Patru mari bătălii de pe Prut
Pentru tiparÎn decursul ultimelor patru secole malurile străbunului Prut au cunoscut un şir de bătălii importante din istoria sud-estului continentului european, la care au luat parte şi românii moldoveni. Aceste conflagraţii au avut un impact nemijlocit asupra destinului Ţării Moldovei, apoi al Basarabiei şi, în general, al României. Mulţi s-au bătut pentru noi sau cu noi, sau între ei, dar toate nevoile, până la urmă, se abăteau pe capul nostru din cauză că pământul Ţării era râvnit de cei mai puternici decât noi şi avari de noi fruntarii.Alexandru Hâjdău remarcase că: „Poziţia geografică a Moldovei a făcut ca ea să devină o adevărată cheie pentru cuceririle ulterioare ale Europei şi nu putea să o lipsească de gloria – de a fi bastionul libertăţii europene, o apărare puternică faţă de turci...”1.
Au fost şi numeroase confruntări şi lupte interne, când apele Prutului s-au înroşit şi de sângele boierilor şi domnilor Moldovei. Astfel, Ştefan sau Ştefăniţă, fiul lui Petru Rareş, care venise la tron la data de 11 iunie 1551, destul de repede şi-a pierdut viaţa din cauza unui complot al boierilor, pregătit cu sprijinul unuia dintre generalii habsburgilor, Castoldo. În noaptea de 1 septembrie 1552, pe când domnitorul se odihnea în cortul său din tabăra de la Ţuţora de pe malul Prutului, oamenii generalului împărătesc, împreună cu alţi conjuraţi dintre boieri năvălesc în cortul lui şi îl ucid cu sânge rece. Grigore Ureche descrie cum „noaptea cu toţii (boierii – n.n.) s-au rădicat la podul de la Ţuţora şi au tăiatu aţile cortului asupra lui Ştefan vodă şi cu multe rane pătrunzându-l, au muritu...”2. Trupul său a fost dus şi înmormântat în mănăstirea Pobrata.
În anul 1581, pe Prut, la Bolota, se bat lăpuşnenii răzvrătiţi împotriva lui Iancu-vodă Sasul: „s-au lovit de faţă şi dându războiu vitejatşte dispre amândouă părţile, perdură lăpuşnenii războiul şi domnişorul (pretendentul la tron – n.n.) încă să înica în Prut.”3
Dimitrie Bolintineanu prezintă legenda versificată despre evenimentele istorice legate de Ţuţora de pe Prut (Ţuţora)4– fiind vorba, probabil, despre lupta cu un pretendent la tronul Moldovei contra lui Petru Şchiopul, în noiembrie 1587, când şirul pretendenţilor descendenţi ai lui Ion Vodă cel Viteaz, care au încercat să preia tronul Moldovei, fusese completat de „un domnişor ce i-au fost zicând Ivan vodă”5.
Dimitrie Bolintineanu evocă în Ţuţora un eveniment derulat în septembrie 1587, când are loc bătălia dintre Petru-vodă Şchiopul şi cazacii, veniţi la Ţuţora pentru a-l înscăuna pe Ioan, zis Potcoavă: „Războiul lui Pătru Vodă, când s-au bătut la Ţuţora cu nişte cazaci ce venise cu un domnişor, ce-i zicea Ivan, 7096 (1587), Noemvrie 23”6. Acesta, însoţit de 3.000 de cazaci, pătrunde pe teritoriul Ţării Moldovei, în noiembrie 1587, îndreptându-se spre cetatea de scaun a acestuia, cu intenţia vădită de a-l alunga de la domnie pe Petru Şchiopul şi a-i lua locul. Oştirea pretendentului Ioan a fost întâmpinată de cea a lui Petru Vodă, la Ţuţora, unde, între 23 şi 26 noiembrie 1587, se va desfăşura o sângeroasă bătălie, încheiată cu victoria celui din urmă (care primise, între timp, sprijin armat din partea beiului de Silistra)7. Rămăşiţele oastei căzăceşti, urmărite cu furie de cetele moldovene, vor fi lichidate, rând pe rând, doar un număr foarte redus dintre cazaci reuşind să scape, trecând dincolo de hotarul Moldovei – „până la apa Cerimuşului, de s-au tras în ţara lor, puţini întregi, ci mai toţi răniţi şi pedestriţi”8.
Constantin Cantemir, domnul neştiitor de carte al Moldovei, şi-a demonstrat calităţile sale de bun luptător, în anul 1685, atunci când intră în luptă în fruntea armatei sale, şarjând contra trupelor polone la Boian, pe Prut. E greu de crezut că această „ispravă” era fapta unui „moşneag de 58 de ani”, dovedind calităţi fizice şi pricepere militară de excepţie9.
Pe lângă lupte, s-au făcut deseori diferite concentrări ale oştilor, îndeosebi la Ţuţora, în apropierea Iaşului. Astfel, în cadrul expediţiei sultanului împotriva Cameniţei, în prima campanie, condusă chiar de sultan, concentrarea trupelor turcă, moldoveană, munteană, căzăcească, tătărească, se făcu la Ţuţora la 20 iulie 167210. Domnul muntean Grigore Ghica se înfăţişă cu o armată bine organizată, care produse mirare. Sosi şi domnul Moldovei Gheorghe Duca; se adăugiră şi tătarii cu hanul lor şi cazacii cu Doroşenko. Sultanul vizitează Iaşii, primit fastuos de domn; se face, cu acest prilej, lucrul nemaiîntâmplat până atunci: o slujbă turcească la Sfântul Neculai domnesc, pricină pentru care biserica a rămas închisă, „pecetluită câţiva ani de zile”11.
