Mihai sau Mihail Eminescu?
Pentru tiparMoştenirea lăsată de Eminescu a devenit măr de veşnică ceartă în cultura română, pe nenumărate pretexte, când nu intră în calcul veninul ideologic care, de bune decenii, se înfăţişează ca război între „demolatori” şi „apărători” ai memoriei poetului şi jurnalistului. În ultima vreme, un prilej de dispută între comentatorii lui Eminescu a devenit prenumele poetului: Mihai sau Mihail? Şi aceasta e veche, ca şi alte cercetări pe marginea locului şi datei naşterii: pe 15 ianuarie 1850 sau pe 20 decembrie 1849? S-a născut la Ipoteşti, la Botoşani sau la Dumbrăveni? O fi Eminescu turc, albanez, bulgar, suedez, rutean, polonez, armean, sârb, persan, neamţ, evreu? s-au întrebat alţii, dându-i de lucru lui Ion Roşu într-o documentată carte, cu concluzia inevitabilă: „Disputat, pe rând, de unsprezece naţii diferite, ce par să şi-l fi dorit al lor cu tot dinadinsul, Eminescu se arată a fi până la urmă străin... de toate cele unsprezece pretinse obârşii atribuite! Deşi, la drept vorbind, lista vecinilor noştri istorici, din care s-ar mai fi putut trage, e departe de a fi epuizată. Îşi aşteaptă încă rândul probabil cehii, slovacii, ungurii şi chiar grecii, ca să nu mai vorbim de popoarele Asiei, reprezentate până acum prin armeni, persani şi evrei. Un lucru e totuşi cât se poate de limpede: numai pe baza dovezilor invocate până în prezent, Eminescu nu ne poate fi adus cu niciun chip din afara graniţelor noastre etnice.”1
Fireşte, se aduc şi „argumente” pentru astfel de ipoteze condamnate ambiguităţilor, care ţin de lumea fanteziilor, putând fi inventariate şi altele. De pildă, de la Alexandru Grama (1891) până azi, unii români nu s-au decis nici măcar dacă Eminescu a fost un geniu sau un impostor. Canonicul de la Blaj decisese că Eminescu nu este „nice geniu, nice poet”, dilemă repusă pe tapet, cu multă deşteptăciune, de către colaboratorii la faimosul număr 265/1998 al revistei „Dilema” (nici că se putea alt titlu!). Şi, spre uimirea tuturor, Mihai Eminescu a continuat şi continuă să existe până la sfârşitul veacurilor!
Desigur, există, întotdeauna, şi o soluţie de bun simţ la asemenea întrebări. Una, capitală pentru noi, o dădea Eminescu însuşi. E vorba de întrebarea dacă suntem români, daci, valahi, moldoveni, bănăţeni, ardeleni, maramureşeni, bucovineni, latini, slavi, moldo-slavi, ungro-vlahi etc. Unii, ca Vasile Stati sau Vladimir Voronin, nici azi n-au aflat ce sunt cu adevărat. Suntem români şi punctum! decidea Eminescu, precum Alexandru cel Mare în faţa nodului gordian.
În ce priveşte prenumele Mihai / Mihail, a fost utilizat în ambele variante, de-a lungul vremii, fără însă a fi siguri că Mihail a fost decizia auctorială ultimă a semnatarului. Oricum, în cazul lui Eminescu, s-au perpetuat mai multe semnături: M. Emineviciŭ (La mormântul lui Aron Pumnul, 1866), M. Eminescu, Mihail Eminescu, Mihai Eminescu, Eminescu, M.E., pentru ca un isteţ, în Dilemateca, să-l reducă la... Eminescu Mihai, într-un reportaj cu titlul Zilele lui Eminescu Mihai, de profesie poet naţional!2 Se observă, nu-i aşa?, strivitoarea superioritate a semnatarului faţă de bietul autor al Luceafărului: Matei Florian, o mare personalitate.
Ca revizor şcolar, poetul a semnat rapoartele, corespondenţa cu ministerul, M. Eminescu. Scrisorile private, cele către părinţi, fraţi şi surori3 – Mihai, către alţii – Eminescu, M. Eminescu4, iar scrisorile adresate Veronicăi: Eminescu, Mihai, Emin, Gajus / Gaius, M. Eminescu, dar niciodată Mihail5. Publicistica anterioară „Timpului” e semnată M. Eminescu, M.E. şi cu pseudonimul Varro (16 articole şi documente), la „Timpul”, regula era a asumării redacţionale, fără semnătură. Tot aici, există şi texte semnate: M. Eminescu, M.E. şi cu pseudonimul Fantasio, pentru ca sporadicele colaborări de după 1883, la „România liberă” şi la „Fântâna Blanduziei” să apară doar cu iniţiale6.
