Utopia romanului (I)
Pentru tiparÎn numeroase împrejurări, Nicolae Breban şi-a mărturisit „oarba credinţă în literatură, mai ales în subspecia numită roman”. Ambiţiile sale, impresionante prin amplitudine şi reflexivitate, beneficiind şi de un lung timp „de germinaţie” (implicit, de formare), au rodit în vaste panorame epice, despre care, chiar la începuturi, Valeriu Cristea nota că se trag „din pasta aceleiaşi obsesii”. Într-adevăr, Breban, deja clasicizat, pare că se repetă, deşi fiecare nou titlu, gravitând în jurul temelor favorite (obsesive) aduce unghiuri noi de „atac”. Dar, credincios unei formule (indiferentă la meteorologia politică), Nicolae Breban pare a fi în contratimp cu aşteptările publicului şi cu „spiritul momentului”, observa Nicolae Bârna. Chiar întâmpinat acum cu rezerve, în „reflex de popularitate”, „penalizat” ne-literar, cândva admirat aproape unanim, Breban rămâne, indiscutabil, în galeria marilor noştri prozatori.
Sfătos, locvace, oferind, din belşug, „lămuriri”, încercând un bilanţ (subiectiv, fireşte) al „înţelegerii critice” de care s-a bucurat opera sa, Nicolae Breban polariza recepţia, fluctuând, crede prozatorul, între cecitate şi calomnie, alunecând chiar în denunţ politic (v. Răspuns criticilor mei). Evident, lucrurile nu stau chiar aşa, cărţile brebaniene au avut succes, iar autorul n-a fost nicidecum „ignorat”. E drept, şi din alte pricini. Dacă orice tânăr talentat, orgolios, ambiţios este, necesarmente, un paranoid (recunoştea însuşi Breban), scriitorul a avut răbdare cu sine. După ani de aşteptare a părăsit, fără regrete, acel caiet albastru şi scrisul „plat, fals, şcolăresc”, a vrut „să spargă închisoarea” (cum s-a exprimat, în 1968, la o întrevedere cu Nicolae Ceauşescu), a urcat rapid în ierarhia literară (redactor-şef la România literară) şi politică (membru supleant al CC al PCR, timp de doi ani). Şi a urmat gestul „necugetat” al demisiei, trimisă prin poştă, de la Paris, sfidând dictatura ceauşistă, atunci incipientă, oricum edulcorată faţă de anii stalinişti, cu ecouri în presa momentului („Le Monde”,„La quinzaine littéraire”), denunţând „minirevoluţia culturală”. Poziţia sa directă, frontală contra Tezelor din iulie (1971) l-a „despovărat” de funcţii şi privilegii, condamnându-l însă la ani de marginalitate, asumându-şi riscurile carierei şi eliberându-se moral, în contextul unei schizofrenii sociale în galop, revenind intempestiv în ţară, cu şansa unei duble cetăţenii, scriind masiv, publicând cu dificultăţi, făcând figura unui harnic şi influent „lepros social” [1, p. 87].
Dacă trecem în revistă anii tineri şi colegii de „timp literar”, se cuvine să insistăm asupra spiritului de grup şi a rolului decisiv al „vieţii coraliere”. Substantiv-dinamită [1, p. 8], cu o existenţă „neoficială”, agitând subteranele vieţii literare, grupul / grupurile literare, reale, productive, formate prin auto-selecţie, îngăduie o reconstituire fidelă a climatului, „înviind” epoca şi pătrunzând în „hăţişurile creaţiei vii”; motiv, pentru N. Breban, de a respinge ferm conceptul de generaţie (fals!), un instrument-impediment. „Transfug” din grupul lui Mugur, primul prieten bucureştean, în cel al lui Matei Călinescu şi Nichita Stănescu, Breban scrie cu recunoştinţă despre rolul formator, contagios, fluturând idei instinctive în nesfârşitele dezbateri şi libaţii. Mai ales că se înstăpânise, printre congeneri, neîncrederea în roman, după ce proletcultul, prin modelul sovietic, impunând fresca socială, rebutase genul. Or, Breban înţelesese, după repetate şi fragile încercări (proză scurtă, teatru), că drumul spre roman este singura cale. Francisca (1965), roman sensibil la pedagogia proletară, propunând