Un episod aparte în istoria Prutului îl constituie evenimentele legate de începutul revoluţiei grecilor din 1821. Pregătirea revoluţiei pentru eliberarea pământului Eladei asuprite s-a petrecut în Odesa şi Basarabia, iar începutul îl avu „la Iaşi”, aşa cum susţinea şi contemporanul ei Costache Negruzzi, în vestita-i scrisoare a VII-a, din septembrie 183912.
În noaptea de 22 februarie 1821, Alexandru Ypsilanti, însoţit de doi fraţi13 trece Prutul pe la vama Sculeni şi, înconjurat de vreo 200 de arnăuţi, soseşte la Iaşi14. Începerea Revoluţiei se proclama în ziua de 27 februarie 1821, în faţa bisericii Trei Ierarhi. Implicarea Iaşului în mişcarea de eliberare a Greciei, organizată de Societatea Amicală, a Prietenilor, numită pe greceşte Philike-Hetairia – „Eteria”, a avut şi o faţetă sumbră. Deoarece Ţara era prădată, iar locuitorii Iaşului plecau în pribegie. Aproape întreaga cârmuire a Moldovei se adăpostise dincolo de Prut sau în Bucovina.
Pe 28 februarie (12 martie) 1821 la Iaşi se aflase vestea că împăratul rus Alexandru I nu acceptă ca Rusia să fie antrenată în mişcare, aşa cum dăduse de înţeles Ypsilanti şi-i cerea acestuia să se întoarcă în Rusia. Represiunea otomanilor îi sperie şi pe boierii ieşeni, care îşi strâng în pripă catrafusele şi pleacă spre zonele de carantină înfiinţate de ruşi la Sculeni, pe malul stâng al Prutului.
La Stânca, localitate pe malul drept al Prutului, s-a organizat tabăra elenă înfiinţată la castelul boierului Iorgu Roznovan-Rosetti, construindu-se o întăritură lângă malul Prutului, în aşteptarea armatelor turce venind pe la Scânteia şi Bordea. Alexandru Hâjdău a scris poezia în limba rusă Стынка, над Прутом, relatând cu pietate despre luptele crâncene între turci şi eteriştii greci, concentraţi, în 1821, la Stânca de pe Prut15.
Bătălia de la Ţuţora a hatmanului de coroană Jan Zamoyski (1595)
Între 19-20 octombrie 1595 în Moldova, pe malurile Prutului, a avut loc Bătălia de la Ţuţora, care a fost o bătălie dintre Uniunea statală polono-lituaniană (sprijinită de trupele Moldovei) şi Imperiul Otoman (sprijinit de Hanatul Crimeii). Pentru Republica nobilară polonă era inacceptabilă subordonarea teritoriilor româneşti de către habsburgi sau chiar completa lor subjugare de către Poarta Otomană. De aceea, în anul 1595, cancelarul şi Marele hatman al Coroanei Jan Zamoyski (kanclerz i hetman wielki koronny, 1542-1605) a decis să intre cu o parte a trupelor polone în Moldova16.
În vara anului 1595 armata de coroană poloneză (aproximativ 5.000 de unităţi de cavalerie, 2.300 – infanterie), condusă de Jan Zamoyski a intrat în Moldova şi la 27 august a ocupat Hotinul. După cucerirea capitalei Iaşi, la 3 septembrie marele hatman l-a instaurat în scaunul domnesc pe Ieremia Movilă. Introducerea armatei poloneze în Moldova a provocat o reacţie rapidă a Porţii Otomane. În timp ce sultanul era ocupat cu Mihai Viteazul, în Moldova a intrat o puternică armată a tătarilor (aproximativ 25.000), în frunte cu hanul Crimeii Gazi Giray II. La primirea veştii înaintării tătarilor dinspre Chişinău spre Iaşi, Zamoyski şi-a transferat oastea pe malul stâng al Prutului pentru a proteja vadul de trecere a râului. La 6 octombrie armata poloneză a construit o fortificaţie specială, din şanţuri săpate şi carele „obozului”. Din spate şi de pe ambele flancuri ei erau protejaţi de râul Prut, iar din faţă a fost ridicat un val de apărare cu 13 bastioane şi patru porţi. În seara zilei de 18 octombrie au avut loc primele încăierări cu armata hanului. A doua zi, la 19 octombrie, a demarat bătălia. Hanul având puţină infanterie nu avea şanse de a penetra apărarea polonezilor. Infanteria şi cavaleria poloneză au cauzat pierderi grele tătarilor, contraatacând prin porţile taberei. Luptele au continuat pe 20 octombrie, însă Gazi Giray al II-lea a concluzionat că armata sa este în imposibilitatea de a învinge forţele Coroanei şi a căzut de acord să înceapă negocierile.
