Articolul ca mijloc de realizare a categoriei determinării
Pentru tiparDintre categoriile gramaticale pe care le au părţile de vorbire din clasa numelui în limba română, categoria determinării este caracteristică doar substantivului. Aceasta exprimă „gradul de individualizare a referentului din perspectiva locutorului în sensul extensiunii sau al limitării domeniului de referinţă la o clasă de obiecte, la un obiect sau la mai multe obiecte dintr-o clasă” [3, p. 73]şiinclude trei sensuri gramaticale: 1. determinare zero – forma nearticulată, care este şi forma-tip a substantivului, adică forma lui iniţială, 2. determinare indefinită – forma nehotărâtă a unui substantiv, numită şi determinare minimă, 3. determinare definită – forma hotărâtă a substantivului, numită şi determinare maximă. Aceste sensuri gramaticale pot realiza următoarele opoziţii: nedeterminat – determinat nehotărât (carte – o carte: Ai carte, ai parte. / Nu judeca o carte după copertă); nedeterminat – determinat hotărât (carte – cartea: Cine ştie carte are patru ochi. / Cartea e o comoară nepreţuită); determinat nehotărât – determinat hotărât (o carte – cartea: O carte aleasă e un bun prieten. / Pentru unii cartea e o comoară, pentru alţii e o povară).
Opoziţia semantică dintre formele acestei categorii, după cum rezultă din exemplele de mai sus, marchează gradul de cunoaştere a obiectului denumit de substantiv şi cuprinde valorile cunoscut – necunoscut: individualizat în grad mare (articulat hotărât), individualizat în grad mic (articulat nehotărât), neindividualizat (nearticulat) [2, p. 63].
Forma nearticulată, cu determinare zero (forma-tip),numeşte doar un reprezentant al clasei, fără a-l individualiza (Frunze cadpe lac). Forma nehotărâtă (determinare nedefinită) detaşează obiectul din clasa de obiecte omogene, fără a-l distinge însă, numind astfel un obiect oarecare, necunoscut (În vale se vede un lac). Forma hotărâtă, determinare definită, detaşează şi individualizează obiectul, acesta fiind cunoscut atât pentru vorbitor, cât şi pentru interlocutor – „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă” (M. Eminescu).
Morfemul specific, cu ajutorul căruia se exprimă sensurile gramaticale ale acestei categorii, este articolul (substantival), care include trei termeni: articolul hotărât (definit) – afix enclitic, aglutinat, formând logoforme sintetice (-l, -le, -a), articolul nehotărât (nedefinit) – afix proclitic, mobil, formând logoforme analitice (un, o, nişte) şi articolul Ø.
Articolul mai cumulează şi alte funcţii, servind şi ca morfem al flexiunii de gen, de număr şi de caz la substantive, adesea aceste funcţii fiind realizate concomitent (cartea – feminin, singular, forma cazuală de nominativ-acuzativ; cărţii – feminin, singular, forma cazuală de genitiv-dativ). De asemenea, articolul serveşte ca marcă a substantivizării, adică a trecerii unui cuvânt din altă parte de vorbire în clasa substantivului, ceea ce demonstrează faptul că determinarea este o categorie gramaticală specifică doar substantivului: dacă un cuvânt din altă clasă gramaticală poate fi inclus în paradigma determinării, înseamnă că el s-a substantivizat (Scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă. Zecile mărită secile, sutele mărită slutele. Averea străină nu ţine de cald. Am un of mare pe suflet. Mă gândesc în sinea mea).
Categoria gramaticală a determinării se manifestă în mod diferit la diferite clase lexico-semantice de substantive, unele dintre acestea având o paradigmă incompletă. Astfel, substantivele concrete, comune, apelative realizează toate cele trei opoziţii sus-menţionate (pâine – o pâine – pâinea, om – un om – omul, viaţă – o viaţă – viaţa; destin – un destin – destinul etc.).