reciclarea „foştilor” (sau descendenţilor lor) atrăgea atenţia asupra noului nume, ivit impetuos, dornic de glorie. Dacă În absenţa stăpânilor, într-o lume scindată, populată de locţiitori, relaţiile de forţă se manifestă la nivel biologic, politizarea va urma; nietzscheanismul îşi taie vad. Animale bolnave era doar o compoziţie de factură poliţistă, testând patologicul. Abia Îngerul de gips (1973), scris febril în satul „2 Mai”, după „primul exil”, venind după „ruptură”, atacă o temă majoră, abisală. Scoasă cu ajutorul lui Marin Preda, cartea se voia una „de reintegrare”; dizgraţiatul Breban vorbea însă despre declasare, cercetând romanesc cazul doctorului Minda, un om puternic, atras de „o femeiuşcă” vulgară, o oglindă falsă (Mia Fabian). Decăderea sa consfinţea, sub ambalajul unei metafore erotice, o deconstrucţie, un „transfer de personalitate”; sau, cum ni s-a spus explicit de către autor, o adaptare prin dezadaptare. Atrăgând, explicabil, un cor de critici. Bineînţeles, Bunavestire, roman plimbat şi „îngropat” pe la diverse edituri, apărut, finalmente, la Junimea, în 1977, cu ajutorul lui Cornel Burtică, rămâne pivotul creaţiei brebaniene. O „grotescă coincidenţă” [1, p. 260] face ca el să fie atacat şi la Plenara CC al PCR din 26-28 iunie 1977, dar şi de la microfonul Europei libere. Lăudat de N. Manolescu ca „roman excepţional”, în cronica sa din România literară (16 iunie 1977) şi hulit de Titus Popovici la amintita Plenară (articolul manolescian fiind taxat drept „o apologie deşănţată”), romanul brebanian valoriza „pe dos” mitul modern al politicului. În Istorie, N. Manolescu, deşi recunoaşte că avem de-a face cu o capodoperă, „unica” în palmaresul lui Breban, adăuga maliţios [2, p. 1133], îşi temperează elogiile când discută despre „romanul lui Grobei”, neplauzibil, ilogic. Oximoronic ca intenţionalitate, propunând un personaj discontinuu [2, p. 1127], romanul dezvoltă o perspectivă dublă. Anostului merceolog Traian-Liviu Grobei i se revelă destinul, cunoaşte metamorfoza; omul cu tranzistorul devine puternic, cu apetit metafizic, însoţit de comentariul complice, familiar, ambiguu al naratorului şi de represaliile care l-au vizat pe autor, la un pas de începerea urmăririi penale, implicându-l şi pe ambasadorul vest-german Erwin Wickert (manuscrisul fiind transmis peste hotare). Cu un unghi de atac „puţin fals”, după părerea lui Paul Georgescu, cu un protagonist „fracturat”, acuzând „ruptura de caracter”, renăscut graţie unei remarcabile voinţe, Bunavestire încerca, prin Grobei, şi un pariu tipologic, mărturisea Breban, ca „sursă a epicului” [1, p. 153]. Or, „distorsiunea caracterială” sfidează logica tipologiei clasice. Romanul postrealist, centrifugal nu se mai vrea oglindă socială, iar Grobei, omorându-şi eul genetic [1, p. 146], nu asigură axa epicului. Vechea ispită brebaniană, de a sonda politicul ca abisalitate, „încorporând” metafizica (observa N. Manolescu), rămâne străină mântuirii, în pofida cultului pentru Farca, marele dispărut. Ceea ce nu se va mai întâmpla în Singura cale (2011), tot romanul unei deveniri. Calistrat, ca observator, se autocontemplă din perspectiva evenimentelor care vor urma, nedorind funcţii. Nici oportunist, nici arivist, el acuză o „lene de destin”, indiferent la reuşita socială. Totuşi vrea să salveze umanitatea (valorile ei), vădind forţă interioară şi stângăcie. Nu va trăi revelaţia lui Grobei, ci cu o remarcabilă siguranţă de sine, capabil de supunere, răbduriu, aşteaptă prilejul unor întâlniri esenţiale, modelatoare, simţindu-se obligat doar faţă de potenţialul său. Încât, descoperind că adevărul e, de fapt, calea, vrea să se salveze coborând. Eşecul ca reuşită, lecţia