Repunerea în drepturi a limbii române (1917-1918) (I)
Pentru tiparExclusă din viaţa publică prin Regulamentul din 1828 şi devenită străină în patria sa, limba română a fost readusă în ambianţa politico-administrativă a provinciei în timpul evenimentelor social-politice efervescente din 1917-1918, ce s-au derulat după prăbuşirea autocraţiei ţariste, ca rezultat al Revoluţiei Ruse din februarie 1917.
Însă procesul de revenire a limbii române a decurs anevoios, înfruntând consecinţele politicii ţariste de rusificare. Un impediment serios în calea acestui deziderat îl constituia prezenţa în posturile administrative a vorbitorilor de limba rusă, dar şi lipsa, în mare parte, a cadrelor naţionale româneşti. Pe deasupra, vocabularul vorbitorilor de limba română era sărac, poluat cu rusisme.
Tendinţa de a readuce limba română în mediul social al Basarabiei a fost exprimată chiar la începutul revigorării, în 1917, a mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni. În numărul din 2 aprilie 1917 al gazetei chişinăuene „Cuvânt moldovenesc” este publicat un articol nesemnat, cu titlul La luptă în unire, prin care autorul i-a îndemnat pe moldoveni să nu rămână „în nelucrare”, în vremi de prefaceri. „Noi, moldovenii, sântem chemaţi a ne înfăptui visurile noastre de viaţă slobodă, potrivit cu însuşirile noastre naţionale. Dacă până acuma am dus o viaţă de robi nevinovaţi ai împărăţiei ruseşti, de azi înainte sântem slobozi şi ni-i îngăduit să fim ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu – moldoveni sau mai bine zis români”. Declarând că moldovenii trebuie să fie „stăpâni în ţara noastră”, autorul articolului a răspuns, totodată, la întrebarea cum se poate atinge acest scop: „Prin lupta politică. Noi trebuie să dăm mână cu mână şi să întocmim din toate sufletele moldoveneşti o singură suflare – un partid naţional moldovenesc, care să lupte pentru autonomia moldovenilor, adică pentru dreptul de a avea ocârmuirea lor deosebită moldovenească, de a se lumina în şcolile lor moldoveneşti, de a se ruga lui Dumnezeu în biserica lor moldovenească, de a se judeca la judecățile lor moldoveneşti şi de a trăi după felul şi însuşirile neamului moldovenesc. Cel dintâi prilej de luptă Partidul Naţional Moldovenesc înfiinţat îl va avea la alegerile adunării întemeietoare, care se va reuni în Petrograd, pentru a hotărî felul de ocârmuire a împărăţiei. În acea adunare moldovenii trebuie să trimată numai deputaţi moldoveni, care vor vorbi şi vor lucra pentru interesele naţionale moldoveneşti şi, în rândul cel dintâi, vor cere pentru moldoveni dreptul de sineocârmuire. Alt prilej de luptă partidul naţional moldovenesc îl va avea la alegerile în zemstvă şi în ocârmuirile orăşene. Fiind noi moldovenii neamul cel mai numeros în Basarabia şi în unele ţinuturi din Herson şi Podolia, trebile de ocârmuire în aceste părţi să încapă în mâinile moldovenilor, arătaţi şi sprijiniţi de Partidul Naţional Moldovenesc. În sfârşit, prilejul de luptă îl vor da Partidului Naţional Moldovenesc numeroşii străini, care au acaparat slujbele, pământurile, meşteşugurile şi negustoria, în părţile acestea moldoveneşti. Partidul Naţional Moldovenesc va lucra spre a curăţa ogorul neamului nostru de neghina străinilor – începând de la episcop şi sfârşind cu cel din urmă cinovnic, care vor să înăduşe suflarea moldovenească”1.