Un argument forte pentru adepţii prenumelui Mihail este ediţia princeps, diriguită de Titu Maiorescu, sub titlul Mihail Eminescu, Poesii, 1884, dar ieşită de sub teascuri în decembrie 1883. Să fi fost şi forma Mihail prilej de respingere a ediţiei de către Eminescu? Nu putem şti, fiindcă Nicolae Georgescu7 aduce probe că ediţia nu aparţine integral lui Maiorescu, precum s-a vehiculat până azi, meritele criticului rezumându-se la regizarea şi corectura (cu intervenţii abuzive, din păcate, condamnate, ca atare, şi de I. L. Caragiale) unei ediţii de lux, pentru acea vreme. În orice caz, după modelul ediţiei princeps, majoritatea ediţiilor, până în anii ’30 ai secolului trecut, sunt semnate, prin editori, fireşte, Mihail Eminescu, în alternanţă cu M. Eminescu, prima ediţie semnată Mihai Eminescu fiind cea a lui Constantin Botez din 1933. Începând cu Perpessicius8 (1939), prenumele Mihai este consacrat definitiv, opţiunea fiind îndreptăţită de preferinţa poetului însuşi şi a celor din familie, dar şi a prietenilor, pentru Mihai. Nici Creangă, nici Caragiale, nici Veronica Micle, nici Slavici nu-i spun Mihail. E drept, în unul dintre cele trei articole, dedicate memoriei lui Eminescu (În Nirvana, 1889), I. L. Caragiale îşi aminteşte că, în clipa când l-a cunoscut pe poet (prin 1868-1869), acesta s-a recomandat Mihail Eminescu. Dar asta se întâmpla în prima tinereţe a poetului, când nu se fixase hotărât asupra semnăturii publice. În anul morţii, Maiorescu însuşi evită să-i asocieze numele cu Mihail, numindu-l doar Eminescu în prefaţa la ediţia îngrijită, pentru ca în studiul Eminescu şi poeziile lui din 1889 să procedeze la fel. Nu altfel, în pofida numelui de pe ediţia princeps, va proceda şi Caragiale, pentru care poetul este doar Eminescu! Şi asta în toate cele trei articole (În Nirvana, Ironie şi Două note). Constat că, la Chişinău, numele poetului a devenit prilej de dispută politică între moldovenism şi românism, forma Mihail fiind „argument” că moldovenii sunt altceva decât românii! Şi încă duşmani de moarte! Astfel, în mod grotesc, Mihail este ridicat împotriva lui Mihai, care ar fi invenţia valahilor. Nu contează că poetul le-a dat peste nas „moldoveniştilor”, avant la lettre, cu acel binecunoscut Suntem români şi punctum! Într-un amalgam de note, cu citate scoase din context şi mânuite după mintea lui, un vechi „doctrinar” al teoriei moscovite a moldovenismului (tot el şef al unei publicaţii săptămânale de la Chişinău), îl ia ca tovarăş de drum pe Caragiale, cu acel „Mă recomand Mihail Eminescu”, pentru a dovedi o neghiobie ideologică de proporţii: „antiromânismul” lui Eminescu!
