Poezia legată cu sârmă ghimpată
Pentru tipar
De la Grigore Vieru am învăţat că nu putem confunda esteticul cu artisticul, pentru că artisticul nu este egal cu esteticul, deşi termenii se află în convergenţă. În închipuirea mea din adolescenţă Grigore Vieru era, cum ar spune Kant, o dorinţă, o eteronomie şi doream cu ardoare să pot face distincţia între această dorinţă şi voinţa mea de a-i răspunde prin scris. Hazardul a făcut, ori poate o naturală cauzalitate, ca această speculaţie să se împlinească, înlăturând imperfecţiunile ficţiunilor şi reflexelor de atunci prin ceva paralel cu realul, numit simplu adevărul uman: „Locuiesc la marginea / Unei iubiri. / La mijlocul ei / Trăieşte credinţa mea. // Locuiesc la marginea / Unui cântec. / La mijlocul lui / Trăieşte speranţa mea. // Locuiesc la marginea / Unei pâini. / La mijlocul ei – / Dragostea mea pentru voi” (Locuiesc).
E abstract să spui că poezia este morală, că relativitatea şi iluzia autonomiei morale a creatorului stă dincolo de puterea închipuirii şi dă forţă speculativă intelectului şi intuiţiei, pentru că „ruşinându-se de pământul / de sub unghii şi din / crăpăturile palmelor. / O, neamule, tu, / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană”(Acasă). Mai mult, Grigore Vieru deschide calea de acces la o esenţă posibilă doar prin inspiraţie, realizând construcţii gnoseologice: „Ci să nu închideţi cartea / Ca pe recile-mi pleoape. // S-o lăsaţi aşa deschisă – / Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedit nici tata” (Legământ).
Antologică prin atitudine şi realizare rămâne geneza religioasă umană a demersului poeziei între a trece sau a rămâne ideal şi scop, bucurie de a trăi şi stingere sufletească, între normal şi patologic: „Nu am, moarte, cu tine nimic, / Nici măcar nu te urăsc / Cum te blestemă unii, vreau să zic, / La fel cum lumina pârăsc. // Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi / De‑ai avea mamă şi-ar muri?! / Ce-ai face tu şi cum ar fi / De-ai avea copii şi-ar muri?! // Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc. / Vei fi mare tu, eu voi fi mic, / Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. // Nu frică, nu teamă – / Milă de tine mi-i, / Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii” (din Litanii pentru orgă). Numai sensul oricărui început depăşeşte această luptă cu cosmosul şi cu Dumnezeu, numai căderea în imanent, biruinţa efemeră asupra utilului şi plăcutului poate constitui un argument irefutabil: „Tu n-ai asemănare / În cele pământeşti. / Născând, tu eşti un geniu, / Un geniu, mamă eşti. / Tu eşti zămislitoarea, / Eşti pomul numai vers, / Iar noi – de aur mere / Vărsate-n Univers” (Tu eşti un geniu).
Ai impresia că, renunţând la puritatea primordială, orice imperfecţiune intră în formule învăluite de mister, a căror descifrare incită: „Nu poţi să smulgi din aer / Al mierlei cântec spus. / De vorba mamei gura-mi / S-o depărtezi nu poţi. // Nu poţi din ape smulge / Un soare oglindit. / De mine chipul mamei / Să îl desparţi nu poţi”(Versuri albe).
Pentru Grigore Vieru natura este eternă nu datorită perfecţiunii, ci datorită amintirii dureroase a deschiderii spre sine: „Doamne, poate că / N-am fost nici sfânt, nici oştean, / Pur şi simplu ziditu-m-am de viu / În templul limbii române. / Iar în biserică / N-ai cum să fii curajos – / În biserică să fii / Drept şi cinstit”(Templul).
Neîncrezător în posibilităţile autocunoaşterii, Grigore Vieru consideră că nu are acces la esenţe decât reformulând sintagme cunoscute: „Ne-am înecat / Într-un simplu proverb: / «Apele mari / înghit pe cele mici». / Suntem un proverb – / atât. // De ce ne-am / mai plânge, / De ce-am mai spera la izbândă / Moţăind filozofic / în ruşinosul proverb: «Capul plecat / sabia nu-l taie». / Uite că l-au tăiat” (Ruşinosul proverb).
Îndemnat de natura sa activă şi prezentă, construindu-şi o ordine tocmai pe atitudinea de nedesăvârşire şi pe absenţa omniprezenţei inspiraţiei, poetul redistribuie adevărul, binele şi frumosul astfel: „Frate, / eu pot muri oricând, / dar nu şi oriunde. / Eu nu pot muri / decât cu chipul răsfrânt / «în acest geniu al ierbii / care e roua»”(Biblioteca de rouă).
Şi acum aştept, ca şi atunci, bucuria Învierii, alături de ultima ediţie a operei lui Grigore Vieru.