Consideraţii privind categoria gramaticală a aspectului verbal în limba română
Pentru tiparUna dintre preocupările majore ale lingviştilor din toate timpurile şi de toate orientările o constituie categorizarea unităţilor care formează inventarul unei limbi naturale. Noţiunea de aspect verbal a beneficiat şi continuă să beneficieze de numeroase studii în filologia contemporană: atât definiţia fenomenului însuşi, cât şi interpretarea lui din diferite perspective – fie drept categorie gramaticală, fie drept una lexicală, relaţia sa cu timpul şi cu alte categorii ale verbului –, toate acestea constituind până în prezent subiectul unor abordări în contradictoriu, care nu par să aibă vreo tendinţă de încetare sau de soluţionare.
„Nodul gordian”, care rămâne încă nedezlegat şi care provoacă toate contradicţiile, îl reprezintă faptul că aspectul este considerat o categorie gramaticală specifică limbilor slave, unde are o reprezentare simetrică şi echilibrată, de aceea cercetătorii îl acceptă ca punct de reper şi ca „etalon” pentru identificarea lui şi în alte limbi, inclusiv în română, iar limbilor unde fenomenul dat nu se încadrează în schema aspectului slav li se contestă existenţa acestei categorii. Mai mult decât atât. „Etalonul” respectiv de cele mai multe ori „blochează” identificarea unei manifestări mult mai echilibrate şi mai reprezentative în limba română, spre exemplu, decât în cea rusă. Şi totuşi, printre problemele principale pe care le mai ridică fenomenul menţionat, acceptat deja ca având caracter universal, se situează una de principiu: dacă aspectul verbal este o categorie gramaticală, care e specificul acestei categorii în limbile slave, pe de o parte, şi încele romanice, pe de alta? Elucidarea subiectului poate conduce, în opinia noastră, la acceptarea existenţei aspectului verbal şi în limba română.
Este evident că orice limbă dezvoltată este aptă a exprima orice realitate extralingvistică cu ajutorul propriilor mijloace şi propriilor categorii gramaticale. De aceea, pentru a discuta despre existenţa sau non-existenţa aspectului verbal în calitate de categorie gramaticală în limba română, ne-am propus să pornim de la elucidarea unor noţiuni fundamentale pentru această discuţie, şi anume: constituie, oare, aspectul o categorie gramaticală în limba română? Şi dacă da, ce fel de categorie este?
Pentru o descriere exhaustivă a unui fenomen, inclusiv de limbă, pentru formalizarea acestei descrieri, ce ar face interpretarea fenomenului mai obiectivă, este necesar un inventar de noţiuni iniţiale, care ar asigura o descriere adecvată şi ar permite aprecierea identică a unor fapte similare din limbi diferite. Printre aceste noţiuni iniţiale, indispensabile în prezentarea structurii gramaticale a limbii, este şi cea de categorie gramaticală. Având în vedere că cele mai generale noţiuni ale sistemului gramatical sunt bazate pe opoziţii, este potrivit a defini categoria gramaticală pornind de la existenţa obligatorie a opoziţiei dintre, cel puţin, două sensuri gramaticale aparţinând aceluiaşi plan, care se exclud reciproc.
În opinia cercetătoarei V. N. Iarţeva, „categoria gramaticală reprezintă un sens generalizat, exprimat în limba dată printr-un sistem de forme gramaticale, a căror structură depinde de tipul morfologic al limbii date” [12, p. 24]. A. Bondarko defineşte noţiunea de categorie gramaticală drept „un sistem de serii de forme gramaticale (sistem de grameme), reunite printr-un sens categorial generalizat ce reprezintă noţiunea generică în raport cu sensurile componentelor categoriei date ca noţiuni specifice” [7, p. 2], precizând că această caracterizare a conceptului dat se referă la limbile de tip sintetic flectiv.
G. Pană-Dindelegan, în Dicţionarul de ştiinţe ale limbajului, enumeră un şir de caracteristici definitorii ale unei categorii gramaticale, menţionând că aceasta a) presupune un sistem de opoziţii, corelând cel puţin doi termeni; b) corelează una sau mai multe distincţii din planul semnificaţiei cu una sau mai multe distincţii din planul expresiei; c) acelaşi raport dintre o corelaţie din planul semnificaţiei şi una din planul expresiei este repetabil pentru o clasă numeroasă şi omogenă de cuvinte şi d) unei distincţii din planul semnificaţiilor gramaticale îi corespunde o marcare gramaticală clară, prin afixe flexionare, fixe sau mobile [4, p. 94-95]. Deşi autoarea, exemplificându-şi tezele, contestă de câteva ori posibilitatea existenţei aspectului verbal în calitate de categorie gramaticală în limba română, vom încerca să aplicăm aceleaşi caracteristici pentru a dovedi existenţa lui.