La sfârşitul lunii martie 1917, la Chişinău s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, iar la 9 aprilie 1917, în paginile „Cuvântului moldovenesc” este tipărit programul acestui partid, din care cititorii au putut afla că membrii proaspetei organizaţii politice şi-au propus, pe lângă alte scopuri, să lupte pentru ca „administraţia (ocârmuirea locală) şi judecăţile să se împlinească, de sus până jos, de către slujbaşi ieşiţi din sânul poporului şi în limba poporului. Limba rusească să fie numai pentru legăturile cu stăpânirea de sus”2.
În zilele de 6-7 aprilie 1917, în oraşul de reşedinţă al provinciei a avut loc adunarea cooperatorilor din Basarabia. Participanţii la ea au hotărât să trimită Guvernului Provizoriu al Rusiei un memoriu, „în care să fie arătate dorinţele politice ale cooperatorilor moldoveni din Basarabia. Acest memorandum cuprinde tot acele gânduri care sânt arătate şi în programul partidului nostru naţional”3.
Pe data de 18 aprilie / 1 mai 1917, cu ocazia „serbării muncitorilor din toată lumea”, la Odesa s-a desfăşurat o manifestare a ostaşilor moldoveni din garnizoana de aici, la care au fost prezenţi „aproape toţi membrii comitetului naţional”4 de la Chişinău. Despre această amplă manifestare citim în reportajul publicat în „Cuvânt moldovenesc”: „Ostaşii soseau în cete după companii, aducând cu ei steagurile naţionale, cu florile5 – roşu, galben şi albastru. La ora 1 adunarea a fost deschisă, de faţă fiind la vreo 10 mii de ostaşi şi unde şi unde câte o faţă în straie neostăşeşti”6. Prin hotărârea adoptată, militarii basarabeni din Odesa au susţinut în întregime scopurile formulate în programul Partidului Naţional Moldovenesc.
Ulterior, la programul acestui partid au aderat şi alte colectivităţi din Basarabia.
Cererile de a întrebuinţa limba română în instituţiile administrative erau înaintate de săteni, o bună parte dintre care posedau slab limba rusă. O asemenea cerere a fost exprimată în cadrul adunării delegaților, din 23 aprilie 1917, din plasa Slobozia-Bălţi, convocată pentru a dezbate „nevoile neamului nostru moldovenesc din Basarabia” şi care s-a desfăşurat sub preşedinţia lui Dumitru Bujor, preşedintele comitetului de plasă. În hotărârea adoptată, care cuprinde şi alte cereri, se menţionează: „Toţi breslaşii7 de pe la felurite aşezământuri să fie moldoveni sau, cel puţin, să ştie limba moldovenească”8.
O hotărâre similară a fost adoptată şi în cadrul adunării din 16 mai a delegaţilor din plasa Lăpuşna, condusă de D. A. Ciugureanu, preşedintele comitetului de plasă9. Ulterior, mai cu seamă în zilele de toamnă a anului 1917, aceeaşi doleanţă şi-au exprimat-o şi ţăranii dintr-un şir de sate basarabene: Brânzeni, judeţul Orhei10; Pociumbeni (22 septembrie), Pociumbăuţi (28 septembrie), Ţâghira (1 octombrie), Vulpeşti (1 octombrie), Zaharancea (1 octombrie), Cucuieţii Vechi (27 octombrie), Rădeni (27 octombrie), Hiliuţi (28 octombrie), Sturzeni (28 octombrie), Cucuieţii Noi (29 octombrie), Gălăşeni (29 octombrie), Pârliţa (29 octombrie), Mălăieşti (4 noiembrie), Glodeni (18 noiembrie), Cetireni (19 noiembrie), Pârjota (19 