Limba şi diversitatea culturală
Pentru tiparCând am ajuns la Aix-en-Provence, venind dinspre Provenţa orientală, adică din Alpii Maritimi (zona Cannes – Nisa, Capătul Provenţei, cum îi plăcea lui Frederic Mistral să-i spună), m-am înscris la Facultatea de Litere, specializarea LMA, adică Limbi Moderne Aplicate, menţiunea trilingvă (engleză, spaniolă şi română), pe care am absolvit-o, cu perspectiva de a mă specializa în română. Recunosc că Diploma de studii aprofundate (DEA) şi Doctoratul sub conducerea Domnului Profesor Valerie Rusu au fost pentru mine o experienţă benefică, pentru că m-au ajutat să înţeleg influenţa limbii franceze asupra lexicului românesc într-o epocă deosebită, cea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dicţionarul lui Teodor Stamati, operă lexicografică publicată, în 1851, la Iaşi, capitala principatului Moldovei1, a fost una dintre sursele care mi-au facilitat înțelegerea. Revin, prin urmare, cu mare plăcere, la respectiva lucrare lexicografică, incluzând o abordare comparativă, deoarece un dicţionar, mai ales vechi, reprezintă, într-adevăr, mărturia caracterului unitar al unei limbi. În cazul nostru româna de pe ambele maluri ale Prutului nu a încetat să fie vorbită pe întreg teritoriul românesc, deși a fost scindat în state diferite, mai ales ţinând cont de organizarea administrativă în ambele principate (Regulamentul organic), în secolul al XIX-lea şi Ardealul fiind sub stăpânire (austro-ungară).O limbă romanică ce s-a scris cu două alfabete
Particularitatea importantă a acestui dicţionar o constituie faptul că este redactat în chirilica de tranziţie, care include, pe lângă slovele chirilice, şi unele litere latine, ceea ce implică probleme de concordanţă între cele două alfabete şi de redare a unor foneme specifice româneşti, cu altă grafie. În schimb, în Ardeal, se găseau deja lucrări şi reviste în variante bilingve (cu grafie latină şi chirilică), dată fiind, între altele, situaţia plurilingvă, cu ungurii şi cu saşii. Reamintim că înlocuirea oficială a alfabetului chirilic s-a făcut în 1866, printr-un decret al Academiei, după lungi dezbateri asupra folosirii şi necesităţii acestei grafii, înrudită cu cea slavă şi cu cea grecească, însă inadecvată pentru o limbă romanică.
Lexicul, martor al evoluţiei societăţii
Dicţionarul lui Teodor Stamati, în definiţiile pe care ni le propune, ne oferă şi o serie de detalii asupra societăţii şi a contextului social, economic, cultural şi politic al epocii. De exemplu, termenul dietă (916/67)2 ne permite să stabilim prezenţa unor influențe învecinate, în afară de Franţa, Rusia, Prusia etc., şi etimologia latină. Organizarea politică şi administrativă ia în seamă diversele clase ale societăţii, precum profesiunile ei (Agronom 47/43).
Influenţa franceză apare în domeniul relaţiilor internaţionale, al gastronomiei, al modei şi al culturii (mai ales în ceea ce priveşte teatrul şi comedia). De exemplu, lexemul actoriu, actoriţă4, aşa cum apare în dicţionarul lui T. Stamati, nu mai există. Evident că, pentru fiecare inovaţie din domeniul tehnicii, al literaturii sau al vieţii cotidiene, oamenii găsesc cuvintele adecvate. Lexicografii intră în scenă, să adapteze la realitatea românească unele evenimente externe sau interne, prin crearea unor noi cuvinte sau prin modificarea structurii lor. Toate aceste aspecte trebuie raportate şi la vorbitorii acelor vremi, căci ei sunt cei care dau viaţă limbii şi găsesc mijloace, ca să supravieţuiască sub o formă sau alta.
