Concepţii lingvistico-filozofice promovate de Anatol Ciobanu
Pentru tiparAstăzi, la începutul secolului al XXI-lea, se ştie bine că istoria cunoştinţelor despre limbă este indisolubil legată de istoria evoluţiei şi dezvoltării generale a culturii umane, iar istoria ştiinţelor despre limbă (istoria lingvisticii), asemeni istoriei filozofiei, întruchipează dialectica luptelor de idei ale gândirii omului. Într-un atare context social, principiul istorismului rămâne a fi una dintre cerinţele cardinale ale metodologiei ştiinţelor despre limbă, de vreme ce este cunoscut că numai timpul le apreciază pe toate la justa lor valoare. Anume de aceea, credem că adevăratele calificative ale unei sau altei concepţii lingvistice presupun, mai întâi de toate, raportarea ei la momentul actual, la contemporaneitate. Fără numita procedură e foarte greu să determini locul de încadrare a acestei concepţii în circuitul istoric al ştiinţelor despre limbă. În aşa fel, o apreciere obiectivă, un calificativ corect (vizavi de un lingvist sau de un aspect din lingvistică) nu poate fi realizat numai din punctul de vedere al nivelului nostru de cunoştinţe, deoarece, în situaţii de acest gen, e necesar să se ia în considerare factorii și circumstanțele care au precedat rezultatul final.
Pentru a înţelege şi a stabili ce a realizat un lingvist în raport cu predecesorii săi, pentru a concretiza locul şi rolul lui în istoria științei, trebuie să explicăm specificul individual al şcolii din care face parte, iar, într-un asemenea context, principiul istorismului ar putea asigura prioritatea legăturii prezentului cu trecutul, fiindcă nimic nu poate fi nou, dacă este negat sau ignorat trecutul, iar o idee poate fi originală numai dacă reprezintă o schimbare substanţială şi dacă ea constituie generalizarea şi aprofundarea unei concepţii faţă de nivelul actual al ştiinţei.
Prin urmare, orice etapă nouă în dezvoltarea gândirii lingvisticii (ştiinţă a limbii şi despre limbă) a apărut ca formă de învingere a contrazicerilor premergătoare. De aceea, noile realizări în lingvistică, întotdeauna, au fost şi vor fi o nemijlocită continuare a unor legităţi şi teorii, tratate la un nivel inedit al dezvoltării acestora.
Numai în formula unui atare temei filozofic şi metodologic ar putea fi percepută şi determinată obiectiv contribuţia profesorului Anatol Ciobanu, care, de aproape șase decenii, activează în calitate de cercetător în domeniul lingvisticii româneşti, generale şi romanice. Domnia Sa este cu adevărat exponentul Şcolii de Lingvistică Funcţională de la Praga – a asimilat şi a aplicat în cercetările sale de lingvistică teorii şi metode elaborate de funcţionaliştii franco-praghezi, reuşind să dezvolte numeroase idei ale acestora, elaborând termeni şi viziuni noi. Datorită acestei şcoli de lingvistică funcţională, principiile şi metodele utilizate de profesorul A. Ciobanu sunt marcate prin mai mult realism şi mai puţin formalism sau apriorism. În studiile sale de gramatică se pune constant accentul pe funcţie şi, numai după aceasta, pe structurile gramaticale prin care se realizează, informativ-comunicativ, unităţile sintactice. Tratatele de gramatică ale profesorului A. Ciobanu conţin, în afara sincroniei, şi preocupări diacronice, fără ca aceste două puncte de vedere să fie vreodată suprapuse. Dar, după părerea noastră, locul şi rolul istoric al lingvistului A. Ciobanu poate fi determinat explicând specificul individual al şcolii funcţionaliste, înțelegând doctrina filozofică a acestui curent, pe care Domnia Sa o împărtăşeşte. Din aceste considerente, încercăm, în continuare, să explicăm de unde provine şi care este, în general, specificul funcţionalismului în lingvistică.
