Dimensiuni sociale ale faptelor de limbă în discursul literar
Pentru tiparLa începutul anilor ’60 ai secolului trecut au fost puse bazele sociolingvisticii ca ramură distinctă a lingvisticii, prin conştientizarea dimensiunilor sociale ale faptelor de limbă, a relaţiilor dintre limbaj şi dinamica relaţiilor sociale, astfel fundamentându-se, conform concepţiei coşeriene, „studiul varietăţii şi variaţiei limbajului în relaţie cu structura socială a comunităţii de vorbitori”. În lucrarea Socio- şi etnolingvistica. Bazele şi sarcinile lor,Eugen Coşeriu [5, p. 132] stabileşte criteriile de distincţie între aceste două discipline lingvistice, definindu-le şi teoretizându-le conceptele vizavi de accepţia raportului dintre limba comună şi limba standard [10].
Caracterizând discursul din perspectivă sociolingvistică, savantul pledează pentru analiza utilizării diferenţelor diastratice în diferite tipuri de discurs şi funcţia lor în cadrul acestora; pentru analiza discursurilor, sub aspect tipologic şi structural, în relaţie cu straturile socioculturale cărora le corespund.
În studiul de faţă ne propunem să urmărim dimensiunile sociale ale faptelor de limbă în discursul literar, aplicate la textele din proza lui Ion Druţă, întreaga operă a căruia e fundamentată pe o „memorie arheală” [2, p. 119]. Vom purcede la realizarea acestui deziderat prin definirea şi clarificarea conceptelor teoretice pe care ne întemeiem demersul. Vom începe cu cel de etnolingvistică.
În accepţie largă, etnolingvistica poate fi definită drept încercarea de a pune în corelaţie limba cu istoria şi viaţa unui popor.
Într-o accepţie restrânsă, etnografia lingvistică (etnolingvistica) este, după cum afirmă cercetătoarea Zamfira Mihail, un „domeniu de frontieră, în care investigaţiile privind cultura materială şi spirituală a unui popor şi terminologia respectivă se dezvoltă după metode împrumutate din ambele discipline, concluziile obţinute fiind utile amândurora” [14, p. 371].
Etnolingvistica românească s-a dezvoltat în corelaţie cu folcloristica, etnografia, dialectologia, semantica şi istoria limbii, acumulându-şi treptat materialul, specificându-şi temele şi identificându-şi metodele proprii. Evoluția scrierilor teoretice de etnolingvistică, precum și a celor din alte domenii ale istoriei limbii și ale lingvisticii, se datorează aportului fundamental adus de marele spirit enciclopedic – Bogdan Petriceicu Hasdeu. Teoreticianul a orientat lingvistica românească spre izvoarele documentare (Cuvente den bătrâni) şi spre sursele limbii şi culturii populare.
O relaţie specială există între etnolingvistică şi dialectologie (sau geografia lingvistică), fiindcă ambele discipline s-au constituit în „simbioză”, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în legătură cu cercetarea sistematică a limbii populare.
Dicţionarul general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbajului oferă o definiţie descriptivă amplă a etnolingvisticii, pe care, pentru conformitate, o prezentăm integral: „Studiu al limbii în contextul cultural în care este utilizată. Desemnează preocupări similare cu acelea ale sociolingvisticii, dar are în vedere, de obicei, cercetarea unor comunităţi simple, mai puţin evoluate, pentru care nu este necesară o reducţie a factorilor implicaţi în comunicare la un număr de invariante, ca în cazul cercetării comunităţilor complexe moderne. Etnolingvistica urmăreşte relevarea felului în care o anumită limbă (sau varietate lingvistică) reflectă printr-un decupaj specific al realităţii, caracteristicile vieţii materiale şi spirituale ale comunităţii care o foloseşte. La acestea se adaugă studierea atitudinii faţă de limbă şi de diversele componente ale acesteia, precum şi a clasificărilor empirice ale unor forme lingvistice, acte verbale, subiecte, pe care le operează vorbitorii înşişi. Limba şi cultura sunt considerate două realităţi interconectate şi izomorfe, în strânsă dependenţă de exigenţele vieţii sociale. Sinonime: antropologie, lingvistică culturală, etnografia vorbirii (comunicării), etnosemantică” [6, p. 192].