Lexicul, martor al evoluţiei limbii
Nu trebuie să trecem cu vederea că gramaticienii, savanţii sau lexicografii propun unele norme (de pildă, Contrabandă 2046/1465), care ne permit să urmărim evoluţia limbii. Prefeţele vechilor dicţionare sunt, în această privinţă, edificatoare, indicând tendinţele limbii şi aspectele normative ale construcţiei formelor.
Unele fenomene însă nu pot fi controlate de instituţiile de resort, deoarece ţin de evoluţia naturală a limbii pe care normele pot, în unele cazuri, dar nu în toate, să le contrazică. Aşadar, crearea, internă ori externă, respectă elementele constitutive ale limbii, iar inovaţiile folosesc obligatoriu elementele care le corespund. Prin urmare, pot împiedica evoluţia când este în dezacord total cu natura profundă a limbii şi a lexicului, a sintaxei, a gramaticii. Am menţionat înlocuirea alfabetului, dar e vorba şi despre anumite evoluţii care fac unele fenomene sau influenţe să se accentueze şi să creeze anumite tendinţe. În zilele noastre, atestăm o amplă dezbatere privind atât feminizarea numelor de profesiuni, cât şi rolul femeilor în societate, ceea ce implică nu doar evoluția vocabularului.
Îmbogăţirea românei
În momentul când s-a reorientat româna spre izvoarele ei latineşti, după multe secole de influenţe orientale şi slave, au apărut tendinţe latinizante, italienizante etc. Aceste orientări i-au permis limbii române să se relatineze şi să creeze noi modalităţi în domeniul sufixării, de exemplu. Forţa unor influenţe, de-a lungul secolelor, nu rezistă, dat fiind că sunt curente de origini diverse care permit intercalarea altora, pentru ca limba să aibă posibilitatea să le integreze sau să le respingă, în funcţie de utilitatea elementelor lor. Observaţia este valabilă şi pentru influenţele posterioare, căci ne confruntăm, în principal, cu aceleaşi tendinţe de compensare. Iată de ce cuvintele care răspund unor necesităţi imperioase (tehnice, culturale, lingvistice etc.) vor fi primite în lexicul limbii şi, treptat, adaptate, pe când celelalte, după câţiva ani, vor fi considerate învechite (de exemplu, unele ce desemnează obiecte vestimentare care nu mai corespund modei actuale).
De-a lungul secolelor, evoluţia limbilor ne demonstrează totuşi că perioadele în care o tendinţă artificială a fost impusă limbii şi vorbitorilor săi, prin purificare sau folosire excesivă, au fost contrabalansate de altele, când s-au reaşezat lucrurile, pentru a se afirma o limbă armonioasă, estetică, potrivită fiecărui popor şi care evoluează odată cu el. Este sensul marilor mişcări literare înrudite cu activitatea lui Dimitrie Cantemir, şcoala latinistă din Ardeal şi „Dacia literară” sau revista „Convorbiri literare” de mai târziu, care au contribuit la naşterea unei literaturi naţionale, pe lângă o limbă literară românească care să se potrivească noilor schimbări ale vremurilor.
Limba română în concepţia lexicografului T. Stamati
Din punct de vedere lingvistic, de menţionat că lucrarea lui Teodor Stamati este un dicţionar – o operă lexicografică cu organizare proprie, cu criterii alese după voinţa autorului şi conformă cu preocupările publicului căruia i se orienta cartea, precum şi cu normele existente în această epocă, chiar dacă autorul era conştient de unele schimbări profunde care erau în curs, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, şi care aveau să ducă la înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, graţie eforturilor unor oameni de litere, precum D. Cantemir, I. H. Rădulescu ş.a.
