Despre educaţia lingvistică: accente necesare
Pentru tiparAcum zece ani, întrebat dacă e membru al vreunui partid, profesorul Anatol Ciobanu răspundea inspirat, cu aleasă mândrie, că face parte din cel mai numeros partid, ce întruneşte peste 26 de milioane de suflete, şi că acesta se numeşte „Limba Română”.
Cu sediul în fiecare familie de români din Republica Moldova, România, Ucraina şi de peste hotarele acestor state (e potrivit să amintim aici că pentru filozoful german M. Heidegger, limba este casa, locul de adăpost al Fiinţei), „partidul” funcţionează în baza unor norme, legi, regulamente, coduri, ce trebuie cunoscute şi respectate (dura lex, sed lex).
Membrii lui, după cum sublinia Profesorul, achită lunar şi cotizaţia, prin testări asupra cuvintelor însuşite din inepuizabilul nostru vocabular [6, p. 35-36].
Constatăm că, din păcate, testările despre care vorbea Învăţătorul nostru îi pun pe mulţi la grea încercare, iar pe unii, ce nu-şi fac temele conştiincios, cu responsabilitate, îi lasă cu restanţe istorice, greu, uneori imposibil de recuperat, aplicând o grilă evaluativă adecvată.
Iată de ce exprimarea îngrijită trebuie înscrisă în lista priorităţilor în caietul de sarcini nu doar al filologilor, al scriitorilor, ci şi al instituţiilor responsabile, explicit sau implicit, de educaţia lingvistică a cetăţenilor: şcoala de toate nivelurile, presa, radioul, televiziunea, într-un cuvânt, mass-media.
Pe bună dreptate, unele greşeli „implică adeseori nu numai o insuficientă cunoaştere a normelor, ci şi lipsa de coerenţă logică, de spirit autocritic, dar şi de incultură” [4, p. 231-232].
Pe această direcţie de gândire se înscriu perfect şi reflecţiile lui Andrei Pleşu, distinsă personalitate de cultură, ce deplânge martirajul limbii române: A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit a nu acorda greutate forţei cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sunt tot atâtea feluri de a introduce în mediul în care te manifeşti, o primejdioasă otravă [7, p. 245].
Vom recunoaşte împreună că e vorba de ceva cu mult mai grav decât necunoaşterea normelor fixate în gramatici. Avem de faţă toate indiciile unei degradări de care, spune autorul, cu greu ne vom vindeca: „strici bunul-simţ, jigneşti buna cuviinţă, tulburi ordinea firească a lucrurilor şi deformezi sufletele”. Verdictul este unul pe măsură: „nu poţi pretinde respect şi legitimitate,când raporturile tale cu limba pe care o vorbeşti sunt cele ale unui violator în recidivă” [idem, ibidem].
Redutabila lingvistă Valeria Guţu Romalo ia pulsul Limbii Române de azi, iar rezultatele cercetării le adună între copertele unei cărţi de mare utilitate Corectitudine şi greşeală – un suport substanţial în sprijinul acţiunii de cultivare a limbii.
Autoarea semnalează că, din punctul de vedere al raportului cu limba literară, în tabloul lingvistic al societăţii româneşti de azi se disting câteva categorii de vorbitori:
– cei care cunosc această modalitate de expresie, dar stăpânesc totodată şi o variantă dialectală, fiind capabili de a recurge, când o cer condiţiile concrete de comunicare, la oricare dintre ele;
– cei a căror competenţă lingvistică se identifică cu o variantă locală, dar care recunosc coexistenţa în societate a unui mod de exprimare diferit, mai general şi mai oficial;
– cei pentru care varianta literară reprezintă unica modalitate de expresie, chiar dacă competenţa lor lingvistică include şi elemente lingvistice neliterare (dialectale, argotice etc.); vorbitorii din această categorie (altădată inexistentă) recurg la varianta literară în diverse situaţii de comunicare: oficiale şi neoficiale, profesionale şi familiare.
O altă categorie reprezintă vorbitorii în a căror competenţă lingvistică un rol important revine elementului argotic (şi local) şi care manifestă o sensibilitate redusă faţă de adecvarea lingvistică la condiţiile concrete de comunicare. În această situaţie se găsesc anumite pături ale populaţiei marginale, din oraşe mai ales, fără instrucţie şi cu o situaţie materială şi socială precară [4, p. 229].
„Radiografia” prezentată supra atestă lărgirea şi diversificarea categoriilor de vorbitori capabili, în funcţie de factori de natură socioculturală, să recurgă la diverse variante lingvistice.
Metaforic vorbind, o plajă socială pestriţă generează „o piaţă a limbajului” nu mai puţin diversificată, cu valori şi comportamente comunicative variate.
În opinia autoarei, diversificarea socială, profesională şi circumstanţială a limbii române a luat o amploare pe care nu a cunoscut-o altădată, iar fenomenul afectează, în primul rând, varianta literară [idem, ibidem].
