Repere identitare la nivelul sintactic al limbii române
Pentru tiparModalitatea şi forma de exprimare ne caracterizează nu numai ca identitate lingvistică, dar şi culturală, ne caracterizează ca indivizi. Limba română este considerată de către unii lingvişti drept cea mai interesantă limbă din Europa. Ea ocupă extremitatea orientală a domeniului lingvistic romanic. Continuatoare a latinei danubiene sau balcanice, româna reflectă rezultatul romanizării lingvistice a vechilor provincii din Dacia – care corespunde României actuale – Moesia şi Iliria. Poziţia geografică, la extremitatea Imperiului, în calea marilor invazii din primele secole ale erei noastre, a făcut ca soarta romanităţii în Dacia sa aibă o evoluţie diferită de cea din Occidentul Imperiului. Rolul elementului slav vechi din română este asemănător cu cel al elementului germanic din limbile romanice occidentale (amândouă sunt cunoscute sub numele de superstrat). Româna este o limbă romanică dezvoltată într-un mediu aloglot, fără legătură cu restul romanităţii, ceea ce explică specificul ei în comparaţie cu celelalte limbi romanice. Are unele trăsături conservate şi altele înnoite, faţă de latină şi celelalte limbi romanice, dezvoltând, totodată, particularităţi comune cu unele limbi balcanice. Specificul limbii române faţă de celelalte limbi romanice se poate determina la diferite niveluri ale limbii: la nivel fonetic – are vocalele considerate caracteristice [ă] şi [î], însă cu corespondente în portugheză şi catalană şi un sistem consonantic relativ bogat, inclusiv consoana [h]; la nivel morfologic – flexiunea nominală este mai bine păstrată decât în celelalte limbi romanice; româna a conservat genul neutru; are două categorii de articole; numeralele cardinale, între 11 şi 90, au forme tipice; posedă şi o flexiune verbală bogată; la nivel lexical – elementele latineşti moştenite au frecvenţa cea mai mare; unele cuvinte latine s-au păstrat numai în română [1, p. 43-44].
Astfel, poporul român, ca oricare altul, şi-a format în timp, încă din epoca genezei sale, un mod de a simţi şi de a gândi lumea, construindu-şi, astfel, o identitate distinctă între celelalte naţiuni. În dezvoltarea acestei identităţi, D. Irimia consideră că limba ocupă o poziţie dublă: 1. concentrează şi reflectă o anumită viziune asupra lumii; 2. modelează concepţia vorbitorului (individual şi colectiv) asupra lumii. Spiritul naţional trece în limbă, ceea ce face limba şi specificitatea naţională să devină consubstanţiale. Dezvoltat în timp, specificul naţional al unui popor este construit de limbă şi reflectat în limbă, în interiorul unui raport de interdependenţă, desfăşurat în ambele sensuri [2, p. 65].
În articolul de faţă intenţionăm să evidenţiem modalitatea specifică şi variată de a se exprima a vorbitorului de limba română, referindu-ne la unele construcţii sintactice proprii numai limbii noastre. Este vorba de structurile ce alcătuiesc predicatul verbal compus (PVC). Problema cu privire la acest tip de predicat în limba română este considerată drept una spinoasă şi, prin complexitatea ei, rămâne în continuare deschisă. Discuţiile aprinse sunt polarizate în jurul elementelor ce constituie predicatul respectiv: verbele semiauxiliare şi formele verbale prin care se actualizează în limba română verbul de bază al PVC.
Cât despre primul element al PVC, subliniem că sunt controversate opiniile despre statutul morfosintactic al verbului semiauxiliar. Una dintre cauzele comportamentului sintactic al semiauxiliarelor rezidă în faptul că ele îşi schimbă structura semică prin căpătarea de noi sensuri. Se produce o degradare funcţională, adică semul categorial al cuvântului îl predispune la îndeplinirea anumitor funcţii sintactice, deşi nu totdeauna există o corespondenţă univocă între semantica referenţială şi cea categorială. Deoarece unităţile din clasa verbului nu se definesc toate prin însuşirile specifice clasei date, cercetătoarea E. Constantinovici distinge, în cadrul acestei părţi de vorbire, o zonă centrală şi una periferică. La periferia clasei verbului sunt incluse unităţi a căror semnificaţie referenţială nu corespunde semului categorial şi ele îşi pierd anumite însuşiri gramaticale [3, p. 45].