De asemenea, considerăm că dicţionarul lui Teodor Stamati, ca orice operă, constituie o mărturie a limbii autorului. Analizele gloselor şi ale definiţiilor date de Teodor Stamati ne oferă mai multe informaţii despre limba română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi evidenţiază unele trăsături ale graiurilor moldoveneşti, cu alternanţe vocalice şi consonantice (de exemplu, esotic 1295/926), care sunt confirmate şi de alte scrieri din aceeaşi epocă, mai ales în paginile revistei „Convorbiri literare”7.
Analiza unui dicţionar evidenţiază că lexicul este un ansamblu viu, aflat într-o permanentă mişcare. Vocabularul se îmbogăţeşte cu noi cuvinte (împrumuturile neologice), câştigă sau pierde alte elemente, prin creaţii interne (derivare, variaţii semantice ori analogii), datorită unor efecte extrinseci ale modei, ale evoluţiilor tehnologice sau ale cunoştinţelor. La acestea se adaugă cele intrinseci, care privesc purificarea limbii sau capacitatea de regenerare.
Constatarea acestei realităţi lămureşte, după părerea noastră, legătura privilegiată dintre limbă (cu toate accepţiunile ei) şi diversitatea culturală.
Legătura dintre limbă şi popor
Limba este, după unele teorii, o însușire care-i permite omului să se deosebească de animale şi îi oferă prilejul de a-şi exprima gândurile. De la început, a fost o legătură între gândire şi exprimarea acesteia prin limbaj, care s-a inițiat cu unele zgomote şi onomatopee şi, după aceea, cu unele cuvinte evoluate şi îndepărtate de forma lor iniţială. Evoluţia omului şi convieţuirea într-o formă socială, comună sau diferită, au creat şi facilitat diferenţierea limbajului şi apariţia posibilă a protolimbii care ar fi, pentru latină şi greacă, pentru limbile germanice şi indo-iraniene, indo-europeana. În ciuda faptului că nu e posibil să se reconstituie limba primară în întregime şi, chiar mai mult, limba ei mamă, cea care a dat naştere indo-europenei, nu putem să trecem cu vederea că există între limbile actuale (chiar din familii diferite) unele coincidenţe şi asemănări care corespund deja uzului vorbitorilor şi care nu pot fi considerate întâmplătoare.
Însăşi originea latinească a cuvântului (lingua, -ae, f.) în limbile romanice (fr. langue, rom. limbă, esp. lengua, port. língua, prov. lengo, cat. llengua, it. lingua) ilustrează că sunt înrudite şi că repartizarea în consoane şi vocale corespunde unor modificări fonetice (legile fonetice) şi unor aptitudini specifice fiecărui popor de a rosti diferitele sunete. De exemplu, labializarea grupului -gu-, unde avem de-a face cu o adaptare, ca să ajungem la -m-; adică -gu- > -b- în română şi în sardă unde există şi forma limba8. Cât priveşte româna,ilustrează specificitatea acestei limbi ca unic reprezentant al ramurii orientale a romanităţii.
Fragmentarea latinei, în cazul limbilor romanice, ţine deci de substrat şi de contactele ulterioare pe care le-a avut cu alte limbi şi, bineînţeles, popoare. Trebuie remarcat faptul că fragmentarea însăşi s-a făcut treptat şi că, în mai multe cazuri, este vorba despre unele decizii ale puterii sau ale administraţiei, ceea ce le-a permis istoricilor şi epigrafiştilor să remarce că, printre oamenii de rând, latina nu se mai înţelegea.
Din cele menţionate anterior, reiese că limba este strâns legată de poporul care o foloseşte şi o modelează, ca să i se potrivească. Cu totul altceva este dezbaterea despre limba vorbită şi cea scrisă. De fapt, limba scrisă, spre deosebire de cea vorbită, este, în general, mult mai îngrijită şi ţine cont de norme. Amândouă însă reprezintă expresia cea mai înaltă a unui popor.
