O probă de scris dezinvolt: jurnalul Soveja de Alecu Russo
Pentru tiparLa 1846 Alecu Russo este „pus la popreală” pentru subiectul piesei Jignicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional, pe care autorul o concepuse în formă de „epigramă în contra dramelor ce au copleşit scena” şi care, în opinia autorităţilor, era subversivă, căci provoca „tulburare, mai ales în astfel de vremi”. Accidentul biografic, aşa cum se întâmplă şi în cazul altor prozatori din epocă (Constantin Negruzzi este surghiunit de câteva ori la moşia sa, învinuit că publică „alcătuiri pricinuitoare de scandelă”), ia o turnură benefică: tânărul scriitor decide să ţină un jurnal de exilat. Scris în limba franceză şi publicat postum, Soveja, subintitulat Ziarul unui exilat politic la 1846, este o primă experienţă de acest gen din istoria literaturii române. Notăm că în localitatea montană Soveja Alecu Russo a înregistrat una dintre variantele baladei Mioriţa, prelucrată şi publicată ulterior de prietenul său Vasile Alecsandri.
Aşa cum însuşi recunoaşte, autorul purcede la scrierea acestui jurnal în absenţa altor ocupaţii importante („...singurele-mi petreceri sunt de a trage tutun, de a mânca mult şi, mai cu seamă, de a dormi”) şi, bineînţeles, pentru a-şi întreţine ritmul scrisului: „Nu ştiu ce pornire împinge pe om către păsul său... oare este aceasta spre a-şi aduce sieşi mângâieri? – Nu-mi vine a crede... Fi-va dar, spre a-şi atrage luarea-aminte a celorlalţi şi a-i îndemna să te bage în seamă, să-ţi prindă milă sau să te laude?... Pare c-aş crede aceasta mai bine, mai ales când mă gândesc la dramul de zădărnicie şi de trufie, ce zace-n fundul inimei oricărui om şi mai cu seamă a oamenilor carii, spre rău sau bine, sunt căzuţi la boala condeiului... De aceea nu pot crede că cei de seama mea au scris vreodată întâmplările lor fără de un interes cu totul personal”.
Multiplele referinţe la condiţia sa de exilat politic au, în general, un caracter ilar. Inserăm, în context, câteva consemnări de acest gen: „Domnul ispravnic citeşte poruncile; escorta mea mă dă pe mâinile d-sale şi primeşte o adeverinţă, ca şi când aş fi fost un colet de mărfuri”; „În exil totul nu e de lepădat, şi niciodată un pat bun şi un pahar de ceai n-au mai mult preţ!”; „Când eşti exilat, chiar raiul ţi-ar părea iad... n-ai şedea într-însul sub zăvor, nici trei zile...”; „Libertatea îmi vine călare în persoana privighetorului şi a doi cazaci” etc. Impresionează şi frecventele descrieri de peisaj, care consună cu starea de spirit a exilatului. Pentru confirmare, cităm un fragment din secvenţa 1 martie, unde evocarea, în fraze sacadate, a naturii montane, corespunde stărilor de spirit ale exilatului: „Apa prin care îmblăm sapă muntele după placu-i, răzleţindu-se şi îngustându-se, despicând văi răsfăţate şi restrângându-se deodată în maluri... Din nenorocire, pe cer plutesc nori posomorâţi; viscolul ne vine de pre culmea munţilor, şi în dreptul Răcoasei omătul pică cu fulgi îndesaţi; noaptea se apropie; zăpada întunecă cerul; trăsura abie se mişcă; vântul răstoarnă pe surugii. Copacii se acopăr cu alb; Suşiţa muge cu jale... Adevărată zi de exil!”.
Preocupat de evocarea evenimenţială, resorbit în propriile reflecţii (frecvente, în cazul său), tot el fiind şi receptorul, şi reproducătorul unor texte expuse de altcineva, scriitorul paşoptist converteşte întâmplările propriei vieţi sau cele povestite de alţii în literatură. Deşi declară că e preocupat doar de ceea ce i se întâmplă („lucrurile ce mă privesc pe mine”), pentru Alecu Russo finalitatea jurnalului intim nu se limita la simpla exersare a scrisului, în intenţia de a mărturisi unele segmente de viaţă, dar intenționa să strecoare, printre aceste secvenţe biografice, pasajele de ficţiune. Anume aceste croşete pe pânza de bază a naraţiunii oferă jurnalului o altă ţinută decât solicită rigorile acestui tip de scriitură. Autorul îşi converteşte astfel starea de exilat în stare de creaţie. Deşi în prim-plan e adus biograficul, pe acest palier al naraţiunii nu predomină documentarul, elementul ficţional fiind sublimat în irizări ale imaginaţiei auctoriale. În consecinţă, Soveja se transformă într-un jurnal de scriitor, care îl menţine pe Russo în aria literarului, cum, de altfel, se întâmplă şi în Piatra Teiului, jurnalul de călător al autorului, text ce include, pe lângă mostre de naraţiune frustă, şi relevante pagini de beletristică. De aceea, probabil, scriitorul are conştiinţa unor cititori virtuali, cărora li se adresează, îi avertizează asupra evoluţiei subiectului, îi include abil în discurs: „Trebuie să ştiţi că omul nu este în stare a merge cinci poşte pe nerăsuflate, având şi-o osândă politică pe capu-i, fără a simţi trebuinţă d-a drege la inimă...”, „epigrama avea însăşi să se schimbe în dramă adevărată, precum veţi vede” sau: „Mi-e urât chiar de a scrie... Altă dată vă voi povesti istoriile părintelui şi obrazele vizitatorilor mei”.