noiembrie), Todireşti (19 noiembrie), Bereşti (1 decembrie), Borisăuca (1 decembrie), Iabloana Veche (1 decembrie), Mânzăteşti (1 decembrie), Unţeşti (1 decembrie), toate din judeţul Bălţi; Bobuleşti (27 septembrie), Gvozdova (27 septembrie), Ţâra (29 septembrie), Ghindeşti (29 septembrie), Putineşti (2 octombrie), Şuri (3 octombrie), Slobozia-Cuşălăuca (5 octombrie), Ivanovca (10 octombrie), Sevirova (10 octombrie), Gura Camencii (27 octombrie) din judeţul Soroca; Ialoveni (1 octombrie), Sociteni (2 octombrie), Brăila (3 octombrie), Dănceni (3 octombrie), Tochile (3 octombrie), Nimoreni (4 octombrie), Mileşti (5 octombrie), Pârjolteni (6 octombrie), Suruceni (6 octombrie), Budeşti (8 octombrie), Vălcineţ (8 octombrie), Băcioi (9 octombrie), Ciopleni (12 octombrie), Sângera (12 octombrie), Malcoci (14 octombrie), Coloniţa (30 octombrie), Goian (30 octombrie), Cheltuitori (1 noiembrie), Tohatin (2 noiembrie), Vadul lui Vodă (2 noiembrie), Hânceşti (5 noiembrie), Stolniceni (5 noiembrie), Lohăneşti (7 noiembrie), Fundul Galbenei (8 noiembrie), Zâmbreni (14 noiembrie) din judeţul Chişinău; Găleşti (5 octombrie şi 12 noiembrie), Peresecina (8 octombrie), Teleşeu (8 octombrie), Nişcani (26 octombrie), Călăraşi (27 octombrie), Zăhăicani (5 decembrie) din judeţul Orhei; Ermoclia (5 octombrie) din judeţul Akkerman; Cozăreni (6 octombrie) din judeţul Hotin; Ţiganca (8 octombrie), Caragaş (10 octombrie), Enichioi (10 octombrie), Tartaul (10 octombrie), Şamalia (11 octombrie), Fricăţei (3 noiembrie) din judeţul Ismail11.
Treptat, limba română a început să substituie limba rusă, devenind limbă de comunicare în cadrul unor organisme din sfera socială. Bunăoară, pe data de 9 mai 1917, „în Chişinău a avut loc o adunare a împuterniciţilor de la tovărăşiile cooperative săteşti şi orăşeneşti. La adunare s-a dezbătut treaba îndestulării ţinutului cu bucate şi mărfuri. La adunare s-a vorbit numai în limba moldovenească, pe când până acum se vorbea mai mult în limba rusă”12.
În public se rosteau cuvântări în limba română, fapt despre care se relata în „Cuvânt moldovenesc” din 25 iunie 1917: „Acum la toate adunările zemstvelor şi la orice adunări obşteşti, dacă moldovanul nu ştie ruseşte, nimeni nu-l opreşte să-şi spuie cuvântul în moldoveneşte”13.
Între timp, în cadrul structurilor administrative ale Basarabiei a fost creat un prim organ constituit din etnici români, şi anume: Comisia Şcolară Moldovenească de pe lângă Zemstva Gubernială a Basarabiei, care şi-a iniţiat activitatea de la prima sa şedinţă, din 2 mai 1917.
Limba română a început să fie luată în considerare de unele instituţii publice, care efectuau traduceri în această limbă. Astfel, în paginile organului oficial al administraţiei basarabene „Basarabia liberă”, din 17 iunie 1917, a fost inserat următorul anunţ: „Toate persoanele din cadrul diferitor instituţii şi comisii culturale, care traduc în limba moldovenească broşuri şi, în genere, texte referitoare la momentul actual, sunt invitate astăzi la Secţia de Învăţământ Public a Comitetului Executiv al Zemstvei Guberniale, pentru a discuta şi a elabora un plan comun de lucru”14.