suferinţei, marginalizarea îl păstrează viu în spirit într-o epocă dogmatică, impunând „raiul clişeelor” şi o nouă morală. Suntem în deceniul stalinist, în plină teroare. Meritul lui Breban e că nu uită omenescul, bucuriile simple şi fericirea banală, refuzând comunismul schematizat, pe tipar maniheic, cu bufeuri justiţiare. Adică, acel „terorism intelectual soft” în istoria noastră recentă, făcând din retorica anticomunistă un discurs propagandistic obligatoriu, „oficializat”, fără obiect, căzând în registrul butaforiei, cum nota Bianca Burţa-Cernat [3, p. 7], de unde şi puzderia de suspiciuni, însoţindu-i cariera. „Ba nedreptăţit, ba prea promovat” (cf. C. Rogozanu), Breban – incomod, imprevizibil – a fost ţinta unor dezinformări. „Trădător de patrie”, cum au clamat unii, „colonel”, agent de influenţă sau victimă, supus unui val de calomnii controlate? Oricum, „măreţia” îl va împiedica să-şi asume, plângăcios, statutul de victimă, flatat că, în epocă, a fost un aranjor, arogându-şi merite şi intervenţii, comentând acid, cu superbie, confraţii, de unde prezumţia colaboraţionismului şi „legenda” megalomaniei, toate, cu scopul (mărturisit, deseori) de a-şi promova opera, de la convorbirile cu generalul Pleşită la întâlnirile cu secretarul C. Burtică. Breban, dovedesc materialele arhivate, a fost o preocupare constantă pentru organele de Securitate, construind, în timp, „o gândire strategică”. Mai mult, relaţia lui Breban cu organele este cea dintre „doi manipulatori”, sublinia Gabriel Andreescu [4, p. 257], pe baza unor expertize de o ştiinţificitate indubitabilă. Cu o neclintită încredere de sine, consecvent vocaţiei prime, vădind o remarcabilă „încăpăţânare de destin”, Breban nu concepe existenţa în afara creaţiei, iubind singurătatea tare; cea a creatorilor, desigur. Încât, înteţindu-şi ritmul scrisului, digresiv, de un debit impresionant, atacând teme majore, incomode, controversate, iscând nedumeriri, prozatorul îşi pune în dificultate comentatorii. Totuşi la scara operei, descoperim, observa Bogdan Creţu, cercetând integrala Breban, „o ordonare silogistică a cărţilor”.
Fraza-incipit, lansată cu superbie de tânărul funcţionar Calistrat B. Dumitrescu, un biet „vierme de provincie” care, învăţând exersarea puterii, vrea să schimbe lumea, protagonistul romanului Singura cale, radiografiind anii stalinismului, se potriveşte de minune autorului însuşi. Lumea – constată acest Calistrat (sfios, docil, năuc, neajutorat, uşor insolent, vădind stângăcie şi forţă, visător cu stofă de sofist, crezând în hazard, urcând impetuos, făcând o carieră fulgerătoare) – „se învârtea încet în jurul meu”. Cu inconştienţa vârstei, acest „june înflăcărat”, vorbăreţ, cunoaşte barbaria stalinismului, suişul social într-un „regim năvalnic” şi grabnica dizgraţiere într-o epocă a „vânătorii multiple”; are nevoie de magistru, atras de stafiditul şi reticentul dr. Templi (un „sculptor moral”), dar crede în teoria salvatoare a întâmplării. Se lasă, aşadar, mânat de instinct, dus de val, „ascultând întâmplarea”, dar face pe filozoful, oferindu-şi o baie de autodispreţ. Pare un oportunist înfocat; ştie însă că „orice realitate are limbajul ei” şi că noua eră propune, cu entuziasm şi brutalitate, basme sociale, fiind urmărit obsesiv de frica de ratare. În fine, sesizând „reala falsitate a noii lumi”, clădită pe principiul minciunii, descoperă provizoratul puterii şi află că adevărul e chiar calea. Se vrea, plonjând în turbionul istoriei, singur şi liber; ştie însă că realitatea e chiar viitorul destinului şi, în consecinţă, e curios să înţeleagă „ce va face întâmplarea”, încercând să atingă o altă treaptă: nu cariera, ci veritabila viaţă, trecând prin suferinţă.
