Dor de Grigore Vieru
Pentru tipar
Foarte rar mi s-a întâmplat în viaţă ca cineva să aibă asupra mea un impact atât de mare cum l-a avut omul cu suflet şi cuvânt de poet, dar cu o figură serafică de ascet care a fost Grigore Vieru.
Nu pot să nu-mi amintesc mereu că cel care îl iubise atât pe Eminescu a cunoscut poezia acestuia în Basarabia sovietică, abia în anii facultăţii. Mutatis mutandis, nu pot să nu fac o paralelă cu momentul în care am auzit eu, în România comunistă, prima dată poezii scrise de Grigore Vieru, deopotrivă cu numele lui.
Şi această bucurie mi-a fost dată prin Tudor Gheorghe! Artistul aducea în Oltenia, cu îndrăzneala născută din demnitate şi conştiinţa poeziei mari, un nume de mare creator basarabean. Două provincii româneşti – izolate prin voinţe politice! Tocmai pentru a reînnoda firele rupte de o istorie nedreaptă (dar când este istoria dreaptă!?), voinţa divină face să se nască din când în când, ca o contrapondere la destin, oameni care au vocaţia sacrificiului de sine.
Un astfel de om a fost (dar eu prefer să scriu este!) Grigore Vieru.
Unii – cu snobism (decurge oare snobismul dintr-un spirit superior?) – au strâmbat din nas la patima cu care poetul şi-a iubit limba, şi-a iubit poporul şi, iubindu-le atât, le-a cântat cu har.
Aici, în partea de ţară care nu a ştiut ce înseamnă să ţi se interzică limba şi cultura părinţilor, eu mă alătur (cu mândrie) celor care, odată ce l-au descoperit, l-au citit şi l-au admirat, i-au învăţat versurile pe dinafară sau le-au ascultat cu înfiorare cântate de cei doi nemuritori, la rându-le, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici.
Voi povesti acum câteva dintre amintirile personale, din simplul motiv de a întregi prin ele portretul unui om, pe care sunt sigură că nu numai eu l-am perceput a fi de o sensibilitate, de o candoare şi o generozitate rar întâlnite. Mă voi rezuma la un exemplu-două.
Unul dintre gesturile foarte simple, dar care spun mult despre bunătatea omului, a fost făcut de poet în vara anului 2003 când, aflându-mă la Chişinău pentru „Zilele Lumină lină”, Grigore Vieru a ieşit la un moment dat din sala unde se desfăşura evenimentul cultural şi s-a întors după un timp cu fruntea plină de broboane de sudoare, dar cu... un bilet de autobuz către România pentru mine. Nu apelasem nici la dânsul, nici la altcineva şi cu atât mai mult nu puteam îndrăzni a-l ruga să facă personal efortul acesta. Iniţiativa i-a aparţinut, iar gestul său, ce nu poate fi uitat vreodată, vorbeşte despre inima atât de mare, care nu ştiu cum putea să încapă într-un trup atât de firav. Prin constituţia fizică, omul cerea parcă ocrotire. Şi totuşi... cel puternic, cel care lupta neobosit şi putea ocroti s-a dovedit a fi tocmai el.
L-au admirat necondiţionat mulţi, foarte mulţi dintre cei care l-au cunoscut. Admiraţia aceasta am văzut-o pe feţele tuturor participanţilor la Institutul Cultural şi la Cenaclul literar „Mihai Eminescu” de la New York, unde Grigore Vieru, alături de părintele Ioan Ciuntu, ne-a fost oaspete. Toţi cei prezenţi (în număr foarte mare!) la ambele întâlniri cu poetul român au ascultat cu înfiorare amintirile sale despre anii lipsiţi de cultura română, despre satul său de dincoace de Prut, despre mama sa, devenită simbol (prin poezie) al maternităţii. Bucuria de a-l avea musafir la New York nu o vom uita niciunii dintre cei care l-au văzut şi ascultat.
Am avut şi eu fericirea de a-l găzdui în locuinţa de la New York. Atunci simţeam (şi cu atât mai mult acum) o nesfârşită mulţumire că am putut să-i aduc în ochi şi în inimă un strop de bucurie. Despre ce este vorba?
Ani de-a rândul, la Universitatea Columbia (ca şi în multe alte universităţi), studenţii străini care îşi perfecţionau cunoştinţele de limba română deschideau o carte a subsemnatei direct cu poemul În limba ta de Grigore Vieru. Moto-ul cărţii era de asemenea preluat de la acesta: „Nu cunosc un dar mai frumos din partea unui musafir decât acela de a-mi elogia ţara în limba casei mele”. Poetul nu ştia de cartea mea şi, desigur, surpriza nu a fost întrecută decât de bucurie.
De asemenea, fiica mea, Maria-Denisa, care tocmai fusese acceptată la Universitatea Geogetown din Washington, începuse unul dintre eseurile politice, care erau cerute pentru competiţia admiterii, cu un citat din scrisoarea lui Grigore Vieru către preşedintele Statelor Unite. Eseul în totalitate se referea la Republica Moldova, iar facultatea pentru care Denisa concura era prestigioasa „School of Foreign Service”!
Nu pot descrie în cuvinte ce a simţit Grigore Vieru citind acest eseu. De la el am învăţat însă o expresie şi cred că aceasta se potriveşte cel mai bine simţămintelor poetului: „Mi s-a jilăvit sufletul, soră Mihaela!”, mi-a spus nu o dată.
De la aceste sensibile cuvinte am pornit când am simţit atunci, în 2003, nevoia imperioasă de a-i dedica un poem în care am preluat expresii din poeziile sale.
Acum, cu pietate, îl transcriu mai jos:
Flori
(Poetului-frate, Grigore Vieru)
Inima ta nu ţine seamă de anotimp
ca să înflorească;
soarele credinţei tale ajută verbul
să crească viguros.
Lacrimile deznădejdii
şi cele ale visului împlinit
îţi jilăvesc sufletul
şi îl fac să rodească în cuvânt.
Eu îl ascult în limba ta mereu:
şi când ţi-e dor de mama,
şi când ţi-e milă de moarte;
chiar când tu taci în limba ta,
eu te înţeleg
şi culeg de pe câmpul roditor,
una câte una,
fiecare vorbă, fiecare vers, fiecare gând.
Căci ştiu că rost avu
Cel ce a dat un grai la Om
şi nu la floare sau la pom.
Cu braţul încărcat de flori
vin apoi către tine
şi aştept cu încredere
ca sufletul tău însorit
să-mi aducă şi mie
Lumina Cuvântului.