Cererile de a introduce limba română în sistemul administrativ al Basarabiei nu conteneau. La 25 iunie 1917, Sfatul Deputaţilor şi Soldaţilor Moldoveni din Odesa a adoptat o hotărâre, în care au enumerat revendicările înaintate Comitetului Gubernial din Basarabia din partea soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni, în număr de 60 de mii de oameni. Printre revendicările enunţate figurează şi aceasta: „Sî fie întrodusî limba moldoveneascî în administraţie, adecî în aşăzământurile ţării şi cele obşteşti, şi în judecatî; slujbaşii rusificatori din aceste aşăzământuri sî fie înlocuiţi cu oameni cari ştiu limba moldoveneascî şi celelalte limbi din Basarabia şi care sânt ca sprijinitori ai revoluţiei”15.
Introducerea limbii române în instituţiile administrative putea să se producă, evident, dacă în sfera lor activau cadre naţionale. Însă aceste cadre erau într-un număr redus, preponderent rusificate. Pentru a soluţiona, cât de cât, această problemă stringentă şi dificilă, Comisia Şcolară Moldovenească, de pe lângă Zemstva Gubernială a Basarabiei, în cadrul şedinţei sale din 7 iulie 1917, a supus discuţiei chestiunea referitoare la revenirea în Basarabia a tuturor intelectualilor moldoveni, care erau angajaţi în serviciu dincolo de hotarele Basarabiei. La sfârşitul schimbului de păreri este aleasă o subcomisie, cu misiunea de a se ocupa de această problemă, compusă din următoarele persoane: arhimandritul Gurie Grosu, Alexandru I. Gropa, protoiereul Constantin Popovici şi Nicolae N. Alexandri. Această subcomisie urma să clarifice numărul posturilor vacante sau propuse eliberării în viitor, din diverse instituţii guvernamentale şi obşteşti, atât din oraşul Chişinău, cât şi din toată Basarabia; să elaboreze planul şi modalităţile de readucere în patrie a forţelor intelectuale moldoveneşti16.
În cadrul şedinţei Comisiei Şcolare Moldoveneşti, din 22 iulie 1917, a fost audiat raportul subcomisiei care urma să indice măsurile practice de întoarcere în patrie a moldovenilor basarabeni instruiţi, cu următorul conţinut: 1. Basarabia are nevoie de cadre intelectuale din rândul băştinaşilor, cunoscători ai limbii române, în toate câmpurile de activitate ale vieţii sociale: administrativ, judecătoresc, bisericesc, şcolar şi financiar. Mai cu seamă, această insuficienţă de persoane cultivate din mediul local o resimte Secţia Învăţământului Public a Comitetului Executiv al Zemstvei Guberniale a Basarabiei, care realizează opera de renaştere a şcolii naţionale moldoveneşti, a culturii naţionale. 2. Basarabenii cultivaţi activează în guberniile interne ale Rusiei, ocupând acolo diferite funcţii obşteşti şi de stat.
Având în vedere aceste constatări, Comisia Şcolară Moldovenească a decis: 1. Comitetul Executiv al Zemstvei Guberniale să publice anunţuri în unul dintre cele mai cunoscute ziare din Petrograd, Moscova, Kiev, Odesa şi Chişinău, prin care să invite basarabenii învăţaţi să revină în patrie, pentru a ocupa funcţii corespunzătoare în sfera administrativă, judecătorească, ecleziastică, financiară şi în sistemul de învăţământ al Basarabiei. 2. Comitetul Executiv al Zemstvei Guberniale să ia legătura cu instituţiile din Basarabia ale Ministerelor Afacerilor Interne, Justiţiei, Învăţământului Public, Finanţelor şi ale altor ministere ale Rusiei şi să roage instituţiile respective să facă cunoscut Comitetului Executiv referitor la posturile vacante sau în curs de eliberare, pentru a desemna în aceste posturi basarabeni care posedă limbile materne ale etniilor din Basarabia17.