Cert e că numele poetului a intrat definitiv în conştiinţa publică drept Mihai Eminescu. Între cei care consideră necesară restituirea publică a formei Mihail Eminescu se numără şi prietenii mei Nicolae Georgescu şi Ion Filipciuc, doi documentarişti riguroşi pe tărâmul eminescologiei, fără să se fi gândit însă nicio clipă la răstălmăciri de felul celei a lui Viorel Mihail. Este, mai cu seamă prin ei, un curent de opinie care se bucură de oarecare audienţă. Dar e grăitor că unul este moldovean (Ion Filipciuc), pe când celălalt este muntean (Nicolae Georgescu). Iată cum îşi motivează opţiunea Ion Filipciuc, fără nici urmă de ideologie mihailiană: „Grafia şi rostirea Mihail se cuvin din pricină că, slobozindu-l preotul în cristelniţa Bisericii Uspenia din Botoşani, în ziua de 21 ianuarie 1850, asupra pruncului a rostit de trei ori: «Se botează robul lui Dumnezeu, Mihail». Ceea ce în ebraică însemna Cine este cu Dumnezeu. Semnându-şi poetul scrisele prin M. Eminescu nu ne îndrituieşte să citim nici Mihai şi nici Mişu, nume de alint şi fără ştirea sacră.”9
Fireşte, argumentul vine din străvechime şi nu are nicio conotaţie despre provenienţa bănuită a fi slavă a formei Mihail, cum cred unii dintre cei care o resping. Un geniu al literaturii române, consacrat ca atare şi prin semnătură, este Mihail Sadoveanu. Deosebirea e că o asemenea numire nu a prins rădăcini, în cazul Eminescu. Putem face fel de fel de presupuneri. Oricum, Mihai nu are aceeaşi semnificaţie ca Mişu, încât ne situăm pe versantul umoristic al lui Ion Filipciuc, un mucalit incorigibil. Şi nici luminosul argument al rostirii la botezul de la Uspenia nu a fost hotărâtor. Încât Mihai Eminescu, prin comparaţie cu Mihail Eminovici are valoare de pseudonim. Pe de altă parte, există opţiunea poetului din clipa când Iosif Vulcan s-a hotărât să-i „românizeze”10 numele în Eminescu (1866, când i-a publicat poezia De-aş avea, în „Familia”). Finalmente, înţelegem că s-a ajuns la numele intrat în conştiinţa publică prin voinţa lui Eminescu. Şi asta trebuie să fie şi opţiunea istoriei literare, aceasta având datoria să conserve, pentru ştiinţă, toate metamorfozele onomastice. Sub atare principiu al voinţei auctoriale trăiesc în posteritate atât pseudonimele, cât şi formele consacrate, fie ele pseudonime sau ba: G. Bacovia, nu George Bacovia, G. Călinescu, nu George Călinescu (unii anticălinescieni folosind şi... Gheorghe Călinescu!), E. Lovinescu, nu Eugen Lovinescu, George Topîrceanu, nu George Topârceanu ş.a.m.d. Eminescu a consacrat mai multe semnături şi trebuie să i le respectăm: Eminescu, M. Eminescu, Mihai Eminescu. Nu se cuvine, da capo, să respingem nici Mihail Eminescu, funcţională însă pentru istoria literară şi nu pentru cultura de masă.
Aşadar, parafrazându-l pe poet, Mihai Eminescu şi punctum!
Note
1 Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 60.
2 Matei Florian, Zilele lui Eminescu Mihai, de profesie poet naţional, în „Dilemateca”, an. II, nr. 9, februarie 2007.
3 Doar Aglae Drogli va folosi prenumele din actul de botez, Mihail, la 3 iulie 1889, într-o scrisoare către Maiorescu, când i s-a cerut să aducă precizări în legătură cu data naşterii poetului ( nota trimisă va fi publicată în Familia, nr. 2/1885). În schimb, Henrieta îi va spune mereu Mihai. Prin actul de botez, consemnat la Biserica Uspenia din Botoşani, i s-a spus Mihail, având ca naş pe stolnicul Vasile Iuraşcu.
4 M. Eminescu, Opere, XVI, Corespondenţă. Documentar, Editura Academiei, Bucureşti, 1989.
5 Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Editura Polirom, Iaşi, 2000, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă, de Christina Zarifopol-Illias.
6 Dimitrie Vatamaniuc, Eminescu la „Timpul” (1877-1883), „România liberă” (1888) şi „Fântâna Blanduziei” (1888-1889), studiu introductiv la M. Eminescu, Opere, X, Publicistică. 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880. „Timpul”, Editura Academiei, Bucureşti, 1989.
7 Cf. Mihail Eminescu, Poesii, ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi scenariul probabil al ediţiei princeps, de N. Georgescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012.
8 Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieţii. Introducere. Note şi variante. Anexe, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939.
9 Ion Filipciuc, Cuvânt înainte la antologia Eminescu în Bucovina: între bubuituri de tun şi apaluze prelungite (1939-1950), culegere întocmită de Ion Flilipciuc, Biblioteca „Mioriţa”, Câmpulung Moldovenesc, 2012, p. 5.
10 Există şi ipoteza că Eminescu însuşi ar fi trecut de la Eminovici la Eminescu, înainte de hotărârea lui Iosif Vulcan.