Cea din urmă remarcă ne întăreşte convingerea că opera de educaţie lingvistică trebuie să fie una continuă, definitorie în parcursul de formare a personalităţii. Lipsa educaţiei lingvistice, după judicioasa observaţie a filozofului român Henri Wald, este tot atât de gravă pentru dezvoltarea gândirii, ca subalimentarea pentru dezvoltarea puterii fizice, iar orice întârziere a învăţării limbii corecte înseamnă şi o întârziere a dezvoltării gândirii corecte [8, p. 209].
Nu dispunem de statistici care ar pune în evidenţă distribuţia procentuală a vorbitorilor în categoriile semnalate. Un lucru însă e cert: cei care tind să vorbească frumos, îngrijit, sănătos, vorba poetului Grigore Vieru, formulând gândurile clar şi precis, adecvat circumstanţelor, oriunde s-ar afla (acasă sau la şcoală, în aule studenţeşti, în oficii sau în parlament), au un mare avantaj, un atu în faţa celora care nu vor şi nici nu încearcă să o facă vreodată.
Tocmai „ nesocotirea” normelor a condus spre urâţirea limbii române, simplificată, traumatizată de unii vorbitori fără carte şi fără bun-simţ, după cum bine observa acad. Eugen Simion, la apariţia mult discutatului DOOM2 [2, p. X].
După noi, lucrurile nu ar fi atât de grave, dacă în capcana erorilor de exprimare nu ar cădea decât cei „fără carte”. Spre regret, şi printre „educatorii” mediatici (în opinia harnicului cultivator al limbii române G. Gruiţă, mass-media este, după şcoală, cel mai important factor de educaţie lingvistică), întâlnim personaje ce-şi pun umărul la „rinocerizarea” limbii române, promovând grozăvii ale românei de tranziţie [5, p. 346].
Vorbitorul de rând, marcat de valorile consumeriste ale societăţii moderne, nu se apleacă asupra cărţilor pentru a excerpta de acolo modele demne de urmat, dar, în mod paradoxal devine credul când ascultă sau/şi priveşte emisiuni, când navighează pe internet, când urmăreşte şedinţele în direct ale parlamentului etc. Atunci când oferta lingvistică a acestor surse nu e tocmai de calitate, pericolul contaminării este cu mult mai mare, întrucât tirajarea greşelilor de tot soiul se face în mii şi mii de exemplare, anti-modelele proliferând astfel în spaţiul public, cel de maximă audienţă.
Şi pe acest segment, lingviştii au un cuvânt greu de spus, „recoltând probe insalubre” (A. Pleşu) din limbajul jurnaliştilor, al politicienilor (şi nu numai), pentru a le supune unui riguros examen al calităţii. Atâta timp cât purtătorul de limbă română (nu ne referim, fireşte, la cei din mediul academic sau la scriitori, pentru care vorbirea şi scrisul, derivate ale gândirii elaborate, sunt exerciţii cotidiene şi fac parte din meserie), în calitatea sa de consumator al produselor mediatice, crede în autoritatea acestora, atâta timp cât spaţiul virtual e poluat cu intervenţii, gen: Grăieşte moldoveneşte şiVorbim moldoveneşte, impregnate cu elemente lingvistice discordante, ce depăşesc uneori orice limite ale exprimării „relaxate”, implicarea lingviştilor în stăvilirea zborului frânt al limbii române (I. Ciocanu) este nu doar benefică şi stimulatoare, ci şi necesară.
Cum altfel i-am responsabiliza pe cei care vin în emisiuni televizate sau radiofonice, la ora doisprezece, ca şi deputaţi, ca şi miniştri sau ca şi experţi, fără a avea certificatul unei expertize lingvistice?! Cum să-i oprim pe parlamentarii noştri, care se antrenează în discuţii sterile, certate nu doar cu logica, ci şi cu bunul-simţ?! Cum să-i facem să înţeleagă, în acest sens, că forul legislativ nu e arenă de circ, cu atât mai mult, aici nu e loc pentru insulte şi obscenităţi?! Cum să-i convingem pe radiojurnalişti să nu accepte spre difuzare publicitatea cu un personaj tipizat al moldoveanului, care îşi părăseşte locurile de baştină în căutare de bani lungi?! Cum să barăm calea undelor radiofonice care lansează un alt mesaj publicitar, axat pe dialogul dintre soţii Clava şi Vasile – ea, revoltată că întârzie prea mult construcţia casei (Măi Vasâli, măi, când ai să termini tu casa asta odată?), el, supărat de nerăbdarea soţiei (Of, m-ai săturat! Ţi-am spus cu o lună în urmă, de luni, mă apuc!)?! Cum să-i convingem pe creatorii de publicitate că sloganul Din dragoste pentru carne, promovând produsele unei întreprinderi de mezeluri, nu izvorăşte şi din dragoste pentru limba română?!. Cum să-i avertizăm pe angajaţii instituţiilor comerciale că anunţul publicitar Parfumerie în acţie e nociv şi nu va spori vânzările produselor cosmetice?! În ce mod trebuie să-i vorbim taxatorului din troleibuz, ca să avem siguranţa că altădată nu va mai întreba pasagerii dacă acolo toţi sunt achitaţi?!