La 21 noiembrie / 4 decembrie 1917, după oficierea, în limba română, a unui serviciu divin la Catedrala din Chişinău, în localul fostului Liceu de Băieţi nr. 3 din capitala provinciei, pe care era arborat tricolorul românesc, a avut loc inaugurarea Sfatului Ţării – organul suprem de conducere al Basarabiei. Decanul de vârstă, deputatul Nicolae N. Alexandri, declară deschisă şedinţa Sfatului Ţării. Asistenţa, ridicându-se în picioare, ovaţionează în acordurile imnului Deşteaptă-te Române. Apoi, cu unanimitate de voturi, deputaţii îl aleg ca preşedinte al Sfatului Ţării pe Ion Inculeţ, care a adresat adunării un discurs rostit iniţial în română, după aceea – în limba rusă.
În continuare, deschiderea Sfatului Ţării a fost salutată de numeroase persoane, în calitate de reprezentanţi ai diferitor instituţii publice, organizaţii şi partide politice, rostind cuvântări în limbile română, rusă şi alte limbi ale etniilor conlocuitoare.
Astfel, limba română îşi ocupă, oficial, locul de cinste, pe care îl merita. Totuşi ca rezultat al procesului îndelungat de rusificare, în cadrul Sfatului Ţării domina limba rusă. În această limbă decurgeau şedinţele, se întocmeau procesele-verbale, se tipărea, de la 24 noiembrie 1917, organul de presă, deşi acesta avea titlu românesc – „Sfatul Ţării”, iar rolul de redactori îl exercitau doi exponenţi de seamă ai mişcării de eliberare naţională din Basarabia: Nicolae N. Alexandri şi Ion Costin.
Se observă, citim în paginile „Sfatului Ţării” din 28 noiembrie 1917, „un interes sporit din partea publicului local faţă de limba moldovenească. Într-un timp scurt au fost organizate trei grupe care au început să studieze limba moldovenească: una – în cadrul Comitetului Executiv al Zemstvei, alta – la Muzeul Zemstvei şi a treia – în casa M. N. Catacazi. Se formează două grupe noi: una pentru persoanele care nu ştiu limba şi alta pentru cei care înţeleg limba vorbită. Pe lângă aceasta, în timpul apropiat, din iniţiativa M. N. Catacazi, în casa ei (situată la colţul străzilor Kiev şi Gogol) se vor deschide cursuri de trei luni de limba moldovenească, istorie şi literatura moldovenească”18. În numărul din 30 noiembrie 1917 al „Sfatului Ţării” este plasat un anunţ, prin care se aducea la cunoştinţa publică deschiderea, la 2 decembrie, în localul Muzeului Zemstvei Guberniale, a „cursurilor gratuite de limba moldovenească”, cu frecventarea lor de trei ori pe săptămână, timp de trei luni. Totodată, urma ca ascultătorilor să li se ofere Abecedarul moldovenesc19. Dintr-o altă înştiinţare, tipărită în „Sfatului Ţării” din 2 decembrie 1917, cititorii aflau că doritorilor de a învăţa limba română li se propunea să se adreseze în acest scop redacţiei gazetei „Ardealul”, al cărei sediu avea următoarea adresă: strada Aleksandrovskaia20, Pasaj21.
Avându-se în vedere că limba română urma să devină limbă de comunicare interetnică şi, astfel, avea să fie declarată drept limbă oficială, ziarul „Sfatul Ţării” din 1 decembrie 1917, în calitatea sa de purtător de cuvânt al forului legislativ basarabean, îndemna persoanele care nu posedau limba populaţiei băştinaşe: Învăţaţi limba moldovenească. Citim sub acest titlu-îndemn: „În Basarabia care reînvie nu poate fi şi nu trebuie să fie nici un cetăţean necunoscător al limbii moldoveneşti, care este comună pentru toate naţionalităţile ce locuiesc în provincia noastră. Să demonstrezi necesitatea şi importanţa de a învăţa limba naţională, care, de acum înainte, va deveni limbă de stat, forţa motrice oficială a vieţii noastre regionale, ar însemna să intri cu forţa prin uşa deschisă. Noi am vrea doar să indicăm asupra faptului că trebuie în grabă de însuşit limba, deoarece viaţa nu stă pe loc, ci se mişcă înainte cu paşi gigantici şi fiecare dintre noi trebuie din răsputeri să meargă în pas cu cerinţele dictate poruncitor de viaţă. Desigur, fiecare naţionalitate are dreptul să vorbească în limba sa maternă, întrucât aceasta este una dintre condiţiile de bază ale aplicării pe larg a principiului autodeterminării naţionale, dar şi în acest caz însuşirea limbii moldoveneşti, ca un factor ce îi uneşte pe toţi basarabenii, este mai mult decât evidentă”22. Prin acest articol nesemnat, scris cu scopul de a servi drept imbold pentru locuitorii alogloţi ai Basarabiei, Blocul Moldovenesc, din cadrul Sfatului Ţării, pregătea terenul în vederea oficializării limbii române.