Sunt aici, însumate, temele pe care N. Breban le frecventează cu obstinaţie, reluate şi luminate mereu din alte unghiuri, lăsând senzaţia unei scriituri tautologice, narcisiace, cercetând, de fapt, oglinda sinelui. Un voluntarism aprig, chiar pigmentat cu umilinţă ironică sau ambalat de un demon al farsei, face din literatură un scop în sine, blamând slăbiciunea vocaţiei. Structural un autodidact, N. Breban, o prezenţă impozantă, copleşitoare, digresivă, debordând eseistic, cultivă monologul; iar fanatismul său literar recomandă o prezenţă neclintită la masa de scris. Asta e de fapt singura cale de urmat pentru cel ce trăieşte cu „himera marii literaturi”.
Romanul, aproape autobiografic (pe alocuri), merită o discuţie amplă. Până atunci, o scurtă recapitulare a temelor şi motivelor brebaniene, aparţinând unui scriitor „făcut din excese”, se cuvine întreprinsă, focalizată pe literatura mizelor mari, cum observa Eugen Negrici. Spirit orgolios, cu pulsiuni paranoide, contrariant prin masivitatea operei şi, nu mai puţin, prin spectaculosul biografic, aluvionar şi faimos, intrând în „seria răsfăţaţilor” (Al. George), sedus de meseria „de a descrie”, mânat de plăcerea vicioasă de a experimenta impostura, plonjând în psihismul abisal, Nicolae Breban trăieşte sub fascinaţia romanului. El este, indiscutabil, un prozator puternic, de cursă lungă, propunând cezura, un pariu tipologic (acele „rupturi” caracteriologice, deturnând „eul genetic”, sfidând logica internă a romanului) şi crezând, nedezminţit, în viitorul genului tărăgănat chiar dacă multe Casandre de serviciu anunţă tunător, cu o bucurie răutăcioasă, moartea romanului.
Mai mult, orgoliosul Breban vede în lacomul roman o ştiinţă vie. „Gen enorm şi labil”, romanul – în viziune brebaniană – pare un uriaş aspirator, înghiţind orice. El se află neobosit în căutarea formei; atunci când o găseşte, fireşte, nu acceptă „patul formei”. Fanatismul brebanian priveşte tocmai ambiţiile nedomolite, de „mare reformator”, ale romancierului, interesat să zdruncine tipologia admisă, despărţindu-se de „chichiţele” balzaciene şi moftul analizei. Asumându-şi libertatea sub aparenţa neglijenţei stilului (dar la un cert nivel profesionist), Breban cultivă o proză „fluidă”, de colocvialitate ironică în pofida „nostalgiilor clasice” (Eugen Simion). Acest epic magmatic, luând „startul” în maniera romanului realist şi sfârşind prin a-l persifla, atentează la iluzia romanescă, discreditând – cu simpatie ironică – lumea ficţională prin contestare parabolică. Prozatorul scrie „la vedere” (cazul lui Don Juan), naratorul se mişcă familiar printre personaje, destrămând iluzia romanescă şi câştigând complicitatea cititorului. Anarhic, spontan, relativist, îngăduindu-şi intervenţii în răspăr, Breban înconjoară cu simpatie (complice) destinul eroilor săi, prinde pulsaţia lor afectivă, impune o manieră. Brebanizarea prozei noastre nu este o vorbă goală. Mai ales că dincolo de acest magnetism, sub senzaţia copleşitoare a fluidităţii, epicul brebanian (apăsând pe vizualizare şi descoperind insignifianţa) îşi dezvăluie tezismul.
Aparent un creator frust, Breban se dovedeşte, în egală măsură, un comentator lucid, dublând actul „instinctiv”. De multe ori parantezele eseistice maschează un „gol de naraţiune”, cum s-a observat. Invitând în scenă oameni comuni, descoperind în concretul existenţei împrejurări banale, aglomerând detalii, autorul dezvoltă epic o teză: corporalitatea realului. Nicolae Breban încorporează totul: dialogul, metafizica (eroii săi transportă totuşi idei); discursul lor nu este eseistic, ca la Alexandru Ivasiuc, dar nici subordonat demonului povestirii. La Breban ideile se „lipesc” de purtătorii lor, sudura e fiziologică, abstracţiunile se corporalizează. Povestirea la Breban este de tip ideologic; ea propune, aşadar, corporalizarea abstracţiunilor. Breban e departe, în pofida nostalgiilor, de realismul clasic şi nu face figură de scriitor cuminte; verosimilitatea e subminată, traseele epice duc spre nefiresc, se înscriu în patologic. Suveran, scriitorul manipulează personajele, salvând personajul. Trupul devine purtător de limbaj, „scriitura corpului” – fără a urma neapărat mareele modei – pare să satisfacă neliniştita căutare a romanescului pur, interesat de miracolul enorm al viului. De om ca întreg. Ochiul romancierului lunecă fără oboseală, simfonia corporalului eliberează vocea imperativă a instinctelor. Personajele sale îşi cuceresc credibilitatea, creează iluzia existenţei. Universul lui romanesc e o realitate puternică, care sfârşeşte prin a confisca cititorul. Nicolae Breban „foloseşte” eroii străzii; aceştia ies din rama cărţii, migrează din spaţiul literaturii în cel social, sunt omeneşte convingători. Cărţile lui Breban, greoaie, nu cunosc suferinţa incomunicării.
