugen Munteanu, Introducere. Humboldt şi humboldtianismul, în Humboldt 2008: 9). De asemenea, vezi şi Sartori 2005: 20, 34 etc.
6 În vorbirea de zi cu zi, lucrurile se petrec invers: desemnarea se adaptează la semnificat (acesta din urmă văzut ca totalitate a posibilităţilor de desemnare).
7 Pentru o prezentare concisă referitoare la problema terminologiilor, vezi Munteanu 2010.
8 Probabil că acesta este exemplul de la care pleacă Anton Dumitriu atunci când, vorbind despre conceptul de «formă» în accepţie aristotelică, susţine că forma (morphé) nu este ceea ce înţelegem, de regulă, prin „formă”. O mână sculptată reprezintă figura unei mâini, însă numai mâna reală conţine într-adevăr forma (esenţa) care-i dă funcţia specifică, adică o face să funcţioneze ca o mână (vezi Dumitriu 1969: 139-140).
9 Versiunea Ralucăi Grigore (vezi bibliografia), fără a fi greşită în conţinutul ei, prezintă inconvenientul că evită termenii originari aristotelici (omonimie şi omonime): „Ca urmare, prin natură cetatea este ceva anterior gospodăriei şi fiecăruia dintre noi, căci în mod necesar întregul este anterior părţii. Căci dacă se suprimă întregul nu va mai fi nici picior, nici mână, decât cu numele, ca şi cum s-ar vorbi despre o mână de piatră; căci una ca aceasta va fi desfiinţată. Toate se definesc prin funcţia şi puterea lor: în consecinţă, când nu mai sunt în felul respectiv, nu mai este de spus ca sunt aceleaşi, ci doar că poartă acelaşi nume”.
10 Este vorba de comunicarea Despre terminologia metaforică şi terminologia interdisciplinară dintr-o perspectivă unificatoare, pe care am prezentat-o la „Al 13-lea Colocviu Internațional al Departamentului de Lingvistică (Facultatea de Litere, Universitatea din București, 13-14 decembrie 2013).
Bibliografie
Aristotel, Organon I: Categoriile. Despre interpretare, Traducere, studiu introductiv, introduceri şi note de Mircea Florian, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
Aristotel, Organon IV: Topica. Respingerile sofistice, Traducere, studiu introductiv şi note de Mircea Florian, Notiţă introductivă la „Respingerile sofistice” de Dan Bădărău, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
Aristotel, Categorii. Despre interpretare, Traducere, cuvânt înainte, note, comentariu şi interpretare de Constantin Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
Aristotel, Categorii, Traducere de Traian Brăileanu, Revizuirea traducerii, postfaţă şi note de Gh. Vlăduţescu, Editura Paideia, Bucureşti, 2006.
Aristotel, Retorica (Ediţie bilingvă), Traducere, studiu introductiv şi index de Maria-Cristina Andrieş, Note şi comentarii de Ştefan-Sebastian Maftei, Editura Iri, Bucureşti, 2004.
Aristotel, Politica, Traducere de Raluca Grigoriu, Editura Paideia, Bucureşti, 2001.
Aristotel, Politica, Ediţie bilingvă, Traducere, comentarii, note şi index de Alexander Baumgarten (ediţia a II-a, revăzută), Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010.
Aubenque 1962/1998 = Pierre Aubenque, Problema fiinţei la Aristotel, Traducere de Daniela Gheorghe, Prefaţă şi control ştiinţific: Ioan-Lucian Muntean, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
Coşeriu 1996 = Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
Coşeriu 2004 = Eugenio [sic!] Coşeriu, Prelegeri şi seminarii la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu [1998-1999], Texte consemnate, cuvânt înainte şi anexă de Doina Constantinescu, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004.
Coşeriu 2009 = Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2009.
Dumitriu 1969 = Anton Dumitriu, Istoria logicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969.
Humboldt 2008 = Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii [1836], Versiune românească, introducere, notă asupra traducerii, tabel cronologic, bibliografie şi indici de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
Munteanu 2010 = Cristinel Munteanu, Teze despre problema terminologiei. Perspectiva lui Eugeniu Coşeriu, în „Limba română”, Chişinău, anul XX, nr. 1-2, 2010, p. 115-119.
Noica 2005 = Constantin Noica, Pentru o interpretare a Categoriilor lui Aristotel, în Aristotel, Categorii. Despre interpretare, Traducere, cuvânt înainte, note, comentariu şi interpretare de Constantin Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 53-109.
Sartori 2005 = Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
Vaihinger 1925 = H. Vaihinger, The Philosophy of ‘As if’. A System of the Theoretical, Practical and Religious Fictions of Mankind, Translated by C.K. Ogden, Harcourt, Brace and Company, New York, 1925.