La 21 octombrie a fost semnată pacea prin care tătarii recunosc domnia lui Ieremia Movilă şi cad de acord cu prezenţa polonezilor în Moldova. După aceasta tătarii s-au retras. În urma Bătăliei de la Ţuţora (câştigată de trupele poloneze datorită superiorităţii în arme de foc, în special a artileriei şi a calităţilor de conducător militar ale Marelui hatman polon), pericolul direct turco-tătar, care plana asupra hotarelor Republicii polone, a fost înlăturat. Totodată, au fost îngrădite pretenţiile de suveranitate ale Habsburgilor asupra Moldovei, iar influenţa polonă în Moldova a fost reconstituită, fără a se ajunge la un război de proporţii cu Imperiul Otoman17.
Sfârşitul Marelui hatman de coroană Stanisław Żółkiewski (1620)
Între 17 septembrie şi 7 octombrie 1620, pe acelaşi teren de pe malurile Prutului a avut loc cea de a doua Bătălie de la Ţuţora (în poloneză Bitwa pod Cecorą), care a fost, de asemenea, o bătălie dintre Uniunea statală polono-lituaniană (sprijinită de trupele Moldovei) şi Imperiul Otoman (sprijinit de Hanatul Crimeii).
Consiliul secret al Senatului polonez a hotărât să trimită forţele armate ale uniunii la luptă, în 1620, deşi cei mai mulţi membri ai Seimului considerau că armata poloneză nu este pregătită suficient pentru o asemenea campanie de amploare. Hatmanul de coroană Stanisław Żółkiewski, care avea în acel moment peste 70 de ani, a hotărât să lupte cu trupele otomane pe pământ străin, mai precis în Moldova, în lunca Prutului. Hatmanii Zółkiewski şi Koniecpolski şi-au condus armatele la Ţuţora, unde aveau să înfrunte hoarda lui Han Temir. Armata poloneză număra peste 10.000 de soldaţi (dintre care 2.000 de pedestraşi, restul cavalerie, dar fără cavaleria uşoară căzăcească), dintre care mulţi soldaţi făceau parte din armatele private ale magnaţilor Korecki, Zasławski, Kazanowski, Kalinowski şi Potocki. Armata poloneză, având un efectiv de aproximativ patru ori mai mic decât cea otomano-tătară, a intrat în Moldova la sfârşitul verii anului 1620. Domnitorul moldovean Gaspar Graziani, care era în mod oficial vasal al Imperiului Otoman, a decis să se alăture polonezilor împotriva suzeranului său. Graziani a masacrat ienicerii din Iaşi, a luat prizonieri pe trimişii sultanului Osman al II-lea şi s-a alăturat polonezilor (doar aproximativ 600-1000 de moldoveni s-au alăturat polonezilor). Żółkiewski a dat ordin ca trupele sale să construiască o tabără fortificată la Ţuţora, acolo unde avuse loc bătălia polonezilor cu 25 de ani în urmă.
„În 23 dzile a lui avgustu (1620) au venit Gaşpar vodă în tabăra léşască, sprintin, numai cu 600 de oameni, la adunaria cu Jolcovschii. Şi după sfatu ce au avut cu capetele leşăşti, au purces cu toată oastea leşască pe Prut în gios, de la Hotin la Ţuţora; şi acolo la Ţuţora au pus tabăra léşii. Scrie létopiseţul leşăscu că au avut şi Gaşpar vodă 12.000 de oaste de ţară. Sosit-au Jolcovschii la Ţuţora sep<temvrie> 2.”18. În prima zi de luptă (8 / 18 septembrie), cei mai mulţi dintre moldoveni au decis să treacă de partea turcilor, iar detaşamentele adunate ale polonezilor au dat dovadă de lipsă de disciplină. Deja pe 19 septembrie a devenit clar că forţele poloneze nu mai au şanse să câştige lupta, dar pot să se retragă în mod organizat. Oastea polonă, chiar dacă a suferit o înfrângere serioasă pe câmpia Ţuţorei din stânga Prutului, mai rămânea încă o forţă de temut.
Retrăgându-se spre Nistru, după înfrângerea de la 9 / 19 septembrie 1620, pe câmpia Ţuţorei, oastea polonă a săvârşit un marş militar extraordinar (de aproape 200 km) cu „tabăra legată” sau obozul (adică, sub acoperirea carelor de luptă)19, fiind în permanenţă hărţuită de inamic: „...au fost nevoiţi să iasă din Ţuţora cu sabia în mână, din pricina lipsei de hrană şi, în timpul retragerii, trebuiau să se războiască în fiece zi de la Dumnezeu, fiindcă necredinciosul nu le da pace nici un ceas, ci de pretutindeni împresura obuzul ca un nor negru şi îl bătea necontenit din tuspatru laturile cu mare chiot, fie că umblau, fie că stăteau pe loc”20.
Despre împrejurările morţii acestui bătrân comandant de oşti care a reuşit totuşi să se depărteze de apele Prutului, ne relatează Miron Costin în „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace”, scris cam după o jumătate de secol de la dramaticele evenimente, ce au urmat bătăliei de la Ţuţora: „...Când au fost amu aproape de Nistru, ca o milă de loc de la Movilău, la un sat anume Slobozia Saucăi, în ţinutul Sorocii, acolo descălecase oastea leşească... A doua zi, dez dimineaţa, au căzut mai toate capetele leşeşti, părăsiţi unii şi de slugile sale, alţii rătăciţi, pre mâna tătarilor... Iară pe Jolkowski, numai cu o slugă a lui rătăcit, pedestru, l-au găsit o drâmbă de tătari şi până a înţelege cine este, văzându-l om bătrân, l-au tăiat. Şi apoi din sluga lui înţelegând, că este Jolkowski, i-au dus capul la Skinder paşa şi au stătut toată ziua înaintea corturilor lui Skinder... Şi într-acela loc stă stâlp de piatră, făcut apoi de oamenii lui Jolkowski şi până astăzi...”21.