Întrebările curg în cascadă, răspunsul însă e univoc: printr-o minimă educaţie lingvistică, ce ar aduce în casele noastre, zi de zi, la ore de maximă audienţă, câte o linguriţă de limbă română corectă, la radio şi la televiziune, prin tablete de cultivare a limbii, în presă, prin rubrici permanente – toate acestea într-un format mai generos, ca timp de emisie şi ca volum, pentru a ne menţine mintea şi spiritul în „stare de trezie”.
Or, vorbitorul trebuie instruit nu doar în termeni corect/incorect (principiu bun pentru elaborarea dicţionarelor de greşeli uzuale), iar unele explicitări, cu grad sporit de accesibilitate, fără teoretizări excesive, i-ar fi necesare şi, mai ales, utile, pentru a evita greşeli similare în actul comunicării interpersonale, dar şi al celei scrise.
Având această certitudine pe tot parcursul profesional, interacţionând cu studenţi nu doar filologi, ne-am bucurat să o „redescoperim” printre intenţiile unor tineri cercetători, după noi, foarte promiţători, autori ai unui excelent volum din colecţia „Viaţa cuvintelor”, coordonată de acad. Marius Sala.
Având în vizor 101 greşeli de lexic şi de semantică, Adina Dragomirescu şi Alexandru Nicolae şi-au propus nu atât să condamne greşelile, cât să ofere publicului larg explicaţii pentru apariţia lor şi, mai ales, soluţii pentru a le evita. Salutabilă şi intenţia de a învăţa publicul să judece (cu dreaptă măsură) fiecare situaţie şi să utilizeze sursele, în special dicţionarele româneşti şi cele străine, pentru a decide singur dacă se află în faţa unei greşeli mai mult sau mai puţin grave, a unei tendinţe justificabile a limbii sau a unui fapt de normalitate [3, p. 12-13].
Ceea ce vrem să menţionăm în mod special e că, pentru spaţiul de expresie românească din Republica Moldova, mass-media, inclusiv cea în format electronic, este cea mai indicată în demersul de asanare şi de igienizare a vorbirii zilnice. Cărţi bune în ceea ce priveşte cultivarea limbii au apărut şi, cu siguranţă, vor mai apărea şi la noi. Acestea însă îi au în calitate de beneficiari, în primul rând, tot pe filologi. Trebuie să recunoaştem că şi revista Limba Română, al cărei efort în promovarea limbii exemplare (E. Coşeriu) este unul de excepţie, îl are ca destinatar tot pe cititorul cult, instruit.
Fireşte, când ne referim la acurateţea exprimării, ne gândim, cum o face, de altfel, şi cercetătoarea Eugenia Bojoga, la limba cotidiană a noastră, a tuturor: a medicului, a profesorului de liceu, a inginerului, a operatorului de telefonie mobilă, a elevului de şcoală, a taximetristului, a poliţistului, a vânzătorului din piaţă ş.a.m.d., adică a tuturor categoriilor de vorbitori [1, p. 113-115].
Aceştia trebuie să se pătrundă de adevărul că important este nu doar ceea ce spui, dar şi cum spui.
În acest sens, învăţământul preuniversitar ar trebui să-şi schimbe optica privitor la limba română în şcoală. Cu riscul de a nu avea susţinerea profesorilor şcolari, credem că readucerea la orele de română a gramaticii, gimnastică a minţii ce stimulează gândirea, logica celui ce învaţă, plasarea accentelor necesare pe corectitudinea exprimării, pe ortografie şi punctuaţie, pe îmbogăţirea vocabularului – toate dozate echilibrat – ar fi acţiuni obligatorii, pentru a diminua păcatele limbii române (R. Zafiu), care, de fapt, sunt ale vorbitorului.
Pătrunşi de axioma că limba este un produs al culturii, trebuie să-i învăţăm pe discipolii noştri că prin limbă suntem şi purtători ai culturii. Cultura, fiind o entitate polifonică, include şi cultura comunicării.
În loc de concluzii, inserăm vibrantele versuri ale lui Nicolae Duţescu:
„Timp care curge, timp ce purcede,
În urmă-ne multe n-or să rămână,
Dar niciodată nu se va pierde,
Doamna frumoasă, Limba română”.
Referinţe bibliografice
1. E. Bojoga, Limba română – „între paranteze”, Arc, Chişinău, 2013.
2. Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române,ed. a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
3. A. Dragomirescu, A. Nicolae, 101 greşeli de lexic şi de semantică,Humanitas, Bucureşti, 2013.
4. V. Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi,Humanitas, Bucureşti, 2008.
5. G. Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, Humanitas, Bucureşti, 2010.
6. Omagiu profesorului şi omului de ştiinţă Anatol Ciobanu, CEP USM, Chişinău, 2004.
7. A. Pleşu, Despre bucuria uitată a vieţii,Humanitas, Bucureşti, 2011.
8. H. Wald, Introducere în teoria limbajului, Academia „Ştefan Gheorghiu”, Bucureşti, 1978.