În anul 1951, renumitul Luis Hjelmslev, în studiul său Metoda analizei structurale, menţionează că „Ferdinand de Saussure a fost primul lingvist care a lansat ideea cercetării structurale a limbii, având în vedere o tratare ştiinţifică în baza interacţiunii existente între unităţile limbii, independent de particularităţile individuale din cadrul acestor unităţi. Această viziune filozofică a lui F. de Saussure a făcut o adevărată revoluţie în lingvistica tradiţională” [1]. În respectiva ordine de idei, remarcăm că apariţia în secolul al XX-lea a curentului lingvistic, denumit „lingvistică structurală”, fondat în temeiul teoriilor structuraliste ale lui F. de Saussure, este, de fapt, legată de realizările fizicii (ştiinţă ce studiază proprietăţile şi structura materiei, formele mişcării ei şi legile generale ale fenomenelor naturii anorganice; din grec. fyzis „natură”) [2]. În primul deceniu al sec. al XX-lea, ştiinţa fizicii a descoperit lumea particulelor mici, prin care s-a dovedit că orice obiect al naturii, care poate fi expus observării nemijlocite, este alcătuit din alţi formanţi şi poate fi, respectiv, împărţit în elemente mult mai mici.
Racordată la lingvistică, descoperirea dată a demonstrat că orice proces, orice fenomen de limbă este format din alte fenomene, din alte procese, care alcătuiesc structura lui, iar respectivele procese şi fenomene mai mici sunt interactive, corelative. Această teză teoretică, datorită adevărului pe care îl conţine, a făcut ca în orice fenomen de limbă, prin noţiunea de structură, să fie subînţeles caracterul, metoda şi legităţile de funcţionare interactivă a constituenţilor.
Pentru lingvistică, noţiunea de structură devine, astfel, nu numai materie, dar şi proces, deoarece, în realitate, nu pot exista fenomene în afara structurii lor. Atât structura, cât şi elementele componente ale oricărui fenomen lingvistic formează particularităţi ale lumii materiale (adevăr ştiut astăzi de toată lumea; din păcate, a trebuit să treacă milenii ca mintea omului să-l poată percepe și defini precis, din punct de vedere teoretic).
După această descoperire, în cercetările de lingvistică se renunţă la extreme şi se pune accent pe cercetarea structurii oricărui fenomen de limbă într-o interacțiune cu elementele care-l formează. Numai aşa stând lucrurile, a fost posibilă trecerea, în sec. al XX-lea, la o nouă treaptă de dezvoltare: de la tratarea faptelor de limbă dintr-o experienţă proprie nemijlocită, la tendinţa de a descoperi esenţa faptelor observate.
Mai târziu, în lingvistică, din structuralismul lingvistic al lui F. de Saussure, au luat naştere două curente: 1) lingvistica structurală, cu aspectele ei glosematice şi generativiste (şcoală lingvistică ce consideră limba drept entitate de natură abstractă, cu un sistem de funcţiuni, caracterizat prin legi proprii, individuale, imanente structurii ei, dar, studiind-o ca pe un sistem de semne); 2) lingvistica funcţională a şcolii de la Praga (această şcoală constituie un curent al structuralismului contemporan, fondat în anul 1926, la iniţiativa lingvistului ceh V. Mathesius (1882-1945), în cercul lingvistic de la Praga, avându-i la început ca membri pe N. S. Trubeţkoi şi R. Jakobson, care au pledat în permanenţă pentru o tratare structural-funcţională nu numai în lingvistică, dar şi în literatură).
Viziunea teoretică a membrilor acestui cerc de lingvistică a fost expusă în anul 1929 la Congresul I al Slaviştilor. Şcoala respectivă de lingvistică funcţională a fost redenumită în iunie 1976, la cel de-al III-lea Colocviu Internaţional al Lingviştilor Funcţionalişti, în „Societatea Internaţională de Lingvistică Funcţională”.