Vom remarca că, Stanisław Żółkiewski (1547-1620) a fost o personalitate marcantă în istoria Republicii Nobiliare Polone (Rzeczpospolita), participând la un şir de evenimente şi lupte de anvergură europeană. Descendent dintr-o veche familie de nobili polonezi (din herbul Lubici) el a deţinut un şir de funcţii de stat, de prim rang: hatman al coroanei (1588), mare hatman (1613), mare cancelar (1618), castelan de Lwow (1590), voievod al Kievului (1609) ş.a. Żółkiewski a fost un om cult şi iubitor de carte, manifestându-se, în primul rând, ca un experimentat conducător de oşti, care a luptat cu otomanii, tătarii, suedezii, cazacii şi ruşii (ocupând chiar şi Moscova, la 1610)22. Luptele cu duşmanii coroanei polone l-au purtat pe acest vestit comandant, nu o singură dată, pe meleagurile moldave, unde şi-a găsit, până la urmă, moartea, nu departe de Nistru, în tragica zi de 6 octombrie 1620, în circumstanţe nici pe departe explicit descrise de către istorici23.
„Nenorocita campanie de la Prut” a lui Petru I (1711)
Primul război ruso-turc, care a vizat nemijlocit spaţiul românesc, a fost cel din 1710-1713, pierdut de către Petru I într-o singură campanie – cea din Moldova, la 1711 (Campania de la Prut, Прутский поход 1711 г.), numită inspirat, pe bună dreptate, de către Costache Negruzzi: „nenorocita campanie de la Prut”24. La 20 noiembrie 1710, Imperiul otoman declarase război Rusiei, ambasadorul ţarului, P. A. Tolstoi, şi întreg personalul ambasadei ruse de la Constantinopol (aproximativ 70 de persoane) fiind întemniţaţi în închisoarea Edicule. La 23 februarie 1711, Rusia a declarat, la rândul ei, război Porţii, ţarul lansând şi o proclamaţie, redactată în limba latină, către ţările europene, în care preciza scopurile războiului dus împotriva otomanilor. Obiectivele declarate ale Rusiei în acest război erau, pe de o parte, obţinerea unei poziţii avantajoase pe ţărmul Mării Negre, iar pe de altă parte, eliberarea popoarelor creştine din Balcani, aflate sub dominaţia Porţii25. Promisiunea lansată de ţar, privind eliberarea Ţării de sub dominaţia otomană, a generat entuziasm în rândul boierimii moldoveneşti. Trebuie precizat că, la acea vreme, nu existau motive care să pună sub semnul întrebării sinceritatea promisiunii făcute de Petru I26.
Învăţatul principe Dimitrie Cantemir, subapreciind puterea Porţii otomane şi contând pe ajutorul Rusiei (care se scălda la acea vreme în gloria victoriei asupra Suediei de la Poltava, la 1709), a semnat la 13 aprilie 1711 faimoasa „diplomă de la Luţk” (acţiunea sa culminând până la o alianţă făţişă politico-militară cu Petru I). Domnitorul moldovean spera să primească domnia ereditară asupra ţării, căreia i se garanta integritatea teritorială şi deplina autonomie (sub protectorat rusesc).
În luna mai 1711 trupele de avangardă ale cavaleriei lui B. P. Şeremetiev au trecut Nistrul, iar la 25 iunie s-au unit la Iaşi cu grosul armatelor, sub conducerea nemijlocită a lui Petru I. Această oaste număra cca 46.000 de oameni (cu 120 de tunuri), la care au aderat 5.000 de oşteni moldoveni. Armata otomană (cca 120.000 de oameni cu 440 de tunuri), la 18 iunie 1711 a forţat Dunărea, la Isaccea, şi s-a îndreptat pe malul stâng al Prutului, spre nord, unde a făcut joncţiune cu trupele călări ale hanului tătar (70.000 de oameni). Ion Neculce estimează efectivele armatei ruse la 50.000 de soldaţi şi 52 de tunuri: „De toată oastea ca 50.000 avea şi 52 puşci. Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400.000, fără poiadie tătarâlor, şi avea 400 de puşci: oaste grijită şi hrănită bine, fiind în ţara lor”27. Aceasta era însă numai o parte din armata Rusiei, armata care era împărţită şi lupta pe mai multe fronturi: pe ţărmurile Marii Baltice, în Moldova şi între Bug şi Caspica. Războiul pe mai multe fronturi a fost una din cauzele înfrângerii de la Prut, deoarece „în nădejdea voroavelor streini, a muntenilor, a leşilor, a sârbilor, a moldovenilor, au venit împăratul făr-oaste, negrijit, să să bată cu veziriul şi cu poiade oştii turceşti şi tătăreşti, într-un mijloc de câmpu pustiiu”28.
Totodată, armatele otomane, ajunse pe malul Prutului, beneficiau şi de sprijinul flotei dunărene. Flota avea rolul de a aproviziona oastea cu hrană, furaje şi muniţii şi de a face legătură cu Imperiul otoman29.