În studiile sale de etnolingvistică, respectiv, sociolingvistică, Eugen Coşeriu identifică elementele identitare şi, în deosebi, acele caracteristici socioculturale care vizează limba, credinţele religioase, valorile şi normele sociale. Acestea se constituie într-o unitate distinctă, relativ stabilă, care presupun că membrii unui grup etnic, în pofida diferenţelor dintre ei, se aseamănă unii cu alţii prin felul lor de a fi, adică prin comportament şi credinţă, fapt ce-i deosebeşte de membrii altor grupuri etnice. Astfel în articolul Unitate lingvistică – unitate naţională savantul distinge trei tipuri de unităţi:
1. unitatea pur lingvistică, unitatea de limbă;
2. unitatea naţională, care nu este numai unitate de limbă, ci implică şi unitatea de tradiţii culturale, de obiceiuri, de datini, de istorie comună;
3. unitatea politică, adică unitatea unui stat [4, p. 182].
Astfel, autorul consideră, făcând referire la Aristotel, că limbajul este manifestarea modului de a fi al omului, a faptului că omul este un subiect între subiecte, care recunoaşte posibilitatea altor subiecte de a convieţui cu el, manifestându-şi prin limbaj conţinutul propriei sale conştiinţe în afara sa, deschizând conştiinţa spre alţii, ca alţii să accepte, să adopte conţinuturile de conştiinţă şi să le înţeleagă.
Dezvoltând conceptele de limbă comună şi limbă exemplară / limbă standard şi specificând că şi în limba comună există creativitate, Eugeniu Coşeriu spune următoarele: „O limbă omogenă, unitară, o limbă care se vrea unitară pentru toată comunitatea, cel puţin pentru acele treburi care sunt comune întregii comunităţi: educaţia, cultura majoră a comunităţii, politica comunităţii, administraţia comunităţii... Numim limbă română, de exemplu, într-o gramatică de limbă română, o formă exemplară a limbii române, o formă standard a limbii române; adică de fiecare dată aceste trei trăsături se numesc în acelaşi fel: limba română, toată limba româna, cu toată varietatea ei, limba română comună şi limba română care se propune ca normă pentru toate regiunile româneşti şi pentru toată expansiunea limbii istorice. Aceasta nu pentru a elimina varietatea sau pentru a considera faptul local, ca fiind o rupere a limbajului, ci totdeauna unitatea pe de asupra faptului local pentru toată comunitatea” [4, p. 186].
Respectând exigenţele spiritului ştiinţific, alături de Eugeniu Coşeriu, distinșii specialişti în lingvistică şi filologie din Republica Moldova – Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş, Anatol Eremia etc., au descris statutul ontologic şi specificul etnic al basarabenilor.
Caracterizând situaţia limbii române în spaţiul dintre Prut şi Nistru, care timp îndelungat a fost departe de normalitate, lingvistul Silviu Berejan menţionează: „Această vorbire basarabeană – schimonosită cum era – s-a menţinut totuşi în limitele limbii române, deoarece şi-a conservat structura gramaticală, în special, cea morfologică. Or, în lingvistică orice enunţ real poate fi determinat ca aparţinând unei sau altei limbi, nu după pronunţie, nici după elementele de vocabular (care pot fi împrumuturi străine), nici după modelele de construcţii sintactice (ce pot fi asimilate din afară), ci după gramatica pe care se bazează legăturile dintre părţile componente ale enunţului, după formele morfologice aplicate unităţilor de limbă (inclusiv celor străine) (...) Concluzia este deci cât se poate de optimistă: oricât de puternică ar fi influenţa altei limbi, oricâte elemente străine ar încorpora o limbă, ea nu-şi pierde identitatea atâta timp cât îşi păstrează gramatica. Îndată ce dispare influenţa, limba poate reveni la condiţia ei normală” [1].
În acelaşi articol, savantul susţine că sub raport lingvistic, denaturările care au îndepărtat aspectul vorbit al limbii române din Basarabia de matca comună a vorbirii româneşti din sud-estul Europei sunt uşor explicabile, dată fiind influenţa neîntreruptă a limbii ruse dominantă aici nu numai în trecut, ci şi în prezent.
R. Piotrowski, unul dintre cei mai recunoscuţi romanişti ai şcolii lingvistice ruseşti, constată că împrumuturile masive, folosite de cele mai dese ori fără a fi asimilate fonetic, au dus (ceea ce e mai grav) la dereglări ale sistemului limbii române în Basarabia, la deteriorarea mecanismelor sinergetice de autoreglare a vorbirii, ce s-a manifestat în fenomene tipice: sărăcirea rezervelor lexicale cu compensarea lor din contul lexicului limbii dominante, simplificarea structurii sintactice a propoziţiei, denaturarea unor raporturi gramaticale normative (cf. suprimarea articolului hotărât, inexistent în rusă, omiterea reprizei pronominale ş.a.m.d.) [11, p. 93].