Cercetările lingvistului basarabean Anatol Ciobanu reprezintă fenomenul evoluţiei progresive a ideilor şcolii pragheze. Opiniile savantului privind sintaxa funcţională alcătuiesc o ramură originală a funcţionalismului de la Praga, un ecou de bun augur. Polemica profesorului A. Ciobanu cu actualele teorii din domeniul lingvisticii funcţionale comportă o ţinută academică, profesională. Punctul său de vedere este în permanenţă real, de vreme ce concepe „orice limbă ca un sistem de semne, bazat pe substanţă şi ordonat de un mecanism formal-relaţional” [Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 35-50].
În viziunea sa, sintaxa unei limbi naturale este întotdeauna conţinutală, iar unităţile ei structurale se află într-o indestructibilă legătură cu semantica. Corelaţia dintre formă şi conţinut, dintre extensional şi intensional, dintre gramatică şi semantică, dintre sintaxă şi logica naturală formează un vera principia în tratarea tuturor problemelor de lingvistică. Teoriile din cercetările de sintaxă ale profesorului A. Ciobanu constituie o expresie funcţional-dezvoltativă a lingvisticii franco-pragheze, pentru care drept obiect de studiu al sintaxei îl formează teoria procedeelor sintagmatice, prin care sintagma apare drept rezultat al lanţului morfo-sintactic din propoziţie. Susținând teza savantului A. M. Peşkovsky, precum că „părţile de propoziţie sunt de fapt aceleaşi părţi de vorbire în mişcare” [3], domnul profesor A. Ciobanu, într-un fel, dezvoltă, în spirit funcţionalist, raportul dintre morfologie şi sintaxă, prin care morfologia nu există de sine stătător, ca nivel al limbii, ci este înrudită sau conjugată cu lexicologia, prin teoria nominaţiei, şi cu sintaxa, prin teoria ordonării sintagmatice. Astfel, între părţile de vorbire şi părţile de propoziţie există numai o legătură, dar nicidecum un paralelism sau suprapunere [Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 68-74].
Lingvistul A. Ciobanu vede în noţiunile de funcţie şi funcţional rolul primordial al unităţilor comunicative (sintactice) la realizarea gramaticală a exprimării. În această bază sunt determinate funcţiile subiectului şi ale predicatului, care formează raportul determinant, decisiv al ordonării sintagmatice în orice enunţ. Astfel, subiectul şi predicatul sunt deţinătorii-primi ai indicilor predicativi în orice enunţ, formând expresia funcţională a categoriei predicativităţii (categorie gramaticală a sintaxei propoziţiei prin care este raportat conţinutul informativ-comunicativ la realitate). După părerea savantului A. Ciobanu, conform categoriei predicativităţii, analiza sintactică a părţilor de propoziţie trebuie să înceapă de la subiect, deoarece subiectul lansează şirul raporturilor morfo-sintactice în orice propoziţie şi tot el constituie determinatul în sintagma principală a oricărui enunţ [Părţile principale ale propoziţiei, Chişinău, 1969, p. 5-15].
Teoria funcţională a categoriei gramaticale a predicativităţii este aprofundată în studiul monografic despre semantica funcţională a verbelor semicopulative în limba română, unde, în baza principiului logico-semantic şi funcţional, A. Ciobanu delimitează cincisprezece grupuri semantice de verbe de relaţie, care-şi obţin sensul comunicativ-informativ doar în procesul de realizare structural-gramaticală a predicatelor nominale [Синтаксис полусвязочных глаголов в молдавском языке, Chişinău, partea I, 1976; partea II, 1978].
La formularea opiniilor despre funcţionalism, o influenţă mare asupra ideilor Profesorului au avut-o concepţiile lui Baudouin de Courtenay. Lingvistul A. Ciobanu dezvoltă noţiunea de funcţie şi funcţional într-o reprezentare despre limbă ca un sistem funcţional, un sistem de mijloace de exprimare, care funcţionează într-un anumit scop. În felul acesta, prin termenul de „funcţie” subînţelegem noţiunea de „funcţie” nu în sensul matematic al cuvântului, de a exprima o dependenţă, dar ca pe un dispozitiv sau mijloc bine determinat al exprimării verbale a omului. După A. Ciobanu, noţiunile de „funcţie” şi „funcţional”, în ştiinţa limbii, constituie un punct de vedere corect şi bine determinat, deoarece orice fenomen lingvistic este tratat în baza funcţiei lui într-un anumit sistem şi cu un anumit scop [Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 107-117; 97].
