„Grafica românească 2013” la Chişinău
Pentru tiparLa 13 februarie 2014, în fastuoasele galerii ale Muzeului Naţional de Artă al Moldovei din Chişinău s-a deschis expoziţia „Grafica românească 2013”, itinerată de la Bucureşti, prin strădaniile coordonatorului acestei manifestări anuale – prolificul, inspiratul, pasionatul şi dedicatul grafician Ioan Cuciurcă.
Pe simeze s-au alăturat 60 de artişti vizuali. Unii dintre ei sunt graficieni cu state vechi, alţii sunt, în mod curent, practicanţi ai altor tehnici decât acelea care le-au cantonat atenţia pentru acest eveniment expoziţional. Aşa că s-au întâlnit opere realizate de pictori, sculptori, artişti decoratori etc., la fel de abili în a se exprima prin acromatisme, în linie şi pată, ca şi atunci când folosesc uleiurile, lutul, fibrele textile sau alte materiale.
Angelica Alexe vede Tandreţea în acorduri de negru şi aur, cu referiri la nuvela neterminată a lui Mateiu Caragiale Negru şi aur. Evidente trimiteri livreşti puteau fi observate şi la alţi expozanţi: lucrarea Fără titlu a lui Emilian Mureşan, prin baia de sânge din colţul drept, sus, pare o ilustraţie la Patima roşie, piesa pasională a lui Mihail Sorbul. Unii fac ilustraţie cu adresă clară, precum Ioachim Nica la volumul de poezii Scutier al iluziei de Nicolae Mocanu – norii săi sunt învestiţi cu valori sinestezice, evocând compoziţia omonimă a lui Claude Debussy. Vladimir Ene ilustrează admirabil inutilitatea, nimicnicia umană, în Useless. Himerele lui Aurel Pătraşcu nu au în ele nimic înspăimântător, ci, mai degrabă, ceva jucăuş şi hâtru, ca personajele dintr-o poveste a copilăriei. Prin tehnica mixtă ce o foloseşte, ele sugerează colajul din materiale textile provenite din ţesături ţărăneşti. Colaj în adevăratul înţeles al termenului întrebuinţează Felicia Bercu-Grosu în lucrarea intitulată Ferestre şi, prin acest mijloc, oferă iluzia deschiderii spre spaţii imposibile. Imposibilitatea comunicării, claustrarea, claustrofobia, necomunicativitatea, desperarea şi însingurarea sunt teme comune pentru mai mulţi expozanţi: Cristina Dora Găurean (Bondage), Ada Muntean (Pe cord deschis 2), Viorica Edita Bodea Tătulea (Vignetă 2), Doina Mihăilescu (Autoportret) şi Hermina Csata (Alter ego). Trauma produsă la desprinderea de copilărie este magistral sintetizată de Ioana Andrei în Păpuşile sale diafane, dar cu priviri angoasante, pierdute în masa de albastru terifiant, cu care identifică necunoscutul, exteriorul şi bestiarul tehnicist, acaparator şi devorator – elemente ce survin obsedant şi în celelalte lucrări ale expozantei, Peştera şi Podul. Lumea marionetelor, a teatrului de păpuşi european sau asiatic, a siluetelor animate, este inspiratoare pentru Tiberiu Nicolae Marianov (Familia, Plimbare pe role). Cu eleganţa şi delicateţea caracteristice stilului său grafic, Ioan Atanasiu alătură fiinţe misterioase pe care le supune unei confruntări suprarealiste, ce se desfăşoară într-un mediu tonat ocru-galben (Ipostaze). Dialogul fără cuvinte se manifestă prin gestică şi mimică provenite din teatrul buf al Evului Mediu.
Prea puţini artişti mai sunt atraşi de peisajul tradiţional, dar aceia care îl slujesc o fac cu întreaga convingere şi dăruire pentru a reprezenta frumosul natural în întreaga sa splendoare, precum Marieta Rodica Beşu (Plopi la Ostrov), Camelia Profirescu (Peisaj la Sălciile) şi Alina Rizea Gherasim (Conac, Tescani) – cea din urmă într-o tehnică mixtă ce aminteşte serigrafiile lui Rauschenberg.