Un moment de interes în evoluţia raporturilor dintre dialectologie şi etnolingvistică a fost lansarea, în anul 1975, de către dialectologii francezi a unui program de cercetări sub denumirea de etnotexte, menit să depăşească limitele tradiţionale ale studierii lexicului dialectal prin monografiile terminologiilor, glosare şi tezaure dialectale. În concepţia acestora, etnotextele sunt textele orale, dialectale sau de limbă comună, literare sau neliterare, care constituie patrimoniul cultural oral al unei comunităţi date şi pot permite definirea unei conştiinţe culturale regionale [12, p. 18]. Etnotextele lărgesc în mod semnificativ sfera investigaţiei, dar ideea nu este cu totul nouă.
Etnotextele încearcă să surprindă, într-un discurs global, tradiţia orală locală sau regională, mărcile identităţii culturale şi conştiinţa asumării de către comunitate a propriei sale istorii şi culturi. Cu atât mai mult se impune acest demers etnolingvistic atunci când literatura beletristică ne oferă exemple elocvente. Relevante în acest sens pentru studiul nostru ni s-au părut scrierile lui Ion Druţă.
Criticul literar Theodor Codreanu, în studiul Ion Druţă şi memoria arheală, îl caracterizează pe scriitor drept un eminescian. „Îl leagă de Eminescu ceea ce voi numi memoria arheală. Eminescu este arheul identităţii noastre, şi nu întâmplător ontologia arheităţii are ca pilon central tocmai conceptul de identitate. Cine este cât de cât iniţiat în gândirea ontologică eminesciană ştie ce importanţă are, la poetul nostru, conceptul de arheu, pe care Eminescu l-a ridicat la rang de principiu ontologic. (Termen care exprimă esenţa tuturor fenomenelor, prototipul tuturor lucrurilor şi fiinţelor; forţă vitală; principiu.) El descoperă în basmul cules de Petre Ispirescu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte cea mai adâncă intuiţie a geniului românesc în materie de fiinţă. El a putut trece astfel de la o ontologie generală la una particulară: identifică în numitul basm arheul românilor, întrupat în personajul Făt-Frumos şi manifestat ca memorie arheală. La întoarcerea de pe tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, Făt-Frumos păstrează intactă memoria timpurilor trăite, pe când noii locuitori întâlniţi, vieţuitori doar în porţiunea lor de timp istoric, nu o au. Intuiţia eminesciană va fi dezvoltată, în toată anvergura ei filozofică, de către Lucian Blaga în conceptele matrice stilistică, spaţiu mioritic, personanţă. O asemenea personanţă mioritică, arheală străbate cele mai profunde pagini din proza lui Ion Druţă” [2, p. 119].
În aceeaşi cheie vorbeşte despre prozator şi academicianul Mihai Cimpoi [8], care susţine că „scriitorul impune, autoritar, formula narativă lirico-simbolică, afirmându-se pe linia tradiţiei lui Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu. În primele nuvele şi în romanul Frunze de dor (1957), dar şi mai târziu, în romanul Clopotniţa (1972), cea mai importantă scriere a sa, Ion Druţă cultivă, aproape fără excepţie, un principiu baladesc, naraţiunea fiind intens colorată de atitudinea emoţională, de ataşamentul simpatetic faţă de eroi. Autorul şi personajele pe care le creează constituie o unitate plasmatică, actul identificării absolute făcând dovada apartenenţei la un univers autarhic”.
Apreciind specificul operei lui Ion Druţă, academicianul – Mihail Dolgan – afirma că „scriitorul a ştiut să introducă şi să impună lirismul într-o epocă absolut antilirică, refractară poeticităţii de orice fel. (...) Discursul prozelor druţiene este unul eminamente liric, de factură accentuat poetică şi poetizantă (poetizarea reprezentând o tendinţă estetico-stilistică), generator de stări tensionate, dramatice, molipsitoare, precum şi de o tonalitate şi atmosferă pline de viaţă. El, discursul, se întemeiază pe o foarte originală turnură a frazei şi a figuraţiei, care urmează poetica spaţiului mioritic blagian, adică spaţiul ondulat «deal – vale», se constituie din orânduiri, întorsături şi logodiri de cuvinte dintre cele mai neprevăzute şi mai fascinante” [8].