Limba şi plurilingvismul
O altă caracteristică a limbii materne este că, în general, aceasta corespunde personalităţii şi esenţei fiecărui om (a se analiza, în această privinţă, poeziile lui Grigore Vieru şi ale lui Vasile Romanciuc). În mod evident, sunt unele persoane care îşi schimbă limba de voie sau de nevoie, chiar dacă nu o mai folosesc, fac inconştient împrumuturi, atunci când trebuie să traducă un text. Este vorba despre unele expresii, a căror origine e uşor de perceput, şi care reflectă, de asemenea, specificitatea şi bogăţia lor din punct de vedere cultural şi lingvistic. Cazul persoanelor bilingve e şi mai interesant, chiar dacă situaţiile în care bilingvismul este complet sunt foarte rare. În acest sens, înambele limbise observă contaminări lexicale, stilistice.
Bilingvismul şi plurilingvismul reprezintă una dintre temele mele de predilecţie, la care se adaugă traducerea. Am lucrat timp de doisprezece ani în cadrul Atelierului „Traducere şi plurilingvism”, am fost coresponsabilă a acestui atelier timp de 6 ani şi am editat volumele 7, 14 si 21 ale CER (Cahiers d’Études Romanes), dedicate numitului subiect.
Problema statutului unor limbi care coexistă într-o anumită organizaţie statală este, de asemenea, un aspect foarte important, dat fiind că, în unele cazuri, există limbi oficiale care sunt concurate de alte idiomuri, chiar neoficiale, având statut de „limbă de fiecare zi”. Este cazul englezei în mai multe ţări. Putem invoca şi cazul unor limbi care au sau au avut o putere economică, culturală deosebită. Ideea este că influenţa unei limbi asupra alteia o modelează prin împrumuturile pe care le furnizează. Dar, treptat, se observă că sunt împrumuturi în ambele sensuri, ceea ce demonstrează că bogăţia limbii constă şi în capacitatea sa de a primi noi cuvinte şi de a le adapta la structura sa internă.
Limba maternă şi celelalte limbi
Menţionăm aici că, în cazul în care o limbă şi-a câştigat statutul de limbă de comunicare (cvasimonopolul englezei), situaţia nu trebuie dramatizată, întrucât nu toţi vorbitorii, în fiecare ţară, o vorbesc şi nici nu o înţeleg la acelaşi nivel. Astfel, se atestă un dezechilibru între practică şi realitate, mai ales că revenirea la limba maternă probează că fiinţa umană exprimă cele mai subtile nuanţe doar în limba maternă. Traumatismele care survin în urma abandonării acesteia constituie o altă problemă, deşi, uneori, propria limbă reapare (cazul lui E. Cioran9).
Chiar dacă o limbă este mai puţin folosită în raport cu celelalte, toate sunt demne de interes. Prin urmare, dezbaterea despre latina care a murit sau a supravieţuit prin limbile romanice este actuală pentru orice limbă, într-un moment sau într-altul.
Rolul lingvisticii în această privinţă este foarte important, deoarece contribuie la analiza precisă a structurii şi a evoluţiei fiecărui idiom. Lingvistica trebuie înţeleasă în toate accepţiunile ei, chiar dacă un specialist în lingvistica generală nu poate acoperi toate domeniile lingvisticii. În fiecare specialitate, unele teorii sunt comune, pentru că o idee o explică pe cealaltă şi ne ajută să relaţionăm fapte de limbă cu alte discipline. Evoluţia românei în România şi în Republica Moldova, mai ales când se scrie din nou cu grafia latină, demonstrează existenţa unei singure limbi, deşi sunt unele diferenţe fonetice şi lexicale, ce ilustrează contactele cu alte popoare. Or, din punct de vedere lingvistic, aceasta e o adevărată comoară. Limba este expresia culturii, în sensul că ne împrumută cuvinte să ne exprimăm ideile şi să difuzăm modul nostru de a trăi spiritual şi material, de-a lungul timpurilor şi din generaţie în generaţie.