Ideile funcţionaliste ale profesorului A. Ciobanu sunt în contradicţie cu cele ale structuraliştilor glosematicieni şi generativişti. Savantul se pronunţă ferm împotriva ramificaţiilor antimentaliste radical-structuraliste şi pur relaţionale în gramatică, mai cu seamă în sintaxă. Prin argumente peremptorii sunt înlăturate concepţiile structuraliste glosematice şi descriptiviste, care neglijează semantica, substanţa limbii şi acordă supremaţie formei structurale. Glosematicienii consideră, în mod arbitrar, că pe un lingvist trebuie să-l intereseze, în primul rând, corectitudinea gramaticală a enunţului, şi nu cea semantico-informativă. Anume în acest temei metodologic, profesorul A. Ciobanu consideră drept subordonate subiective „numai acele propoziţii, care se referă la verbe reflexive impersonale totale (dar nu presupun un subiect) şi la locuţiuni verbale cu sens impersonal”, având în vedere verbe şi locuţiuni ca: se pare, se cade, se nimereşte, se cheamă, se întâmplă ş.a. În acest temei științific, frazele, ce conţin proverbe de tipul: cine nu lucrează, nu mănâncă; cine-i tare şi voinic, iese noaptea în colnic, nu conţin propoziţii subordonate subiective, ci atributive: nu mănâncă acela, care nu lucrează; acela iese noaptea în colnic, care este tare şi voinic [Probleme dificile de gramatică, Chişinău, 1969, p. 67-76; Sintaxa practică, Chişinău, 1991, p. 131-133].
Profesorul A. Ciobanu, fiind un adept fidel al funcţionalismului, susţine că între sintaxă şi semantică (între structură şi conţinut) există o strânsă interdependenţă şi conlucrare, ce se explică prin faptul că, în procesul actului comunicativ, semnele lingvistice nu numai că sunt utilizate într-un anumit anturaj, dar se şi întipăresc în memoria oamenilor, în raport cu situaţiile, tipurile de situaţii în care au fost ele folosite, iar, drept urmare, semnele lingvistice devin unităţi comunicative (sintactice), încărcându-se cu noi valori semantico-funcţionale [Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 35-50].
Lingvistul A. Ciobanu respectă cu stricteţe şi tezele teoretico-aplicative ale altui funcţionalist renumit – Ruben Budagov. Una dintre ele este că „în gramatică raporturile trebuie să se studieze în cea mai strânsă interacţiune cu semnificaţia. În caz contrar, gramatica devine formalistă şi ... cel puţin, neinteresantă”, fiindcă „o gramatică ştiinţifică și dezvoltată este opera gândirii, ce-şi exprimă prin ea categoriile sale”: studierea gramaticii pune bazele (începuturile) unei instruiri logice [Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 5].