Un comportament special, sub aspectul categoriei determinării, se atestă la unităţile din clasa substantivelor proprii. Acestea exprimă noţiuni particulare, cu sferă limitată, denumind obiecte gramaticale individualizate, considerate unice în felul lor. Ele au rolul de a deosebi un obiect de altele din aceeaşi categorie sau de acelaşi fel: Vasile, Mihai, Maria, Nistru, Eminescu, Marte, Orhei, Călăraşi etc. Spre deosebire de majoritatea substantivelor comune, acestea au o singură formă de număr, fie de singular (Mihai, Maria, Eminescu), fie de plural (Călăraşi, Bălţi, Iaşi). Supunându-le analizei, constatăm că cele de gen feminin realizează numai parţial paradigma determinării, doar prin forma determinată hotărât, şi nu realizează niciuna dintre opoziţiile de sens caracteristice (determinare hotărâtă – determinare zero, determinare hotărâtă – determinare nehotărâtă): Elena, Floarea, Speranţa, Maria, Lozova, Sadova, Căpriana, nu şi o Elenă, o Căpriană, o Marie etc. Aceste substantive au aceeaşi manifestare, adică doar prin determinarea definită, şi la forma cazuală de genitiv-dativ (Elenei, Floarei, Speranţei, Mariei, Lozovei, Căprianei).
Substantivele proprii masculine cu structură complexă de asemenea pot exprima doar sensul gramatical de determinare hotărâtă, manifestată atât la N – A, cât şi la G – D, şi nu realizează niciuna dintre opoziţiile determinare hotărâtă – determinare zero, determinare hotărâtă – determinare nehotărâtă, altfel spus, nu au formă articulată nehotărât şi nici formă nearticulată (Andruşul de Jos, Anenii Noi, Lacul Sărat). Cele cu structură simplă au determinare zero, exprimată prin forma-tip (Ceahlău, Siret, Suruceni, Bucureşti) şi admit o singură opoziţie: determinare zero – determinare hotărâtă, manifestată la ambele forme cazuale – de nominativ-acuzativ şi de genitiv-dativ (Chişinău – Chişinăul – Chişinăului, Ceahlău – Ceahlăul – Ceahlăului, Suruceni – Surucenii – Surucenilor, Bucureşti – Bucureştiul – Bucureştiului).
Unele substantive proprii româneşti nume de familie de gen masculin pot avea doar formă determinată hotărât: Vieru, Grigorescu, Ursu, Ghimpu, Caşu, Dulgheru, Șchiopu (a se observa în cazul lor reducerea articolului enclitic din poziţie finală, fenomen caracteristic pentru această clasă de substantive), altele – doar formă nedeterminată (Busuioc, Colac, Covrig, Butuc, Arnăut etc.). Antroponimele-nume de familie cu formă de gen feminin au doar determinare zero (Creangă, Vulpe, Raţă, Burcă, Brânză, Furtună, Plămădeală, Barbăneagră). Acestea, de asemenea, nu realizează niciuna dintre cele trei opoziţii posibile în cadrul acestei categorii gramaticale.
La formele cazuale de genitiv şi dativ, substantivele din clasa antroponimelor, atât cele caracterizate prin determinare zero, cât şi cele având determinare hotărâtă, primesc articolul substantival hotărât proclitic de gen masculin: lui Vieru, lui Grigorescu, lui Ursu, lui Ghimpu, lui Creangă, lui Vulpe, lui Brânză, lui Colac, lui Ion, lui Alexandru, însă, în acest caz, articolul definit nu mai este morfem al determinării, ci se manifestă ca indice al flexiunii de caz, prin urmare logoformele respective (Vieru – lui Vieru, Creangă – lui Creangă, Colac – lui Colac) nu exprimă opoziţia determinare zero – determinare hotărâtă, ci opoziţia nominativ / acuzativ – genitiv / dativ.