Traducerea şi transcrierea ori transliterarea au pus în evidenţă înaltul grad de latinitate al românei. I-au permis, de asemenea, să integreze împrumuturile, contribuind la reflexia asupra înnoirii limbii, oferindu-i noi mijloace de adaptare, mai ales cu ajutorul unor prefixe sau sufixe, a căror folosire este actualizată sau diferenţiată în zilele noastre.
În concluzie vom sublinia importanţa traducerii în revelarea cunoștințelor şi a mentalităţilor popoarelor. Dezbaterea asupra obiectivelor traducerii este una instructivă. Traducerea presupune, evident, cunoaşterea, în toată profunzimea, a limbilor-ţintă şi sursă, fapt ce permite transpunerea operei originale în alt context, fără a trăda autorul şi fără ca cititorul să-şi dea seama că e o traducere. Primul obiectiv este, bineînţeles, să dispunem de unelte adecvate pentru a exprima caracteristicile culturilor prin limbă, esenţa spiritualităţii noastre.
Note
1 Estelle Variot, Un moment significatif de l’influence française sur la langue roumaine: le dictionnaire de Teodor Stamati (Iassy, 1851), thèse de doctorat intitulée soutenue en 1996 (directeur: V. Rusu, membres du jury: MM. J. C. Bouvier, G. Taverdet, V. Rusu, Presses Universitaires du Septentrion, 3 tomes, Villeneuve d’Ascq, 1997, 1494 p. (lexicologie).
2 Dietă, lat. adunare obştească în câteva ţări (Ungariea). § regula de păstrat sănătatea. § Porţiea zilnică pentru un deregătoriu trimis într-o treabă (din partea ocîrmuirei) [Diète, lat. Assemblée populaire dans quelques pays (Hongrie). § la règle pour conserver la santé. § La portion quotidienne pour un dirigeant envoyé pour une affaire (de la part de l’administration)]. În Estelle Variot, Un moment significatif de l’influence française sur la langue roumaine: le dictionnaire de Teodor Stamati (Iassy, 1851), Presses Universitaires du Septentrion, Villeneuve d’Ascq, 1997, 293. Semnalăm că majoritatea cuvintelor înregistrate de T. Stamati sunt prezente în lexicul limbii române actualmente, chiar dacă unele s-au adaptat treptat. Cele două cifre corespund, respectiv, cu numărul cuvântului şi cu numărul paginii din dicţionarul original.
3 Agronom, gr., cunoscătoriu de lucrarea pămîntului [Agronome, gr. Celui qui connaît le travail de la terre]. În Estelle Variot, Un moment significatif de l’influence française sur la langue roumaine : le dictionnaire de Teodor Stamati (Iassy, 1851), Presses Universitaires du Septentrion, Villeneuve d’Ascq, 1997, 61.
4 Actoriu, actoriţă, l. persoană, ce se înfăţoşază pe scenă în teatru şi reprezentează vreo faptă [Acteur, actrice, l. personne qui se presente sur scène au théâtre et représente un fait]. În Estelle Variot, Un moment significatif de l’influence française sur la langue roumaine : le dictionnaire de Teodor Stamati (Iassy, 1851), Presses Universitaires du Septentrion, Villeneuve d’Ascq, 1997, 79.
5 Contrabandă, fr. (nu controbont), lucruri, mărfuri oprite într-un stat de a întra sau a se face negot. § vărîtură, trecere de mărfuri oprit [Contrebande, fr. (pas controbont), choses, marchandises dans un état dont on empêche l’entrée ou le commerce. § introduction, passage de marchandises interdit]. În Estelle Variot, Un moment significatif de l’influence française sur la langue roumaine: le dictionnaire de Teodor Stamati (Iassy, 1851), Presses Universitaires du Septentrion, Villeneuve d’Ascq, 1997, 531.