Paradoxul e că un romancier în care, aparent, gâlgâie spontaneitatea, dezvoltă o literatură cu program, interesată de străfundurile insondabile. Din fericire, tezismul e slujit de un uriaş talent şi, astfel, corectat tacit. Dar Breban nu cultivă scrisul frumos; încercarea de totalitate – utopia tangibilă asupra căreia gândeşte – presupune riscul greoiului, prolixitatea, redundanţa. Pe aceste considerente, Nicolae Breban a şi fost anexat listei literatorilor de influenţă germanică. Or, prozatorul – chiar dacă produce cărţi aluvionare, romane obeze, cu pagini inutile şi demaraj greoi – are obsesia reumanizării; a restaurării omului prin sinteză. Prin tipologie, dialog (încorporat, reflectând fizic persoanele care-l poartă) şi, îndeosebi, prin atmosferă, Breban e îndatorat marilor ruşi. E drept, fluxul de detalii centripete îneacă epica în prolixitate şi o aruncă în relativism; certitudinile sunt abandonate, scriitorul intră în realitatea ficţională şi solicită coparticiparea lectorului, ficţiunea concurează realitatea. Acestea sunt însă achiziţii moderne şi folosirea lor – necesară actualelor strategii narative – e aproape inevitabilă.
Să notăm că aspiraţia totalităţii nu se proiectează la Breban într-o operă caleidoscopică. Tezismul său nu e sociologic. Nicolae Breban aduce în cărţile sale individul prismatic şi controlează tensiunea individualului; personajele sale (cum s-a spus demult) intră în pielea arhetipurilor. Dorinţa de a cuprinde totul îl stăpânea, ca să dăm un exemplu, şi pe Cezar Petrescu; mânat de mari proiecte şi cu facilitate de ziarist, romancierul interbelic era un extravertit; gusta spectacolul social, vâna evenimentul. Or, Breban nu suportă maniera jurnalieră. Se poate spune că Breban, cel care a „crescut” greu, are silă de precocitate; că, înainte de a se închina talentului, crede în muncă. Că este un fanatic al talentului muncit, chinuit, înrobit scrisului. Breban coboară în infernul fiinţei, în lumea existenţelor damnate şi a fanatismelor de tot soiul, se cufundă în abisurile celor slabi şi nehotărâţi, în rezervaţiile patologicului. El vânează autenticismul, conflictul dintre pasionalitate şi personalitate, febra problematizantă a specimenelor ce populează o umanitate joasă, responsabile de împlinirea propriului destin. Prozatorul evită mediile septice fiindcă pare interesat, cu precădere, de atipic. Lumea sa cunoaşte iluminări morale şi civice, dar şi fascinaţia degradării, nostalgia unor stări josnice. Ambiţiosul Breban creează lumi al căror ax e problema voinţei şi a puterii. Acest exerciţiu tipologic creionează suflete elementare, dorind accesul la marile idei; înecate într-un haos problematic, în disoluţie sufletească, personajele lui Breban capătă o notă caricaturală, eliberând sentimente abisale, spărgând crusta automatismelor. Umplând cu energie balzaciană un univers dostoievskian, Nicolae Breban decupează curajos o felie de viaţă, acolo unde talentele firave ratează, iar spiritele pudibonde ocolesc confruntarea.
Note
1. Nicolae Breban, Trădarea criticii, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2009.
2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
3. Bianca Burţa-Cernat, Anticomunismul românesc post-factum (I), în „Observator cultural”, nr. 433(691)/19-25 septembrie 2013.
4. Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2013.