Alte unităţi din clasa substantivelor proprii, aşa-numitele unice, de regulă, rămân în afara determinării, unele având doar formă-tip, adică determinare zero (Neptun, Marte, Venus, Soare), altele – doar formă definită (Luna, Luceafărul, Pământul).În cazul acestora, s-ar părea, este posibilă şi realizarea opoziţiei determinare zero – determinare nehotărâtă sau determinare hotărâtă – determinare nehotărâtă, doar că, în acest caz, se produce o trecere a cuvintelor din clasa substantivelor proprii în cea a substantivelor comune, numită apelativizare (lună – o lună – luna, soare – un soare – soarele etc.: Un soare roşu se arăta la orizont; Era o lună plină).
Din clasa substantivelor comune, cele care indică nume de materie, numite şi substantive masive, ca: unt, făină, miere, cerneală, fier, apă etc., pot realiza doar opoziţia determinare zero – determinare hotărâtă (definită). O particularitate flexionară a acestora este că sunt defective de plural, prin urmare opoziţia respectivă se manifestă doar la singular (unt – untul, făină – făina, cerneală – cerneala, miere – mierea, fier – fierul, apă – apa etc.). În cazul în care substantivele masive admit combinarea cu articolul nedefinit, pentru a exprima sensul gramatical de determinare nehotărâtă, ele suportă o modificare de sens lexical, denumind o parte din întreg (nişte brânză / o brânză foarte gustoasă, nişte miere / o miere parfumată, nişte apă / o apă limpede).
După cum am menţionat mai sus, mijloacele gramaticale de exprimare a categoriei gramaticale a determinării – articolele hotărâte şi nehotărâte – au un caracter polivalent, deoarece ajută şi la exprimarea altor categorii gramaticale: de gen, de număr şi de caz. Aceste morfeme sunt indispensabile mai ales în cazul substantivelor invariabile, cu genul sau numărul comun, la care articolul rezolvă omonimia [1, p. 126], fiind unica marcă distinctivă de gen sau de număr, aşa cum se poate vedea din exemplele următoare: arici – un arici, nişte arici, ariciul, aricii; genunchi – un genunchi, nişte genunchi, genunchiul, genunchii; ardei – un ardei, nişte ardei, ardeiul , ardeii; învăţătoare – o învăţătoare, nişte învăţătoare, învăţătoarea, învăţătoarele; puşti – un puşti, nişte puşti, puştiul, puştii; vulpoi – un vulpoi, nişte vulpoi, vulpoiul, vulpoii; iesle – o iesle, nişte iesle, ieslea, ieslele.
Asocierea unor substantive proprii cu articolul nehotărât (proclitic) sau a unor substantive comune cu articolul hotărât (enclitic) face posibil transferul acestora dintr-o clasă lexico-semantică în alta (1, p. 127): substantivele comune se pot antroponimiza (floare – Floarea, brânduşă – Brânduşa, narcisă – Narcisa, luminiţă – Luminiţa), iar cele proprii se apelativizează, devenind comune (Cotnar – un cotnar, Havana – o havană). Acest transfer este însoţit de modificări atât de ordin semantic, cât şi de ordin flexionar (de ex., cele antroponimizate încetează să mai aibă forme de plural, iar unele dintre ele – Floarea – nu mai realizează alternanţa la forma de genitiv-dativ: Floarei).
În concluzie, menţionăm că substantivele din diverse clase lexico-semantice se asociază în mod diferit cu morfemul specific categoriei determinării şi realizează diferit opoziţiile de sens, unele dintre ele – substantivele proprii şi cele comune care indică nume de materie – în mare parte, au paradigma determinării incompletă.
Bibliografie
1. Georgeta Ciompec, Narcisa Forăscu ş.a., Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.
2. Enciclopedia limbii române, coord. M. Sala, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.
3. Gramatica limbii române (GALR), vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.