Asemeni lui R. Budagov, profesorul A. Ciobanu nu suprapune gramatica cu logica [4]. E vorba doar de interacţiunea lor, de faptul că, în procesul studierii sintaxei, lingvistul se vede obligat a ţine seama de aşa-zisul aspect logic, de logica reală, naturală, ce vine să arunce o lumină clară şi obiectivă asupra faptelor de limbă cercetate. Astfel, în viziunea funcţionalistului A. Ciobanu unităţile sintactice sunt nişte categorii noţionale, bazate pe substanţă semantică, dispunând de o anumită formă, obţinută în baza unor relaţii gramaticale. De aceea, la studierea unităţilor sintactice, o importanţă mare trebuie să i se acorde semanticii noţionale, adică semanticii proprii, în mod strict individual, fiecărei unităţi de limbă, fiecărei noţiuni. Când efectuăm analiza sintactică, nu este necesar şi nici nu este posibil să ne dispensăm de semantică, deoarece informaţia principală, pe care o comportă limba, este totdeauna de natură semantică şi logică. Anume în această bază teoretică sunt definite blocurile sintactice, pe care lingvistul le consideră „nişte îmbinări de cuvinte cu sens unitar şi cu relevanţă sintactică proprie”. În opinia profesorului A. Ciobanu blocurile sintactice dispun de o componenţă lexicală extrem de variată, deoarece fuziunea elementelor este dictată de necesitatea plenitudinii semantice şi informative în situaţii comunicative particulare. De aceea, din orice bloc sintactic este imposibil să omitem măcar un cuvânt [Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 23-35].
Meritul cercetătorului A. Ciobanu (şi al discipolilor săi) constă, de asemenea, în efectuarea unor completări şi observaţii teoretico-aplicative în domeniul sintaxei şi semanticii. Ideile profesorului A. Ciobanu în sintaxa limbii se caracterizează printr-o impresionantă putere de convingere. Viziunea sa lingvistică este, în primul rând, umanistă şi profund originală. Beneficiind de o pregătire teoretică multilaterală, Domnia Sa a fundamentat un sistem coerent de concepte lingvistice, logico-semantice şi funcţionaliste, pe care le-a îmbogăţit şi nuanţat continuu, din dorinţa constantă de a le face cât mai adecvate obiectului de studiu – gramaticii, îndeosebi sintaxei [Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 19-23].
În perioada când concepţiile fluctuează cu excesivă rapiditate şi frivolitate, considerăm deosebit de oportună iniţiativa de a promova concepţiile lingvistice ale profesorului A. Ciobanu, care complinesc profunzimea şi adevărul ştiinţific, realitatea, şi în care temeiurile unei şcoli lingvistice sunt expuse cu claritate.
Bineînţeles că astăzi nu putem prognoza exact ce căi va urma lingvistica în viitor, dar intuim cu certitudine de pe acum că teoria sintaxei funcţionale va rezista în timp, va fi actuală oricând, căci studiul gramaticii funcţionale nu poate fi întreprins fără semantică, dar nici fără logică, întrucât semantica şi logica constituie substanţa actului comunicativ, ce condiţionează procesele de selecţie şi de distribuţie a unităţilor comunicative.
În lucrările savantului Anatol Ciobanu regăsim rădăcinile cele mai simple, dar subtile, ale gândirii ştiinţifice, de lingvist care, la Chişinău, reprezintă o şcoală de prestigiu, o şcoală ce provine din cele mai bune izvoare ale lingvisticii – Lingvistica Funcţională de la Praga. Autor de teorii științifice, el a dezvoltat unele teze structuraliste ale lui F. de Saussure, pe de o parte, iar, pe de altă parte, tradiţionalismul-funcţionalist, reprezentat prin lucrările lui Baudouin de Courtenay, F. F. Fortunatov, A. A. Şahmatov. A. A. Potebnea, R.A. Budagov ş.a. Contribuţia profesorului A. Ciobanu constă în faptul că a implementat, sub aspect metodologic, ideile structuralist-funcţionaliste la Chişinău; idei prin care se impune necesitatea delimitării în lingvistică a aspectului diacronic (dinamic) şi sincronic (static), imprimându-le, astfel, caracter definit de concepţie lingvistică.
Bibliografie
1. В. А. Звегинцев, История языкознания XIX-XX веков в очерках и извлечениях, часть II, Москва, 1965, стр. 146.
2. Noul Dicționar al Limbii Române, București, 2006.
3. А. М. Пешковский, Русский синтаксис в научном освещении, изд. 7-oe, Москва, 1956, стр. 169.
4. Р.А. Будагов, Сходства и несходства между родственными языками. Романский лингвистический материал, Наука, Москва, 1985, стр. 141.