Şi în concepţia unor lingvişti autohtoni contemporani, „prin categorii gramaticale se înţelege o serie de fapte de limbă cu ajutorul cărora se exprimă o parte dintre acele opoziţii gramaticale, ce contribuie la transformarea unităţilor denotative în unităţi comunicative. Conform tradiţiei gramaticale europene, la categorii gramaticale sunt trecute acele fascicule de semnificaţii gramaticale opozabile, care se realizează, în planul expresiei, prin formele paradigmatice ale cuvântului” [2, p. 46]. A. Dârul interpretează categoriile gramaticale ce caracterizează verbul – timpul, modul, persoana, aspectul – drept categorii gramaticale comunicative, sau interpretaţionale, pentru că acestea, deşi se materializează în flexiunile verbale şi se realizează în cadrul paradigmei conjugaţionale, îşi manifestă valoarea în cadrul enunţului, la întregirea semnificaţiilor categoriilor date contribuind şi sensul unor unităţi lexicale din enunţ (adverbe, cuvinte incidente etc.) [3, p. 52]. Categoriile gramaticale, în opinia lingvistului moldovean, se exprimă cu ajutorul morfemelor (monemelor, în altă terminologie), iar printre cele care se realizează la nivelul cuvântului se numără și aspectul [3, p. 53].
În tradiţia lingvistică modernă, categoriile gramaticale se împart în morfologice şi sintactice. Cele morfologice, la rândul lor, sunt de două tipuri: flexionare, ce includ logoformele unuia şi aceluiaşi cuvânt, şi clasificatoare, care cuprind lexeme diferite, reunite în aceeaşi clasă în baza unui sens gramatical comun. Astfel, categoria cazului şi a numărului la substantive, cea a persoanei şi timpului la verbe sunt categorii gramaticale de tip flexionar, întrucât ele se realizează în cadrul unui lexem (casa, casei, casele, caselor; citesc, citeai, citise, vom citi), iar categoria genului la substantive este una clasificatoare, deoarece, în conformitate cu această categorie, substantivele se împart după genuri: masculine (băiat, scriitor, lup); feminine (femeie, casă, lupoaică) şi neutre (scaun, tablou, deget). „Caracteristic pentru categoriile gramaticale clasificatoare, precizează A. Dârul, este faptul că prin mijlocirea acestora se opun între ele grupe de cuvinte, şi nu forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt” [2, p. 50-51]. Categoriile flexionare îşi găsesc expresie în flexiuni (afixe gramaticale, desinenţe), cele clasificatoare pot utiliza, în anumite cazuri, afixele derivative. În legătură cu aceasta, A. Dârul precizează: „Morfemele cu ajutorul cărora se exprimă opoziţiile din cadrul categoriilor gramaticale clasificatoare adesea coincid cu formanţii derivativi ai cuvintelor derivate” [2, p. 51].
Referindu-se la cele două tipuri de categorii gramaticale – clasificatoare (derivative) şi flexionare –, lingvistul rus I. Perelmuter preciza că cele flexionare „sunt, în principiu, universale: formele tuturor cazurilor într-o limbă flectivă pot fi construite într-un mod sau altul de la orice substantiv, orice verb se schimbă după timpuri şi persoane la fel etc.”, pe când cele clasificatoare, sau derivative, se prezintă cu totul altfel: nu cu orice substantiv se pot combina prefixe şi sufixe ale unor noţiuni abstracte sau aprecieri subiective, nu de la orice temă verbală se pot forma verbe incoative, iterative ş.a. De aceea, subliniază autorul: „între lexemele primare şi cuvintele derivate se observă un grad mult mai redus de regularitate şi unitate semantică a corelaţiei semantice, decât între formele unora şi aceloraşi cuvinte ce aparţin diferitor categorii flexionare” [10, p. 35].