La 8 (19) iulie a avut loc lupta de la Stănileşti, iar în următoarea zi trupele de sub comanda nemijlocită a lui Petru I au fost înconjurate şi supuse unui crâncen atac. Pe data de 9 (20) iulie 1711, „s-a dat o luptă atât de cumplită încât nu are asemănare”. Otomanii nu au reuşit însă să cucerească tabăra rusă şi „s-au aşezat iarăşi în şanţurile rămase... de pe vremea sultanului Osman (1618-1622)”. Pe 10 (21) iulie, ruşii au lansat, fără succes, mai multe contraatacuri, încercând să scape din încercuire: „la ivirea zorilor, trăgând din armele ce le aveau în mâini, ghiaurii (creştinii – n.n.) au ieşit din tabăra lor şi au pornit la atac asupra gaziilor musulmani”. Situaţia logistică a armatei ruse era însă foarte precară, deoarece „văzând că tunurile şi puştile lor nu mai pot trage, ghiaurii se băteau cu vitejii gazii numai cu sabia”30.
Situaţia armatei ruse şi a aliatului său – detaşamentele moldoveneşti – era critică, fapt ce l-a determinat pe Petru I să înceapă tratative cu turcii. La 12 (23) 1711 iulie a fost încheiată pacea, conform căreia trupele ruse puteau pleca din Moldova, fiind însoţiţi de Dimitrie Cantemir cu oamenii săi31. Tratatul de pace de la Prut stipula cedarea de către Rusia a Azovului; dărâmarea oraşelor Taganrog, Kamennâi Zaton şi Novobogorodiţk de la gurile râului Samara; neamestecul în treburile interne ale Porţii; suspendarea dreptului de a avea ambasador la Constantinopol ş.a. Însă respectarea acestui tratat se tărăgăna şi, la 12(23) iunie 1712, a fost semnat un nou tratat ruso-turc, ca peste puţin timp Imperiul otoman să declare din nou război Rusiei, la 29 noiembrie (10 decembrie) 1712. Conform Tratatului de pace de la Adrianopol din 13(24) iunie 1713 Petru I a reconfirmat cedarea Azovului, a distrus fortificaţiile de pe litoral, acceptând neamestecul său în afacerile poloneze. Graniţa ruso-turcă a suferit modificări, fiind stabilită pe râurile Samara şi Oriol.
Pacea de la Prut prevedea ca „ţara otomanilor să rămână întreagă”. Era vorba de retrocedarea teritoriilor cucerite de ruşi în timpul războiului dintre Poartă şi Liga Sfântă. Cererea otomanilor de a-l preda pe Dimitrie Cantemir nu a fost satisfăcută de Petru I. Războiul era câştigat de otomani, cu importante consecinţe pe toate planurile pentru Principatele Române32. Deoarece, chiar dacă pacea s-a făcut, „numai pentru pământul nostru, Moldovii, nime(ne)a nu s-au pus”. Ceea ce văzând turcii, „ni-au cuprins de toate părţile de ni-au luat pământul şi ni-au încungiurat toate graniţile ţării”, ocupând Hotinul şi începând a „busurmăni” (în acel olat) femeile şi copiii. Ţara stă „cu suspin la Dumnezeu, de cată cu ochii în sus: cei de rând fug la Poloni şi se fac şerbi, podani”33.
Dimitrie Cantemir devenea „cneaz rusesc”, cu titlul de prea-luminat, iar în Moldova, mult prea-asuprită, se instaura sistemul de conducere şi administrare prin fanarioţii greci, ce se va prelungi până la 1821. Astfel, după ultima domnie a lui Dimitrie Cantemir şi până la 1821, sultanii curmă şirul domnilor băştinaşi la tronul Moldovei (în Ţara Românească – din 1716), desemnându-i ei înşişi la tronurile din Principate pe domnii care-i doreau, lipsind, astfel, boierimea de dreptul de a alege domnul în Ţară. Începe secolul turco-fanariot... „De la 1711, domnii pământeni nu se mai suiră pe robitele tronuri ale Moldovei şi Valahiei. Aşa, aceste nenorocite ţări, cu pierderea celor mai mari şi sfinte drituri (drepturi – n.n.), plătiră cea întâi alianţă a lor cu Rusia ortodoxă!”34.
În urma înfrângerii ţarului rus Petru I în Campania de la Prut, din 1711, Ţara Moldovei suferă cesiuni teritoriale, deoarece hanul Devlet Ghirai a convins Poarta să le cedeze nogailor din Bugeac teritoriul aflat sub jurisdicţia domnului Moldovei, din apropierea „hotarului lui Halil paşa”, în lungime de 32 de ceasuri şi în lăţime de 2 ceasuri de mers35.Nogaii, timp de aproape un secol (până în 1807), au utilizat (arendat) pământul celor „Două ceasuri” (aproximativ 10 km în lăţime) în scopuri economice, plătind domnului şi boierilor moldoveni arenda, numită uşur şi alăm (zeciuiala pentru semănături şi pentru păşunatul vitelor).