Astfel, semiauxiliarele, fiind un segment periferic al clasei verbului, în urma pierderii unor însuşiri gramaticale, cer o complinire verbală care le-ar întregi structura semică, în vederea realizării funcţiei sintactice cu orientare a semiauxiliarului spre un verb ce exprimă o acţiune concretă. În categoria semiauxiliarelor se pot integra doar verbe de la periferia clasei ce semnifică acţiuni interne, afective, iar complinirea lor verbală se realizează printr-un verb concret ce exprimă o acţiune fizică, externă.
Descriind verbele care se îmbină cu infinitivul, S. Berejan observă, pe bună dreptate, că „infinitivul nu aderă la verbele ce indică o acţiune fizică concretă (a citi, a săpa),o situare în spaţiu (a şedea, a pune),o mişcare (a merge, a fugi)sau procese fiziologice (a mânca, a auzi),deoarece ele sunt complete din punct de vedere semantic şi sunt îndreptate asupra unui obiect, însă nu asupra unei acţiuni. Nu se asociază cu infinitivul nici verbele ce denumesc fenomene ale naturii (a ploua, a se însenina),întrucât acestea sunt impersonale. Infinitivul, ce reflectă în mod potenţial raportul faţă de persoană, formează îmbinări numai cu verbele ce exprimă acţiunea unui subiect” [4, p. 66]. Prezenţa semiauxiliarelor în construcţii cu infinitivul verbelor de mişcare se atestă şi în alte limbi, de exemplu, în spaniolă [5, p. 205].
E necesar să precizăm că nu numai verbele abstracte (insuficiente semantic) se înscriu în grupurile semiauxiliarelor. Există şi alte verbe autosemantice, cărora le este proprie o nuanţă modală, inerentă conţinutului lor lexico-semantic. În funcţie de contextul în care apar, acestea comportă o modalitate concretă. De altfel, şi Gramatica Academică a Limbii Române stabileşte că verbele modale au o semnificaţie intrinsec modală sau o dobândesc contextual în vecinătatea altor verbe [6, p. 330].
Aceste structuri îşi au originea în limba latină, unde au existat forme verbale perifrastice exprimând valori modale şi aspectuale: perfectiv, habeo / teneo / do / facio + participiu trecut pasiv. Gramaticile latineşti descriu o conjugare specială, conjugarea perifrastică activă (exprimă intenţia de a săvârşi o acţiune, formată din participiu viitor activ + sum) şi pasivă (exprimă necesitatea, obligaţia de a săvârşi o acţiune, formată din gerundiv + sum) [7, p. 427].
În latina vulgară modificările au continuat: esse a fost substituit cu habeo, însă această substituire nu a avut loc şi în limba română, susţine Al. Rosetti [8, p. 164]; gerunziul a fost înlocuit cu infinitivul. Astfel, au apărut noi forme perifrastice, care au stat la baza constituirii unor moduri şi timpuri în limbile romanice [7, p. 427-428].
Limba română, în evoluţia sa, a dat naştere unor inovaţii în ceea ce priveşte expresia lingvistică, lărgind câmpul semantic al nuanţelor modale existente în latină, care au implicat şi schimbări funcţionale. Despre utilizarea formelor perifrastice verbale (numite îmbinări cu infinitivul sau infinitiv postverbal) scrie S. Berejan: „Îmbinările infinitivale în limbă ocupă un loc deosebit atât prin varietatea lor, cât şi prin număr. Acest lucru poate fi explicat istoriceşte: în limba latină infinitivul era întrebuinţat aproape exclusiv pe lângă verbe” [4, p. 65], dar „întrebuinţarea infinitivului fără a în construcţii de tipul possum cantare, scio cantare, volo cantare, mai ales, în limba vorbită şi, datorită relaţiei strânse atât sub aspect semantic, cât şi din punct de vedere gramatical, dintre cele două verbe, a permis continuitatea lor”(subl. noastră) [9, p. 155].
Este recunoscut faptul că procesul de constituire a clasei respective de verbe persistă în formare, în devenire. Cercetările efectuate au relevat configurarea lor într-o clasă distinctă şi sporirea numărului acestora în funcţie de evoluţia limbii. Extinderea lor cantitativă, multitudinea de sensuri, în special modale, care actualizează atitudinea vorbitorului faţă de cele relatate sau faţă de realitatea înconjurătoare, scot în relief comportamentul verbal, gradul de cultură lingvistică a vorbitorilor de limba română. Evoluţia, devenirea clasei de verbe respective s-a conturat datorită unor studii profunde, realizate de V. Guţu Romalo, D. Irimia, A. Ciobanu, C. Săteanu, C. Dimitriu, S. Berejan, C. Cemârtan etc. [cf. 10]. Astfel, clasa semiauxiliarelor modale înregistrează peste o sută de verbe, multe dintre acestea se folosesc doar în română. De exemplu: ţin să subliniez, vin să afirm, caut să promovez, stă să se prăvale etc. Întrebuinţarea unui număr impunător de verbe pentru actualizarea gamei de nuanţe modale constituie specificul identităţii noastre lingvistice, reprezentând repere identitare la nivelul sintactic al limbii române.