Recunoscând că polisemia poate fi proprie atât categoriilor flexionare, cât şi celor clasificatoare / derivative, I. Perelmuter precizează că: „diferite sensuri ale categoriei flexionare sunt în egală măsură inerente fiecărui cuvânt din această categorie gramaticală, fapt care explică regularitatea corelaţiilor semantice între formele flexionare; sensurile concrete însă ale categoriei derivative sunt repartizate, de regulă, între anumite grupuri de cuvinte ce se deosebesc prin sensul lor lexical” [10, p. 39].
Aplicând acest concept al categoriei gramaticale la interpretarea aspectului verbal din diferite limbi, problema existenţei sau non-existenţei lui într-un idiom concret ar putea să-şi găsească o soluţie adecvată mult mai uşor şi mai întemeiat. Trebuie să observăm, în acest context, că în aspectologia contemporană, dominantă este totuşi interpretarea aspectului verbal drept o categorie gramaticală flexionară, iar a sensului gramatical de aspect – drept o caracteristică a logoformei lexemului verbal.
Pentru actualul demers ştiinţific ne-am propus să elucidăm aplicabilitatea conceptului de categorie gramaticală aspectului verbal românesc şi să precizăm ce fel de categorie gramaticală este el în limba română. Şi pentru că majoritatea abordărilor fenomenului este realizată prin prisma aspectului verbal slav, vom respecta şi noi, de această dată, tradiţia şi vom porni de la aspectul slav, mai exact, de la cel rusesc.
În mod firesc apare întrebarea dacă pot fi comparate două categorii din două limbi tipologic diferite, cum ar fi cea a aspectului verbal în limbile slave şi aceeaşi categorie în limba română. Având în vedere că limbile slave şi cele romanice fac parte din aceeaşi familie – indo-europeană – de limbi, considerăm că este posibil a compara categoria aspectului verbal în limbile slave şi în limbile romanice, luându-se ca punct de plecare o singură concepţie, bine definită, a categoriei gramaticale, care ar avea o semnificaţie netă şi univocă în ambele limbi.
Că aspectul verbal este o categorie gramaticală caracteristică verbului rusesc în orice formă a sa, o categorie gramaticală bine reprezentată şi multilateral descrisă în această limbă, este un postulat bine cunoscut şi, ceea ce este mai important, acceptat unanim de toţi cercetătorii. Divizarea părerilor este determinată de caracterul categoriei: clasificatoare sau flexionară? Cu alte cuvinte, semantica aspectuală este caracteristică lexemului verbal concret sau verbele se schimbă după aspecte, au forme de aspect, aşa cum au forme de timp sau de număr? Această problemă suscită discuţii în contradictoriu şi nu poate fi considerată deocamdată soluţionată în lingvistica rusă.
Realizând o analiză detaliată şi multilaterală a aspectului verbelor ruseşti, N. S. Avilova constată că există un şir întreg de verbe care, în general, nu pot intra în corelaţii aspectuale în virtutea sensului lor de „atelicitate”, autoarea referindu-se atât la verbele monoaspectuale, cât și la anumite sensuri ale verbelor polisemantice, ceea ce „nu permite a considera aspectul verbal drept formă a cuvântului, întrucât nu poate un şir întreg de verbe să nu se schimbe după aspect, dacă acesta este o categorie de tip flexionar” [6, p. 36-37]. În limba rusă, menţionează N. S. Avilova, „aspectul verbului este o categorie gramaticală deosebită, care se află în afara conjugării verbului şi nu intră în flexionarea lui” (s.n. – C.C.), iar „cuplul aspectual se formează prin corelarea unor verbe cu aspect diferit”, ceea ce conduce la concluzia că aspectul verbului rusesc „este o categorie gramaticală de tip special sau clasificatoare, iar fiecare din sensurile gramaticale corelative (imperfective şi perfective) aparţin unor verbe independente, lexemului verbal în general” [6, p. 41].
Aceeaşi idee o relevă şi H. Wlodarczyk, care opinează că, în limbile slave, „categoria aspectului păstrează încă de la originea sa absenţa mărcilor flexionare şi recurge la morfeme derivaţionale care nu şi-au pierdut, de altfel, funcţia lor lexicală în toate utilizările lor” [5, p. 273].