Astfel, campania de la Prut (1711) este foarte semnificativă şi prin faptul că a pus începutul unei noi concepţii strategice, devenind ulterior definitorie în doctrina militară rusă pe parcursul sec. XVIII – începutul sec. XIX, constând în crearea unui cap de pod Dunărean. Totodată, practica acestei campanii cu sfârşitul său nefast pentru Rusia şi aliaţii săi a demonstrat inconsistenţa ideii unui război fulger. În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un ţar al Rusiei a trecut Nistrul şi a păşit în fruntea armatei ruseşti pe teritoriul Ţării Moldovei. Începând din 1711, când trupele ruseşti şi-au făcut pentru prima dată apariţia pe pământ românesc şi până în 1944, acestea au invadat teritoriul nostru de 12 ori36. Iar dacă vom avea în vedere şi Războiul de pe Nistru, când armata rusă (adică ofiţerii şi armele din dotaţia Armatei 14-a)37 a participat la acţiuni militare împotriva noastră la 1992, această cifră se estimează la 13 invazii38.
La 1711 pericolul pierderii autonomiei statale a Moldovei a fost foarte mare, iar şansa eliberării de sub dominaţia otomană cu ajutorul trupelor creştine ale ruşilor era iluzorie. Mai mult ca atât, otomanii au instaurat în Principate pentru mai mult de o sută de ani – regimul turco-fanariot, ce a periclitat serios autonomia Moldovei şi a Ţării Româneşti. Axinte Uricariul a arătat destul de veridic urmările deosebit de grele pentru Moldova, care încercase să se opună cu ajutorul unei forţe străine stăpânirii otomane, dar, în consecinţă, nu numai că trebuia să plătească după retragerea oştirii ruseşti 50 de pungi „baramlâc” (pe care nu le-a dat ca domn Dimitrie Cantemir), dar şi „...că venise lucrul la cumpănă – să fie paşe la Moldova şi să nu mai trimită domnu”. Adică, la acel moment, asupra Moldovei plana pericolul transformării ei într-un „paşalâc”39.
Subliniem, că încercările de extindere teritorială şi a sferelor de influenţă ale Rusiei, înfăptuite de către Petru I, au devenit în continuare direcţii „de program” (bazinul Baltic, sud-estul Europei, Caucazul) ale expansionismului ţarist timp de două secole. „Este incontestabil că marele reformator (Petru I – n.n.) a fost ctitorul nu numai al Imperiului Rus, dar şi al politicii imperiale, începuturile căreia au fost cu succes dezvoltate de către succesorii săi, îndeosebi de către Ecaterina II”40.
Fără a mai putea azi atribui paternitatea unei butade celebre, consemnăm şi noi, pe urmele regretatului istoric Gheorghe Buzatu41 că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziţiei noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluţiei lor, „românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu!”42.
Trecerea Prutului pentru reîntregirea Ţării (1941)
Pentru a reîntregi ţara mutilată în 1940 şi a răzbuna umilinţa „brutalului ultimatum din anul trecut” (Grigore Gafencu, 24 iunie 1941)43, urmată de retragerea fără lupte peste Prut – un nou război pe malul râului străbun a început în vara anului 194144. La 22 iunie 1941, generalul Ion Antonescu a emis cel mai cunoscut ordin de zi către armată, prin care sublinia motivele intervenţiei şi obiectivele urmărite:
„[...] Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre [...]. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul vostru. Ostaşi, izbânda va fi a noastră. La luptă! Cu Dumnezeu înainte!”. La rândul său, Regele Mihai I îi adresa lui Ion Antonescu o telegramă în care preciza: „În clipele când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a întregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare [...], neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului. Trăiască România! Trăiască viteaza noastră armată!”45.
Luptele desfăşurate în prima jumătate a lunii iulie 1941 la capul de pod de la Ţiganca (localitate din judeţul Cahul – Republica Moldova, situată la 3 km est de Prut, vizavi de Fălciu) sunt comparabile cu marile bătălii purtate de armata română în zonele Corneşti, Odessa, Cotul Donului, Kuban, Caucaz, Stalingrad sau Crimeea în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial46. Până la 7 iulie capetele de pod au fost lărgite, dar în data de 8 iulie Divizia 35 infanterie a suferit o grea înfrângere în masivul Corneşti, considerat cheia strategică a Basarabiei.
Prin bătălia de la Ţiganca se înţelege ansamblul luptelor grele purtate pentru forţarea liniei Fălciu – Bogdăneşti şi cucerirea zonei puternic fortificate de dincolo de Prut, cu centrul în localitatea Ţiganca, lupte care au luat forme extrem de dure în zilele de 4-12 iulie. Acest sector era extrem de important ca urmare a poziţiei sale pe Prutul mijlociu, a existenţei celor două poduri, de şosea şi cale ferată, la intersecţia unor linii de comunicaţie din Basarabia centrală şi de sud-est. Configuraţia terenului a creat probleme ofensivei: dincolo de Prut se întindea o luncă joasă, pe valea Tigheciului, urmată de dealurile Toceni, Cania, Epureni, întreaga zonă dispunând de puternice linii întărite. La acestea s-au adăugat ploile intense din acele zile, care au umflat pâraiele şi au creat noi dificultăţi înaintării trupelor române47.