Particularităţile distribuţionale ale semiauxiliarelor modale, avem în vedere cel de-al doilea component al PVC – verbul de bază / verbul dictal / verbul support, sunt destul de relevante pentru structura în discuţie. Spre deosebire de alte limbi romanice (şi nu numai), unde un PVC alege în calitate de cel de-al doilea element doar un infinitiv, în limba română acesta poate include şi un conjunctiv, un participiu sau un supin.
Distribuţia verbelor modale din limba română cu modul conjunctiv reprezintă o particularitate, în comparaţie cu limbile romanice. Menţinerea lui în calitate de element al PVC rezultă determinată de faptul că în procesul evoluţiei limbii române, infinitivul a fost, în bună parte, înlocuit prin conjunctiv – fenomen cunoscut în lingvistică sub denumirea de „influenţă balcanică” sau „trăsătură balcanică” [8, p. 236-238 etc.] ori „latinitate orientală” [11, p. 168].
După cum susţine I. Diaconescu, „interferenţa dintre infinitiv şi conjunctiv porneşte din latină şi se accentuează în română. În urma unei perioade de alternanţă, în baza asemănărilor, începe procesul de substituire a infinitivului prin conjunctiv” [9, p. 218], fenomen ce s-a observat deja în secolul al XVI-lea, după cum notează şi S. Berejan [4, p. 16].
Principalele ipoteze referitoare la cauzele fenomenului dat sunt:
1. influenţele greceşti asupra limbilor balcanice;
2. substratul lor comun;
3. tendinţele unei evoluţii interne [4, p. 17; 12, p. 46].
C. Frâncu notează că: „Fenomenul înlocuirii infinitivului prin conjunctiv, deşi prezent în limbile romanice, nu trebuie scos din mediul romanic, căci el era inclus în posibilităţile tipului romanic, dar a fost actualizat numai în anumite arii”..., „influenţa grecească a contribuit la amplificarea răspândirii unei inovaţii interne...” [12, p. 46]. Aceeaşi idee e promovată şi de D. Copceag, care încearcă să demonstreze că româna a constituit un teren prielnic pentru înlocuirea infinitivului prin conjunctiv, fenomen existent încă în latina clasică (volo+verb la o formă personală) [13, p. 365]. Această opinie poate fi argumentată prin cunoştinţele actuale în domeniul dialectologiei romanice comparative, însă „balcanitatea”, în aprecierea lui E. Coşeriu, este o „latinitate orientală” [11, p. 168].
Cu referire la limba română, e mai adecvat să aplicăm termenul de concurenţă dintre infinitiv şi conjunctiv, fiindcă infinitivul postverbal n-a fost substituit definitiv, ca în alte limbi. După cum notează D. Copceag, acest proces se situează între verbele a putea şi a vrea,reprezentând cei doi poli între care s-a desfăşurat fenomenul înlocuirii [13, p. 362]. Evident, primul verb acceptă întotdeauna o formă verbală ce presupune un subiect comun, pe când al doilea verb admite forme verbale cu subiecte diferite (vreau să plec şi vreau să pleci) [13, p. 365].
Drept motive ale acestei înlocuiri, savanţii relevă asemănările dintre infinitiv şi conjunctiv în plan funcţional, ambele fiind moduri dependente. Preferinţa pentru conjunctiv este justificată prin capacităţile mai evidente ale acestuia de a raporta acţiunea la număr şi persoană. După cum afirmă S. Berejan, calitatea potenţială a acestei substituiri a existat încă în latină. Din cauza unor verbe ca volo,care se construiesc atât cu infinitivul, cât şi cu conjunctivul, în cazul eteroprosopiei, specificarea subiectelor devenea obligatorie, de aceea apărea conjunctivul volo dicas [4, p. 46].