Note
1 La luptă în unire, în „Cuvânt moldovenesc”, nr. 27 din 2 aprilie 1917, p. 2.
2 „Cuvânt moldovenesc”, nr. 28 din 9 aprilie 1917, p. 2.
3 Cooperatorii Basarabiei vor autonomie, în „Cuvânt moldovenesc”, 12 aprilie 1917, p. 2.
4 „Cuvânt moldovenesc”, 23 aprilie 1917, p. 3.
5 Culorile.
6 Moldovenii din Odesa, în „Cuvânt moldovenesc”, nr. 33 din 26 aprilie 1917, p. 2.
7 Breslaş – slujbaş.
8 „Cuvânt moldovenesc”, nr. 34 din 30 aprilie 1917, p. 4.
9 „Cuvânt moldovenesc”, nr. 41 din 24 mai 1917, p. 4.
10 „Cuvânt moldovenesc”, nr. 72 din 20 august 1917, p. 4.
11 V. Popovschi, Declanşarea luptei pentru limba maternă şi alfabetul latin în Basarabia în anul 1917, în „Revista de istorie a Moldovei”, 2009, nr. 2-3, p. 119-120.
12 „Cuvânt moldovenesc”, 14 mai 1917, p. 4.
13 V. S., Cum să ne purtăm la alegeri, în „Cuvânt moldovenesc”, nr. 50 din 25 iunie 1917, p. 1.
14 „Свободная Бессарабия”, nr. 59 din 17 iunie 1917, p. 1.
15 „Cuvânt moldovenesc”, nr. 54 din 9 iulie 1917, p. 3.
16 ANRM, F. 2108, inv. 1, d. 5, f. 3v; L. Donici, Revoluţia rusă; R. Cioflec, Pe urmele Basarabiei..., Chişinău, 1992, p. 267.
17 ANRM, F. 2108, inv. 1, d. 5, f. 4-4v.
18 Курсы молдавского языка, în „Сфатул Цэрий”, nr. 3 din 28 noiembrie 1917, p. 4.
19 „Сфатул Цэрий”, nr. 5 din 30 noiembrie 1917, p. 4.
20 Astăzi, bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt.
21 „Сфатул Цэрий”, nr. 7 din 2 decembrie 1917, p. 4.
22 Изучайте молдавский язык, în „Сфатул Цэрий”, nr. 6 din 1 decembrie 1917, p. 4. Textul original: „В возрождающейся Бессарабии не может и не должно быть ни одного гражданина, который не знал бы молдавского языка, общего для всех населяющих наш край национальностей. Доказывать необходимость и важность изучения национального языка, который отныне и впредь станет государственным, официальным двигателем нашей краевой жизни, значило бы ломиться в открытую дверь. Мы хотели бы только указать на то, что нужно поспешить изучением языка, так как жизнь не стоит на одном месте, а идет вперед гигантскими шагами и каждый из нас должен всемерно идти в уровень с требованиями, властно диктуемыми жизнью. Конечно, каждая национальность имеет право говорить на своем родном языке, так как это является одним из основных условий широкого осуществления принципа национального самоопределения, но и в этом случае изучение молдавского языка, как объединяющего всех бессарабцев, более чем очевидно”.