Din raţiunea de a argumenta teza despre memoria arheală în scrierile lui Ion Druţă, am încercat să urmărim viaţa unora din cele 115 cuvinte de origine autohtonă (93 substantive, 13 adjective, 6 verbe, 1 adverb, 1 element adverbial de compunere şi 1 interjecţie provenită de la substantiv), identificate şi „orânduite după vechimea primelor atestări cunoscute” de academicianul Gheorghe Mihăilă şi prezentate în cadrul şedinţei publice care a avut loc la 20 ianuarie 2006, în Aula Academiei Române, prin discursul de recepţie Cuvintele de origine autohtonă în limba română [9].
În proza şi în dramaturgia lui Ion Druţă am atestat aproximativ 70 dintre cuvintele menţionate de cercetătorul Gheorghe Mihăilă şi alte câteva derivate ale acestora. Pentru a le identifica, am operat cu textele în format electronic. În fragmentele selectate am evidenţiat lexemele de origine autohtonă utilizate de scriitor.
„Sufletul tresaltă, sufletul caută în fel şi chip să se dumerească – de unde atâta seninătate şi voie bună? Crăciunurileau trecut demult – şi cel după stilul nou, şi cel după stilul vechi, dar, pentru că unica şi marea minune a iernii rămânea tot ea, sărbătoarea aceea, oamenii şi-au zis: «Măi, s-o întors Crăciunul», şi întreaga Câmpie a Sorocii, cu văile şi dealurile sale, cu satele şi cătunele sale, îngâna în sinea ei o colindă pe care cerul i-o tot picura de sus fulg cu fulg, vers cu vers. Frig – deloc. Era cald, era moloşag, aşa încât oamenii şi-au lăsat vetrele, cuptoarele, mai ieşind pe afară, şi vraja acelei ninsori a început a trezi doruri cine ştie de pe unde, vise cine ştie de pe când.
Şi tot ninge, ninge, ninge. Fulgi cuminţi, îngânduraţi se lasă peste case, peste garduri, peste câmpuri...”(Povara bunătăţii noastre, p. 5).
E de menţionat aici forma de plural a substantivului Crăciun, rar utilizată în vorbire şi aproape neatestată în alte texte beletristice.
„Ei, hai, să zicem, i s-o fi urât de atâta pădure, de atâta răfuială, dar încaltea să-şi fi ales un sat ca lumea, un sat mai acătării!” (tot acolo, p. 17).
Conotaţiile cuvintelor autohtone conferă plusvaloare etnografică textelor druțiene şi un coeficient de lirism rustic autonom. Să urmărim fragmentele de mai jos: „Câţiva cucostârci, rămaşi fără cuibare, roteau disperaţi peste o margine de sat. Salcâmi cu ghimpiidogoriţi pe marginea drumului, hogeaguri caraghioase, înălţându-se deasupra satului ca nişte năluci, bocind în limba lor. Boarfe aruncate prin ogrăzi, cărbuni striviţi de călcâie, cenuşă mânată de vânt în lungul drumurilor, băltoace gălbui în jurul fântânilor (tot acolo, p. 58).
„Tot scăpărândcâte-o vorbă de duh pe ici, pe colo, treaba merge” (tot acolo, p. 26).
„Apoi, colac peste pupăză, Mircea dispăruse” (tot acolo, p. 326).
„Câmpia zace într-o ceaţă subţire, alăptându-şi în tihnă primii săi muguri” (tot acolo, p. 54).
Sintetizând datele din fragmentele selectate, putem susţine că acestea reprezintă ansamblul lingvistic structurat ca element identitar, prin care ne manifestăm valorile spirituale şi culturale inconfundabile şi credinţele religioase.
Academicianul Mihail Dolgan menţiona, în articolul Poeticul – principiu artistic capital al esteticii druţiene [7],că Ion Druţă, ca şi marii poeţi, are şi harul de a gândi mitic. Acesta îi permite să-şi făurească o proprie mitologie, prin care, folosindu-se de „fondul mioritic ce-l purtăm în sânge” (L. Blaga), reuşeşte să-şi repotenţeze estetic opera literară. Prozatorul concepe „fondul mioritic” ca pe o matrice stilistică, ce condensează trăsăturile esenţiale ale sufletului românesc.