Jurnalul Soveja se constituie dintr-o suită de povestiri, conforme unui ritm rememorativ sau unor notaţii cu referire la prezentul imediat. Planurile temporale ale discursului colaborează între ele, repliindu-se, în fine, într-o naraţiune cursivă. Contează sentimentul efervescent, cu care naratorul îşi filtrează evenimentul interior şi cu care captează frecvenţele enunţului. Între amplele descrieri ale peisajului montan, măreţ prin sălbătăcia sa, şi între mărturisirile despre condiţia sa de „sechestrat într-o viezuină fără orizont”, Alecu Russo înglobează secvenţe cu statut autonom, expuse de naratorii pe care îi întâlneşte în drumul spre Soveja sau în acest sat de munte: una dintre multele axiome „din morala orientalilor”, redată în formula Halimalei de temnicer, povestea „cam lungă” a unchiaşului, istoria narată de părintele Acati, legenda unei pietre, relatată de vătav etc. Toate subiectele sunt istorisite de la persoana întâi, ceea ce denotă respectul naratorului prim pentru o instanţă naratoare de grad secund. Autorul jurnalului proiectează, astfel, imaginea altor naratori, accidentali, în propriul discurs, menţinându-le, în aparenţă, ritmul şi stilul expunerii, dar, în fine, rămâne instanţa care decide configuraţia expunerii.
Disociat din această perspectivă, jurnalul de exilat Soveja se prezintă ca o scriere compusă din secvenţe neeterogene ca fabulă şi stil. Cele mai ample înregistrează mărturisirile exilatului: pretextul recluziunii, întâmplarea propriu-zisă, descrieri, la modul umoristic, ale drumului spre Soveja, notaţii despre propriile stări lăuntrice, evocări toponimice şi de peisaj, autoportreizări şi portretizări de personaje, reflecţii. Naraţiunea nu se produce în conformitate cu o ordine temporală, dovadă a unei rescrieri ulterioare, din memorie, a evenimentelor. Prima secvenţă, datată din 4 martie, e urmată de expuneri ale evenimentelor din 27, 28 februarie, 1, 2 şi 3 martie. Punctul iniţial al naraţiunii este, în realitate, 25 februarie, ziua când „s-a jucat pentru întâia oară Provincialul la Teatrul Naţional”. E compromisă astfel succesivitatea discursului, proprie, de obicei, unui jurnal intim. Istoricul literar Theodor Vîrgolici semnala, între virtuţile textului, şi „unele vădite deficienţe, mai cu seamă în ce priveşte compoziţia, inegala tratare a părţilor ei componente, păstrarea materialului în forme insuficient elaborate, frecvenţa naraţiunilor de acelaşi tip tematic”. Acest punct de vedere nu ni se pare pertinent, dacă recunoaştem, în cazul jurnalului, spontaneitatea scrisului, absenţa unui subiect propriu-zis şi libertatea auctorială în procesul de ordonare a scriiturii.
Expunerea în retrospectivă a celor întâmplate anterior momentului rostirii, nerespectarea ordinii cronologice sunt tehnici inerente jurnalului, care, în opinia lui Gerard Genette, „este o naraţiune intercalată, din punctul de vedere al situaţiei temporale, ce combină naraţiunea anterioară (povestire profetică sau previzională), naraţiunea ulterioară şi simultană (reportaj)”. Investigarea dimensiunii temporale a discursului din acest jurnal de exilat reliefează planuri narative comunicante. Aspectul de montaj al textului se conturează treptat, fragmentele se organizează în povestiri intercalate. Evenimentele expuse relaţionează cu gradul de prezenţă a vocilor naratoare, subordonate unei evidente „dorinţe de creaţie”, voci care aparţin autorului, naratorului şi personajului. În jurnalul lui Alecu Russo, între aceştia există, în mod evident, atât coincidenţe, cât şi diferenţe. Coincidenţa celor trei e atestată în povestirea factuală, biografică. Secvenţele expuse de altcineva şi reproduse de scriitor aparţin altor naratori, enumeraţi mai sus, care îşi construiesc discursurile în conformitate cu propriul ritm narativ.
Operă sincretică, „semnul unei indubitabile maturizări a mijloacelor de care dispunea Alecu Russo” (Cornel Regman), Soveja esteo probă de scris dezinvolt, coordonat cu ritmul introspecţiei, cu logica evenimentului biografic, dar şi cu oscilaţiile imaginaţiei auctoriale.