În luptele pentru eliberarea Nordului Bucovinei şi a Basarabiei – etapă semnificativă a războiului nostru în est, sfârşită la 26 iulie 1941 – pierderile trupelor române s-au ridicat la 4.271 morţi, 12.326 răniţi şi 6.168 dispăruţi. Reconstrucţia Cimitirului de Onoare de la Ţiganca s-a încheiat la 1 iunie 2006, la Sfânta Sărbătoare a Înălţării Domnului – Ziua Eroilor României, atunci când a şi fost inaugurat48.
În loc de concluzie vom reţine că, încă la 1936, neîntrecutul Nicolae Iorga s-a destăinuit jurnalistului I. Joldea Rădulescu: „Paradoxul este acesta: cât timp nu ne atacă, trebuie să opunem Rusiei – dacă putem, bineînţeles – armata altora, armata Europei întregi. Dacă aceasta nu se poate, dacă Europa va fi divizată... noi trebuie să stăm deoparte. Altfel, suntem distruşi... Noi trebuie să ne ferim ca de foc să irităm pe ruşi, întâi, fiindcă suntem prea aproape de ei şi al doilea, fiindcă ruşii sunt ca elefanţii: nu uită niciodată...”49.
Note
1 Александр Хиждеу, Заметки, în Избранное, Литература артистикэ, Кишинев 1986, с. 239.
2 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Marii cronicari ai Moldovei, coord. de G. Ştrempel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 110.
3 Ibidem, p. 157.
4 Dimitrie Bolintineanu, Legende istorice, ediţia a III-a, Litera, Bucureşti – Chişinău, 2003, p. 231-232.
5 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Marii cronicari ai Moldovei, coord. de G. Ştrempel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 162.
6 Ibidem, p. 162.
7 Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, ediţia a II-a revăzută şi completată, Bucureşti, 1966, p. 199.
8 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Marii cronicari ai Moldovei, coord. de G. Ştrempel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 162.
9 Constantin Rezachevici, Constantin Cantemir (1627-1693). O viaţă neobişnuită – de la Silişteni la scaunul Moldovei, în Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII. Coordonator şi redactor ştiinţific acad. Andrei Eşanu, Ştiinţa, Chişinău, 2008, p. 61-83.
10 C. Giurescu, Istoria Românilor. Vol. III, Partea I (1601-1821). Ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Bucureşti, 1944, p. 123.
11 C. Giurescu, Istoria Românilor. Vol. III, Partea I ..., 1944, p. 142.
12 Costache Negruzzi, Scrisoarea VII (Calipso), septembrie 1839, în C. Negruzzi, Nuvele, Erc Press, Bucureşti, 2009, p. 138.
13 Ei erau fiii fostului domn fanariot Constantin Ypsilanti. Vezi: Vladimir Mischevca, Principele Constantin Ypsilanti, 1760-1816. CIVITAS, Chişinău, 1999, 175 p.
14 Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. IV, documentul nr. 67.
15 Alexandru Hâjdău, Clipe de inspiraţie. Chişinău: Litera, 2004, p. 21.
16 Dariusz Milewski, A Campaign of the Great Hetman Jan Zamoyski in Moldavia (1595). Part I. Politico-diplomatic and military preliminaries, în „Codrul Cosminului”, XVIII, 2012, nr. 2, p. 261-286; V. Constantinov, Mołdawia w stosunkach międzynarodowych w końcu XVI i na początku XVII wieku, în: Rzeczpospolita wobec Orientu w epoce nowożytnej, ed. by D. Milewski, Zabrze, 2011, p. 10-21.
17 Dariusz Milewski, A Campaign of the Great Hetman Jan Zamoyski in Moldavia (1595). Part II. The Battle of Ţuţora and Aftermath, în „Codrul Cosminului”, XIX, 2013, No. 1, p. 57-76.
18 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, „Capul al optul<lea>”, în Marii cronicari ai Moldovei, coord. de G. Ştrempel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 208.
19 Sergiu Tabuncic, Campania poloneză de la Prut din anul 1620. Localităţi şi locuri străbătute în cursul expediţiei, în Anuarul Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2012, Chişinău, 2013, p. 68-84.
20 A. Pippidi, Cronica armenilor din Cameniţa. (Noi spicuiri privitoare la istoria românilor). în Studii, T. 26, nr. 1, p. 150. Cf.: http://www.vostlit.info/Texts/rus9/Kamenec/frametext.htm
21 M. Costin, Opere alese, Chişinău, 1957, p. 109-110; Idem, Opere, P. P. Panaitescu (ed.), Bucureşti, 1958, p. 75; Cf. Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei. I, Bucureşti, 1993, p. 356.
22 Vezi: W. Hanh, Stanisław Żółkiewski w poezji polskiej, Poznan, 1920; J. Kuczynska, Stanisław Żółkiewski – hetman i pisarz, Wrocław, Kraków, 1988; L. Podhorodecki, Stanisław Żółkiewski. Warszawa, 1988; J. Besała, Stanisław Żółkiewski, Warszawa, 1988.
23 Vl. Mischevca, „Stâlpul Leahului” – cel mai vechi monument al unui comandant de oşti de pe teritoriul Republicii Moldova, în volumul Studii de istorie veche şi medievală: Omagiu profesorului Gheorghe Postică / ed. T. Arnăutu, O. Munteanu, S. Musteaţă, Pontos, Chişinău, 2004, p. 233-241.
24 Negruzzi Costache, Scrisoarea a XIX (Ochire retropectivă), iunie 1845, în C. Negruzzi, Nuvele, Erc Press, Bucureşti, 2009, p. 170.