Referindu-se la aspectul verbal din limba rusă, V. Plunghean observa că acesta „nu poate fi considerat – fără o forţare esenţială a materialului – o categorie flexionară de acelaşi tip ca cea a timpului sau a persoanei” [11, p. 18], deoarece, în acest caz, ea ar trebui să cuprindă întreg lexicul verbal în numeroase cupluri, în interiorul cărora verbele s-ar deosebi doar prin aspect. Acest lucru nu se întâmplă din câteva motive: în primul rând, aici nu toate verbele formează asemenea cupluri (există un număr considerabil de verbe biaspectuale, precum și destul de multe categorisite ca perfectiva tantum sau imperfectiva tantum), în al doilea rând, este deja o axiomă teza că majoritatea absolută a verbelor rezultate din procesul perfectivării prefixale diferă de „perechea” lor nu doar prin aspect, ci şi prin unele nuanţe semantice achiziţionate de la prefixul respectiv. „O asemenea situaţie, conchide lingvistul, este mai tipică pentru aşa-zisele categorii clasificatoare – termen nepopular în teoria gramaticii, dar necesar pentru descrierea unor categorii ca cea a genului substantivului” [11, p. 19] şi, respectiv, a aspectului. Calificarea aspectului verbal rusesc drept categorie gramaticală clasificatoare o acceptă şi alţi lingvişti [8, p. 1].
În această ordine de idei, constatăm că aspectul verbal este o categorie gramaticală (morfologică) atât în limbile slave (rusa, spre exemplu), cât şi în cea română, totodată precizând că în limbile slave aspectul reprezintă o categorie gramaticală clasificatoare, iar în limba română e o categorie gramaticală flexionară. Acceptând o asemenea interpretare, nu mai este necesar a căuta „identitatea” aspectului slav cu cel din alte limbi, cum este româna, acesta având libertatea de a se exprima, în mod special, în fiecare idiom aparte.
Or, cum afirma, pe bună dreptate, E. Coşeriu, „este o eroare foarte răspândită (şi cultivată) printre slavişti, dintre care unii par a fi convinşi că cei care nu admit această identificare «nu ştiu» ce este aspectul (înţelegând prin aceasta, evident, ceea ce au convenit ei să numească «aspect»). Dar într-o teorie bună, fireşte, aspectul slav – cu toată importanţa sa în sistemele respective – nu este «aspect», ci doar o modalitate istorică de aspect” [1, p. 18].
O idee mult vehiculată în legătură cu această „identitate” stipulează că aspectul verbal, în calitatea sa de categorie gramaticală, trebuie să-şi găsească expresie în plan formal, adică să se materializeze în anumite morfeme. Privit din atare perspectivă, aspectul verbal rus se serveşte, în acest scop, de un set de morfeme derivaţionale, pe când limba română foloseşte morfeme flexionare pentru a exprima sensurile aspectuale de perfectiv sau imperfectiv, ceea ce susţine concepţia aspectului rus drept categorie gramaticală clasificatoare, iar pe cea a aspectului verbului românesc – drept categorie gramaticală flexionară. Morfemele derivaţionale au proprietăţi funcţionale diferite de cele ale morfemelor flexionare: ele pot modifica sensul cuvântului şi chiar categoria lui gramaticală, pe când cele flexionare nu influenţează nici sensul lexical al cuvântului-bază, nici categoria gramaticală, furnizând doar informaţii gramaticale.
Ar fi o aberaţie să considerăm aspectul verbal o categorie specială, de sine stătătoare, având mijloace de exprimare specifice doar ei, distincte de ale altor categorii gramaticale. În realitate, de cele mai multe ori o categorie gramaticală se manifestă în combinaţie cu altele, fie în planul expresiei, fie în cel al conţinutului. De exemplu, în multe limbi, categoria cazului la nume este exprimată împreună cu cea a numărului, categoria persoanei – cu cea a numărului etc. În ceea ce priveşte categoria aspectului, aceasta aproape întotdeauna a fost foarte strâns legată de cea a timpului. De aceea, ar fi mult mai justificat să vorbim despre un sistem aspectual-temporal unic, delimitând totuşi în interiorul lui aceste două categorii în planul conţinutului şi ţinând cont de faptul că „pentru determinarea unor particularităţi gramaticale, într-o limbă sau alta, drept aspectuale sau temporale sunt esenţiale nu formele exterioare de exprimare a acestor particularităţi, [...] ci, în primul rând, latura lor semantică” [9, p. 5].
Numeroşi lingvişti care au adoptat această poziţie pornesc de la principiul că unul şi acelaşi conţinut categorial, în cazul dat, aspectul verbal, poate accepta, în limbi diferite, modalităţi de expresie diferite. Este relevant că însuși Iu. Maslov, „părintele” aspectologiei ruse contemporane, observa: „natura expresiei formale a aspectului gramatical al verbului (prin radical, flexiune sau forme analitice) nu este prioritară. În schimb, preciza savantul, pentru expresia gramaticală a aspectului important este că totalitatea sau cea mai mare parte a lexicului verbal prezintă opoziţii cu valoare aspectuală graţie paradigmelor formelor gramaticale ale aceluiaşi verb” [9, p. 23].