Din aceleaşi perspective am putea discuta şi despre lexeme regionale conservate în scrierile lui Ion Druţă, pe care le examinăm, într-o manieră sistemică, distribuite în clase lexico-gramaticale. În virtutea unor circumstanţe istorice concrete, anumite evenimente au lăsat, într-un fel sau altul, urme importante în cultura şi mentalitatea timpului, reflectate în limbaj, imprimându-i acestuia accente specifice care s-au sedimentat alături de elementele autohtone, naţionale. Identificate, în unele studii, drept regionalisme sau realii, în terminologia traductologiei, reflectă diverse aspecte ale vieţii materiale şi spirituale a poporului, felul inedit de a fi şi valorile esenţiale ale culturii etniei respective.
Vorbind despre lexicul intraductibil şi problema realiilor, Irina Condrea menţionează că există un domeniu al lexicului care ţine de specificul național şi de realităţile concrete ale locului, epocii, modului de viaţă etc. Astfel, traducătorul trece nu de la o limbă la alta, ci de la o civilizaţie la alta, iar obstacolul cel mare îl reprezintă nu cuvintele ca atare, pentru care nu se pot găsi echivalente potrivite, ci realităţile la care acestea se referă. Fiecare idiom realizează în mod diferit realitatea şi îşi concentrează resursele, creând termeni şi expresii anume în acele domenii, care reprezintă esenţa modului de viaţă al poporului [3, p. 66].
În piesa Casa mare, una dintre primele lucrări din dramaturgia lui Ion Druţă, am identificat elemente lexicale, care s-ar înscrie în categoria celor examinate mai sus, dar şi lexeme care ar constitui un material util din raţionamentele conceptului de etnotext.
Substantivele selectate de noi pot fi grupate în subclase distincte şi caracterizate din diverse perspective. O serie dintre acestea poartă clar amprente dialectale şi regionale (lăicer, hlandani, steblă, şervet, ţolişoare, şagă etc.).
Altele se caracterizează prin izul arhaic, utilizate voit pentru a nuanţa conotaţia timpului şi a spaţiului în imaginarul artistic creat de autor (buchie, osteneală, bordeie, pătăranie, lele etc.).
O bună parte se distinge prin particularităţile fonetice păstrate de dramaturg, în vederea actualizării rostirii regionale moldoveneşti (diftongul ea se reduce la a (seamă > samă, seară > sară; ia trece în ie (băiat > băiet), dispariţia prefixului îm- > puşcatul; palatalizarea labialelor p şi b – boghiţă; inserţia grupurilor chi-, che- copchilă, copchii etc.).
Nu sunt puţine nici elementele lexicale preluate din limba rusă şi adaptate parţial la sistemul flexionar şi fonetic al limbii române, utilizarea acestora fiind determinată de factori sociolingvistici (blat, ocerea, zapas, soveste). Ex.: „Aşa presupune Eleonora, aşa presupun şi eu. Dacă nu s-a dus iar prin speculă, să nu-mi ziceţi mie pe nume... Amu ce-a câştigat toată toamna la fermă?... O sută de trudozile şi doi purcei oropsiţi – pe semne, au şi pierit de amu...”.
Din perspectiva derivării, lexemul trudozile (trudo+zile)este destul de spectaculos – primul element de compunere este un pseudoprefix rusesc, iar radicalul este românesc.
„Fiecare cu câte-o casă mare... îmi spunea bunelul meu că şi atunci când era greu de trăit, când se întâlneau mai multe bordeie decât case, chiar şi atunci fiecare gospodar avea casă mare...”
Expresia fixă casa mare reprezintă un întreg concept existenţial şi cultural al românilor.
O distribuţie asemănătoare urmează şi adjectivele: mititel, căprii, frumuseţă, acătării, mânios, straşnică, mladşi etc. „Eşti cea mai vrednică dintre toate femeile pe care le-am cunoscut...”
„Straşnică dragoste ce-a mai fost...” „Merge alături mititelde-o şchioapă – ţup, ţup, ţup...” „Rochii au multe, dacă-s fără vină-ncoace...”
Se poate observa utilizarea autentic dialectală a pronumelor şi adjectivelor pronominale demonstrative cu exemple din aproape întreaga paradigmă, precum şi a formelor sincopate ale pronumelor de politețe ’neata, ’neavoastră. „Năşică, poate mai încolo, spre sară, îţi veni şi ’neavoastră...” „Şi oamenii iştia s-au făcut aşa de răi...” „Stau ca lupii la pândă, şi dacă o biată vădană s-a poticnit oleacă, îi zic de amu altfel...”