Programatic sau întâmplător, deliberat sau dintr-un imbold imanent, inexplicabil, unii dintre expozanţi apelează la „citate” datând din alte epoci şi din alte surse decât cele strict plastice. De fapt, opera de creaţie se clădeşte pe fundamente de milenii, imposibil de dat uitării atunci când memoria e bine garnisită cu lecturi şi acumulări formale de la înaintaşi. Aşa că folosirea citatului, cu ghilimele sau fără, nu este criticabilă la nici unul dintre plasticienii care îl adoptă, ca mijloc de autoexprimare. Marius Jura propune o lucrare suprematistă (Matrice 2012 T.S./ F.H. 1 – N.); Olimpiu Bandalac redescoperă taşismul pe filieră gestualistă (Desen 02); Asediul ocult al lui Petre Dinu este o împletire între frotiu şi gestualism. Frotiul este şi pe placul lui Albert Levente, atunci când abordează şi dezvoltă, într-un triptic, tema Embrio, în vreme ce Nostalgia lui Constantin Grigoruţă se constituie dintr-o alăturare de realism şi gestualism dezlănţuit. Amintirile din op-art îl îndeamnă pe Iosif Stroia să apeleze la efectele sigure ale acesteia în pastelurile sale Portal 1 şi La limita spaţiului. Excurs în letrism fac Loretta Băluţă Lorincz (Omagiu lui Eminescu I), Ana-Maria Rugescu (Înscrisuri) şi Ioan Lăzureanu (The new @ge Gods I). Pentru Onisim Colta letrismul devine motiv de ironie: un Cântar de cuvinte pe al cărui taler se află o grămăjuie de litere disparate ca şi când ar fi o cantitate de zahăr sau griş măsurată la băcănie pentru un client cu apetenţă pentru citit. Radu Igaszag expune un portret compus din fragmente de mozaic (Ştefan). O evocare a lui Keith Haring se întâlneşte în gravura în acvaforte a Adinei Sztrharszky, intitulată Despre mine, unde sunt compuse o sumedenie de siluete umane, cu capul în jos. Visul Silviei Ionel este o delicată sugestie a fluturărilor policrome ale subconştientului, similare aripilor de fluturi, cu specificele lor irizări. Cu propensiune pentru arta sacră, Marcel Munteanu schiţează o Pieta. Tripticul Studiu de lumină al Claudiei Tache evidenţiază transparenţa unei perdele de nailon prin care străbat razele de soare. Bogate efecte de lumini şi umbre obţine Marcela Rădulescu în desenul ei, executat în creion şi cărbune, Interior-exterior. Naraţiunile romantice şi aspiraţiile spre tărâmuri mirifice sunt la ele acasă în compoziţia Luciei Puşcaşu (Călătorind departe).
Pe lângă aceste lucrări bidimensionale, unii dintre participanţi au optat pentru tridimensional: Atena-Elena Simionescu are un Experiment / Carte obiect ce se revelă secvenţial şi evoluează pe orizontală, ieşind dintr-o cutie; tot de la o cutie pornește şi Monica Vasinca, pentru a-şi surprinde admiratorii (Cubul lui Metatron). La alţii, sugestia volumului este atât de mare, încât privitorul poate cădea în capcana întinsă de autori, dorind să atingă obiectul ca în cazul lui Ioan Doru Vlădoiu (Din foc şi duh). Speculând efectele optice obţinute din juxtapunerea tonurilor primare, Ioan Cuciurcă dă frâu liber jocurilor pirotehnice pentru a simula glisarea spre preriile fără margini (Marile întinderi II: Glisare 1). Săgeţile sale multicolore – şi spirituale! – se îndreaptă direct către inimile privitorilor, pentru a-i capacita înspre înţelegerea limbajului necuvântat al inimii, neînţelese, de artist. În Loana, pasta de hârtie, presată în casetoane, şi petele mozaicate de tonuri calde sunt specifice tehnicii experimentate de Constantin Apostol, care face legătura între maniera maeştrilor anonimi, de fresce, cu tematică sacră din lăcaşurile de cult ortodoxe şi fanteziile artistului contemporan, în continuă căutare de noi mijloace de expresie plastică.
Această expoziţie bucureşteană coincide, în chip fericit, cu o manifestare unde sunt prezentate piese de patrimoniu din colecţiile muzeului-gazdă – „Samuraii în arta Ukiyo-e”– fapt ce suscită un dialog între două epoci şi mai multe stiluri din artele grafice.
Reunind plasticieni de vârste diferite şi cu preocupări la fel de diverse, „Grafica românească 2013” se prezintă ca un spectacol atractiv şi inspirator pentru publicul din Chişinău, dornic a se informa asupra tendinţelor din plastica naţională de dincoace de Prut.