În opinia noastră, ca punct de plecare în abordarea problemei aspectului verbal în limba română este necesar a accepta principiul că unul şi acelaşi conţinut categorial, în cazul dat, aspectul verbal, poate admite, în limbi diferite, modalităţi de expresie diferite şi că este posibilă existenţa aspectului verbal şi în limbile ce folosesc pentru redarea lui altfel de procedee decât slava, de exemplu, în care aspectul şi timpul se opun între ele şi prin formă. Se are în vedere existenţa de morfeme gramaticale polivalente, ca, de exemplu, desinenţa -ră a formei lăudară, care amalgamează categoriile de mod (indicativ), timp (perfectul simplu), număr (plural), persoană (a III-a), diateză (activă) şi aspect (perfectiv). În consecinţă, aceleaşi morfeme flexionare pot să exprime simultan, pe lângă alte categorii gramaticale, şi pe cea de aspect. Conceptul dat se bazează pe ideea sincretismului categorial al unuia şi aceluiaşi semn lingvistic – un singur morfem cumulează câteva sensuri gramaticale, când una şi aceeaşi formă poate exprima mai multe categorii gramaticale: de exemplu, forma cântai sintetizează noţiunea de timp trecut cu cea de aspect perfectiv, iar cântam – noţiunea de timp trecut cu cea de aspect imperfectiv. Prin urmare, în cazul limbii române, am putea vorbi despre o valoare temporal-aspectuală a formei verbale, care întruneşte două categorii gramaticale – cea de timp şi cea de aspect. De altfel, şi la studiul limbilor slave se aplică tot mai activ noţiunea de forme aspectual-temporale ale verbului (видо-временная система, видо-временная форма etc.),dat fiind că „aspect pur” nu există nici în formele gramaticale ale verbului rusesc, morfemele „aspectuale” cumulând, de fapt, şi alte valori gramaticale, de cele mai multe ori pe cele temporale şi pe cele de modalitate a acţiunii (Aktionsart).
Bibliografie
1. E. Coseriu,Aspect verbal ou aspects verbaux? Quelques questions de théorie et de méthode, în La notion d’aspect. Actes du Colloque organisé par le Centre d’Analyse syntaxique de l’Université de Metz, Paris, 1980.
2. A. Dârul, Note privind categoriile gramaticale clasificatoare, în „Limba Română”, Chişinău, nr. 11, 2005.
3. A. Dârul, Schiţe de gramatică funcţional-semantică a limbii române, Chișinău, 2002.
4. Dicţionar de ştiinţe ale limbajului / A. Bidu-Vrânceanu, C. Călăraşu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaş, G. Pană-Dindelegan, Bucureşti, 2005.
5. H. Wlodarczyk, Les catégories grammaticales et lexicales dans l’énoncé: l’aspect et les modalités d’action des langues slaves, în „Revue des Études Slaves”, tome 56, fasc. 2, 1984, p. 271-278, // http://www.persee.fr
6. Н. С. Авилова, Вид глагола и семантика глагольного слова, Наука, Москва, 1976.
7. А. В. Бондарко, Грамматическая категория – функционально-семантическое поле – грамматическое единство,în Исследования по славянским языкам, 4, Сеул, 1999.
8. Ф. Леманн, Русский вид и лексическое значение глагола, în http://www.subdomain.verb.slav-verb.org/resources/Vid_i_leksich._znachenie.pdf
9. Ю. С. Маслов, К основаниям сопоставительной аспектологии, în Вопросы сопоставительной аспектологии, Ленинград, 1978.
10. И. А. Перельмутер, Общеиндовропейский и греческий глагол. Видо-временные и залоговые категории, Наука, Ленинград, 1977.
11. В. А. Плунгян, Предисловие / Исследования по теории грамматики, выпуск 6: Типология аспектуальных систем и категорий, în Acta linguistica Petropolitana. Труды лингвистических исследований, том VIII, часть 2, Наука, Санкт-Петербург, 2012, с. 3-23.
12. В. Н. Ярцева, Иерархия грамматических категорий и типологическая характеристика языков, în Типология грамматических категорий, Москва, 1975.