25 Ion Focşeneanu, Tratatul de la Luţk şi campania ţarului Petru I în Moldova (1711), în Studii privind relaţiile româno-ruse, Academia Republicii Populare Române. Institutul de studii româno-sovietic, Bucureşti, 1963, p. 34; Al. Boldur, Expediţia de la Prut din 1711, în Studii şi cercetări istorice, XIX, 1946, p. 47-86 etc.; http://www.1812.md/razboiul-ruso-otoman-1710-1711-campania-de-la-prut (Bogdan Mihail, Războiul ruso-otoman (1710-1711). Campania de la Prut. – accesat la 4.02.2014).
26 Leonid Boicu, Momentul 1711 în raporturile politice ale Principatelor Române, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol – Iaşi, XXII, 1985, p. 282.
27 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, în Marii cronicari ai Moldovei. Ed.: G. Ştrempel, Bucureşti, 2003, p. 1033.
28 Ibidem.
29 Adrian Tertecel, Activitatea ţarului Petru cel Mare în primele luni ale războiului ruso-otoman din 1710-1711. Trei documente ruseşti, în volumul Istorie şi diplomaţie în relaţiile internaţionale. Omagiu istoricului Tahsin Gemil, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2003, p. 333; Adrian Tertecel, Anexele „Jurnalului” lui Ahmed bin Mahmud privind campania de la Prut (1711), în Studii şi materiale de istorie medie, XII, 1994, p. 203.
30 Adrian Tertecel, Un izvor otoman necunoscut istoriografiei noastre: „Jurnalul” (Defter) lui Ahmed bin Mahmud (secretar al vistieriei otomane) privind campania militară a Înaltei Porţi din anul 1711 în Moldova, în Caietele laboratorului de studii otomane, nr. 2, Bucureşti, 1993, p. 86.
31 А. З. Мышлаевский, Война с Турцией 1711. Прутская операция. СПб, 1898; История русской армии и флота, т. 1, М., 1911.
32 Ionel Cândea, Asediul Brăilei de la 1711. Două puncte de vedere contemporane, în Analele Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi. Seria 19, Istorie, tom VII, 2008, p. 95.
33 Nicolae Iorga, O suferinţă de cărturar român între străini. Dimitrie Cantemir în Rusia, în „Revista Istorică”, nr. 7-9, 1925, p. 142.
34 M. Kogălniceanu, Scrieri literare, istorice şi sociale, Litera, Chişinău, 1997, p. 228.
35 M. Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, ed. II, vol. II, p. 138-139.
36 Vezi: Nicolae I. Arnăutu, Douăsprezece invazii ruseşti în România / Prefaţă de Apostol Stan, Bucureşti, 1996, 207 p. Idem. Douze invasions russes en Roumanie, Cuget Românesc, Buenos Aires, 1956; I. Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 16.
37 Vlad Mischevca, Moldova de peste Nistru (de la anexare până la Războiul pentru Apărarea Patriei: 1792-1992), în „Limba Română”, revistă de ştiinţă şi cultură, nr. 9-12 (219-222), anul XXIII, 2013, p. 212-228.
38 Vlad Mischevca, Impactul geopolitic al războaielor ruso-turce asupra Principatelor Române, în Studii şi materiale de istorie modernă, vol. XIII, Bucureşti, 1999, p. 165-187.
39 A. Eşanu, Consideraţii despre viaţa şi activitatea cărturărească a lui Axinte Uricarul, în „Revista de istorie a Moldovei”, nr. 3-4, 1994, p. 41.
40 Е. В. Анисимов, Время петровских реформ, Ленинград, 1989, с. 417.
41 G. Manole, Moartea unui cărturar, în „Cronica veche”, Iaşi, Anul III, nr. 6-7, iunie-iulie 2013, p. 5.
42 http://www.ziaristionline.ro/2011/09/07/profesorul-gheorghe-buzatu-xenopol-rusii-turcii-si-romanii-prea-aproape-de-rusia-prea-departe-de-dumnezeu/ (accesat la 9.02.2014).
43 „...Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia” (Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 230-231).
44 Cf.: Călin Hentea, Dacă am fi luptat şi vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că... http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/am-fi-luptat-i-varsat-sange-1940-basarabia-poate (accesat la 4.02.2012)
45 Jipa Rotaru, Octavian Burciu, Vladimir Zodian, Mareşalul Antonescu. Campania anului 1941, Oradea, 1994; Jipa Rotaru, Alexandru Duţu, Florica Dobre, Campania din Est în ordine de zi, vol. I, Bucureşti, 1993.
46 http://www.once.ro/cimitire/cimitir_tiganca.php (Cimitirul Românesc de Onoare de la Ţiganca).
47 Ion Agrigoroaiei, Bătălia de la Ţiganca, în „Revista română”, nr. 4 (50), 2007, p. 14-15.
48 Ilie Schipor, Cimitirul de onoare al eroilor români de la Ţiganca, în revista „Cugetul”, Chişinău, nr. 2 (30), 2006, p. 19-23.
40 http://www.ziaristionline.ro/2011/09/07/profesorul-gheorghe-buzatu-xenopol-rusii-turcii-si-romanii-prea-aproape-de-rusia-prea-departe-de-dumnezeu/ (accesat la 9.02.2014).