Examinând fenomenul concurenţei dintre cele două forme verbale în diacronie, e necesar a specifica ritmul mai lent sau mai rapid de utilizare, fiind asociat ori de primatul infinitivului, ori al conjunctivului. După cum susţine I. Diaconescu, în limba română din secolul al XVI-lea modul conjunctiv, prin frecvenţa sa, domină infinitivul [14, p. 167]. Formele în discuţie sunt atestate atât în contextele comune, cât şi în cele specifice, în care prezenţa unuia este incompatibilă cu a celuilalt. Această deosebire plasează cele două moduri într-un raport de distribuţie defectivă [15, p. 317]. În secolele următoare, al XVII-lea şi al XVIII-lea, „raportul dintre întrebuinţarea infinitivului şi a conjunctivului pare să fie mai omogen, media reprezentând-o proporţia de 60% la 80% în favoarea conjunctivului” [15, p. 321]. S. Berejan constată că, începând cu a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi, în special, în sec. al XIX-lea, infinitivul îşi extinde din nou considerabil sferele de utilizare – are loc un proces invers, cauzat de influenţa modelelor străine [4, p. 48]. Conjunctivul tinde să înlocuiască infinitivul postverbal, pe când infinitivul devine frecvent, fiind ca determinant al substantivelor [ibidem, p. 49].
Această revitalizare se datorează efectelor stilistice (stilul ştiinţific are o preferinţă sporită pentru infinitiv), precum şi influenţei traducerilor din limbile franceză, germană, engleză, rusă, în care infinitivul e destul de răspândit [15, p. 322]. Dacă în virtutea unei tendinţe de uniformizare, confirmă D. Copceag, ar trebui să se producă fie eliminarea infinitivului, fie a conjunctivului din componenţa perifrazei verbale, aceasta ar duce la prejudicii în procesul de comunicare [13, p. 366]. Aşadar, se creează impresia că predilecţia vorbitorilor de limba română pentru construcţia unor verbe, în special a verbelor modale, cu infinitivul în structuri infinitivale, este una evidentă.
Faptul că unele verbe au acelaşi subiect ca şi verbul determinant în anumite contexte, în altele – subiecte diferite, constituie, în opinia lui D. Copceag, un principiu lingvistic activ, un criteriu hotărâtor, ce favorizează posibilitatea sau imposibilitatea verbelor în cauză de a se construi cu infinitivul [13, p. 370].
Cele enunţate supra, cu referire la sinonimia dintre infinitiv şi conjunctiv, ne permit a preciza ideea că elementul component al PVC, conjunctivul preia funcţiile infinitivului, substituindu-l. Pentru a justifica acest lucru, apelăm la conceptul de sinonimie situativă, contextuală. Astfel, se observă neutralizarea opoziţiilor paradigmatice în planul conţinutului, menţinându-se distincţia dintre semnificanţi. Luând în considerare expresivitatea limbii, trebuie accentuat faptul că se optează pentru alternanţa infinitiv-conjunctiv. E o posibilitate multiplă de actualizare a limbii, ce se înscrie în perimetrul unui comportament verbal susţinut al vorbitorilor de limba română. Aceasta constituie unul dintre reperele identitare ale limbii române.
Referinţe bibliografice
1. Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile Europei, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
2. Dumitru Irimia, Limba – componentă fundamentală a specificului naţional, în revista „Limba Română”, Chişinău, nr. 2, 1991, p. 65-69.
3. Elena Constantinovici, Semnificaţia lexicală şi valorile sintagmatice aspectual-temporale ale verbului în limba română, Editura CEP USM, Chişinău, 2001.
4. Silviu Berejan, Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc, Chişinău, 1962.
5. Florenţa Sădeanu, Paralele româno-spaniole în sintaxa verbului, în „Studii şi cercetări lingvistice”, XVIII, Bucureşti, nr. 2, 1972.
6. Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
7. Enciclopedia limbii române, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001.
8. Alexandru Rosetti, Istoria limbii române. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
9. Ion Diaconescu Infinitivul în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
10. Elena Zgârcibabă-Bogdan, Problema predicatului verbal compus cu semiauxiliare modale în limba română actuală, Editura CEP USM, Chişinău, 2009.
11. Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală. Interviu cu E. Coşeriu realizat de N. Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
12. Constantin Frâncu, Geneza limbii şi a poporului român, Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi, 1997.
13. Dumitru Copceag, Despre înlocuirea infinitivului prin forme personale în graiurile româneşti şi sud-italiene,în „Studii şi cercetări lingvistice”, Anul II, Bucureşti, 1961, p. 361-373.
14. Ion Diaconescu, Unele aspecte ale înlocuirii infinitivului cu conjunctivul în limba română din secolul al XVI-lea, în Omagiu lui Alexandru Rosetti, Bucureşti, 1965, p. 167-170.
15. Ion Diaconescu, Concurenţa dintre infinitiv şi conjunctiv în limba română, în Limbă şi Literatură, Bucureşti, 1977, p. 317-327.