Clasa lexico-gramaticală a verbului, generoasă din perspectiva abordată mai sus (a mântui, a amăgi, a colbăi, a stupi, a hodini, a jupi, a se chiorî, a obijdui etc.), ne oferă exemple de un exotism demn de remarcat şi prin locuţiuni verbale specifice (a se fotografia> mă scot pe patret; a se grăbi > n-am când; a se căsători> nu v-aţi luat; a se împiedică> s-or poticni; a respira> nu mai pot sufla; a birui >nu poate dovedi; a începe a glumi > a prins a şugui – aceasta din urmă cu ambii termeni marcaţi).
Desigur că apar şi variante regionale morfologice(auxiliarul invariabil a al viitorului I: va veni > a veni, va fi > a fi).
Sunt caracteristice structurile sintactice cu verbe predicat utilizate fără auxiliar – marcă a oralităţii (Păvălache: Vasiluţă, ai fost tu sara asta în casă, ai auzit ce s-a vorbit? Vasiluţa: Fost. Auzit).
Specificul dialectal este păstrat şi prin adverbele amu, amuia, numa, tucma, deodată (la început),precum şi prin forme diminutivale – marcă a oralităţii discursului (ziulica, dimnecioară, olecuţă).Ex.: – „Vasiluţă, mulţi au vrut să-ţi smulgă gâţele, dacă tucma amu ţi-ai găsit naşul...”
Trebuie să constatăm că varietăţile regionale ale limbii române au fost minimalizate, iar trăsăturile dialectale din operele unor scriitori importanţi din trecut au fost puse sub semnul oralităţii. În stereotipurile interpretative dialectele sunt marcate social, spaţial şi temporal.
Referindu-se la fenomenul estetic şi stilistic actual, Rodica Zafiu menţionează că „se creează cu intenţie forme populare de «literatură dialectală» – textele muzicii de diverse genuri – şi noutatea are succes: graiul moldovenesc e la modă, prin grupuri şi solişti proveniţi atât din Moldova românească («Fără zahăr») cât şi, mai ales, din Republica Moldova («Zdob şi Zdub», «Planeta Moldova», Pavel Stratan). Există diferenţe semnificative de utilizare a mărcilor identităţii regionale de către cei menţionaţi: unii propun mai ales argoul basarabean («Planeta Moldova»), alţii preferă formele dialectale rurale (Pavel Stratan) (...). Este esenţial efectul comic produs (...)” [13].
În concluzie, menționăm că prin limbajul artistic al lui Ion Druţă, prin conservarea lexemelor de origine autohtonă şi a celor de factură regională, se tezaurizează veritabile mostre de etnotexte, din care emană ideea supravieţuirii spirituale a românilor basarabeni, prin afirmarea lor plenară, ca structură etnică bine conştientizată, în contextul general al istoriei neamului.
Bibliografie
1. S. Berejan, Aspectul vorbit al limbii române în spaţiul dintre Prut şi Nistru. În: „Limba Română”, nr. 9-10, Chişinău, 2004.
2. Th. Codreanu, Ion Druţă şi memoria arheală. În: Fenomenul artistic Ion Druţă. Coord. M. Dolgan, vol. IV, Chişinău, 2008, p. 119.
3. I. Condrea, Traducerea din perspectivă semiotică, Chişinău, 2006, p. 66.
4. E. Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994.
5. E. Coşeriu, Socio- şi etnolingvistica. Bazele şi sarcinile lor, în vol. Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1994, p. 132.
6. Dicţionar general de ştiinţe. Știinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 192.
7. M. Dolgan, Poeticul – principiu artistic capital al esteticii druţiene. www.akademos.asm.md/.../%20из%20Academos+1+2009%2011%20MI
8. Ion Druţă scriitor, dramaturg, academician. Aprecieri. http://druta.asm.md/appretiations.
9. Gheorghe Mihailă, Cuvintele de origine autohtonă în limba română. (http://www.academiaromana.ro/discursuri_receptie/pag_dr_gmihaila.htm)
10. Olariu Florin-Teodor, Perspective coşeriene în sociolingvistica actuală. www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/31_OLARIU.pdf
11. R. Piotrowski, Sinergetica şi ocrotirea limbii române în Republica Moldova // „Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară”, nr. 3, 1997, p. 93.
12. Valeriu Rusu, Etnotextele în perspectivă românească, în ALIL, XXX, 1985.
13. Rodica Zafiu, Pătărănii // „România literară”, 2005, nr. 15.
14. Zamfira Mihail, Tache Papahagi, promotor al etnografiei comparate. În „Revista de etnografie si folclor”, 1989, nr. 4, p. 371.