6 Esotic, strein, nu firesc într-o ţeară (plîntă) [forme moderne: Exotic: Exotique, étranger, pas naturel dans un pays (plante)]. În Estelle Variot, Un moment significatif de l’influence française sur la langue roumaine: le dictionnaire de Teodor Stamati (Iassy, 1851), Presses Universitaires du Septentrion, Villeneuve d’Ascq, 1997, 372.
7 „Convorbiri literare”, Bucureşti, număr dublu (11-12), 1892.
8 Această informaţie ne-a fost prezentată de către colegul nostru Adrian Chircu.
9 A se vedea Rusu, Valerie, Emile Cioran – l’étranger-métèque des Carpates, face à la langue française, în Atelier de Traduction et Plurilinguisme. Travaux de l’Équipe d’Accueil 854, „Cahiers d’Études Romanes”, n°14 (trei volume şi un CD-Rom), ediţie realizată de către E. Variot, Aix-en-Provence (care include stilurile formatate şi sumarul automat), 2005, p. 191-202.
Bibliografie
1. Valerie Rusu(coord.),Estelle Variot(red.), Echos poétiques de Bessarabie (Moldavie) / Ecouri poetice din Basarabia (Moldova), Ştiinţa, Chişinău, 1998.
2. *** Les langues du monde, Coll. „Bibliothèque pour la science”, Luçon, 1999.
3. *** Le Robert, Dictionnaire historique de la langue française, 2. t., Paris, 1995.
4. *** Linguistique comparée et typologie des langues romanes, Actes du XVIIème Congrès International de Linguistique et Philologie Romanes (Aix-en-Provence, 29 août – 3 septembre 1983), vol. n°2, Publications de l’Université de Provence, Aix-en-Provence, Diffusion Jeanne Laffitte, Marseille, 1985.
5. Charles Braudel, Grammaire des civilisations, Arthaud Flammarion, Paris, 1987.
6. Olivier Cosma, Le patrimoine culturel littéraire commun des Européens, Ellipses, Paris, 2003.
7. Françoise Felce, Malédiction du langage et pluralité linguistique. Essai sur la dynamique langues-langage, L’Harmattan, Paris, Turin, Budapest, 2005.
8. Jean Peeters (coord.), La traduction. De la théorie à la pratique et retour, Presses Universitaires de Rennes, Collection Rivages linguistiques, Rennes, 2006.
9. Merritt Ruhlen, L’origine des langues. Sur les traces de la langue mère, Préface d’André Langaney, traduit de l’anglais (Etats-Unis) par Pierre Bancel, Débats/Belin, Paris, 1997.
10. Valeriu Rusu, Le roumain. Langue, littérature, civilisation, Ophrys, Gap, 1992.
11. Valerie Rusu, Emile Cioran – l’étranger-métèque des Carpates, face à la langue française, în Atelier de Traduction et Plurilinguisme, Travaux de l’Équipe d’Accueil 854, „Cahiers d’Études Romanes”, n°14 (trei volumuri şi un CD-Rom), ediţie realizată de către E. Variot, Aix-en-Provence (care include stilurile automatice şi sumarul automatic),2005, p. 191-202.
12. Alain Ruzé, Vestiges celtiques en Roumanie. Archéologie et linguistique, Peter Lang, Éditions scientifiques européennes, Paris, 1994, p. 128-131.
13. Estelle Variot, Un moment significatif de l’influence française sur la langue roumaine : le dictionnaire de Teodor Stamati (Iassy, 1851), teză de doctorat susţinută în 1996 (directeur: V. Rusu, membrii juriului: domnii J. C. Bouvier, G. Taverdet, V. Rusu, Presses Universitaires du Septentrion, 3 tome, Villeneuve d’Ascq, 1997, 1494 p. (lexicologie).
14. „Convorbiri literare”, Bucureşti, număr dublu (11-12), 1892.
Sites web consultés
http://www.moldovanet.net/moldavie.php?43/LIMBA-NOASTRA-Notre-langue&artsuite=1 (consulté le 10/02/2014)