Presa – vehicul al terminologiei ştiinţifice şi tehnice (secolul al XIX-lea)
Pentru tiparI. Introducere. În perioada a doua a epocii moderne (1830-1860), în care se constituie principalele norme ale limbii literare unice, pe lângă cărţile de popularizare a ştiinţei şi manualele traduse, adaptate sau întocmite după modele străine, un rol enorm a jucat presa vremii „nu atât în formarea terminologiei ştiinţifice, pentru că existau în această privinţă manuale mai vechi, cât în difuzarea şi explicarea acestor termeni pe înţelesul cititorului din epocă” [Andriescu: 1979, 10].
Dacă în primele decenii ale secolului al XIX-lea promotorii limbii române literare erau, îndeosebi, şcoala românească şi traducerile, după 1829 acest rol îl au, mai ales, gazetele şi revistele. Primele publicaţii periodice au fost „o adevărată şcoală pentru acei care, în condiţiile de atunci, n-au putut urma cursurile uneia obişnuite” [ibidem]. În acest sens, cele mai importante gazete ale vremii au fost „veteranele presei româneşti” (după expresia lui Gheorghe Asachi): „Curierul românesc”, care apare din 8 aprilie 1829 (redactor Ion Heliade-Rădulescu) şi „Albina românească”, al cărei prim număr vede lumina tiparului la 1 iunie 1829 (redactor Gheorghe Asachi). Scopul publicaţiilor era să difuzeze „îmbunătăţirile şi înaintirile mintei omeneşti” în toate domeniile.
În epocă circulau şi calendare româneşti (un fel de almanahuri sau magazine): după Calendarul de la Braşov, editat de Petcu Şoanul în 1733, apare Calendariul de la Iaşi, 1785, îngrijit de Paul Iorgovici, urmat de un calendar tipărit la Bucureşti, în 1795, apoi, rând pe rând, apar „Calendarele româneşti” (1806-1830) ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior şi „Calendarul Basarabiei” (Chişinău). Este de reţinut şi culegerea periodică „Chrestomaticul românesc” (1820), scoasă de Teodor Racoce; „Biblioteca românească” (1821), îngrijită de negustorul Zaharia Carcalechi, se consideră prima revistă lunară în limba română. „Calendarele” au fost, de-a lungul timpului, o sursă de lectură informativă, pentru orice vârstă, abordând diverse teme expuse de cărturarii vremii (ziarişti, scriitori, astronomi, medici, preoţi, istorici). Cu timpul, s-a renunţat la titulatura comună şi calendarele s-au specializat, apărând „Calendarul astronomicesc”, „Calendarul antic”, „Calendarul babelor”, „Calendarul basmelor”, „Calendarul nostru” (în multe variante), „Calendarul Partidului Naţional-Liberal” (şi ale altor partide), „Calendar pentru toţi românii”, „Calendarul plugarului” etc. Victor Vişinescu observa că „aceste lecturi de presă erau dintre cele mai căutate în secolul trecut [al XIX-lea – n.n.], că sub textele atât de diverse apăreau nume de ziarişti-editori, scriitori-editori, cărturari-editori de prestigiu, de la I. H. Rădulescu la C. Negruzzi, până la I. L. Caragiale, B. P. Hasdeu, Al. Macedonski, M. Eminescu...” [Vişinescu: 2000, 24]. Albumele şi almanahurile au constituit o altă structură a presei, individualizată de cărturari, având titlu generic sau fiind definite tematic. În Dicţionarul presei româneşti figurează peste 1000 de calendare şi almanahuri [ibidem, 25].
II. Primele publicaţii periodice româneşti. Apariţia „Albinei româneşti” a fost vestită, la 17 aprilie 1829, de o Înştiinţare despre gazeta românească din Eşi (difuzată sub forma unei circulare litografiate), în care se prefigurau conţinutul şi obiectivele publicaţiei preconizate: „Luătoriu aminte, cetitoriul gazetei ca într-o oglindă în ea vede înfăţoşate toate interesantele întâmplări de carile el însul atârnă, martor se face cruntelor bătălii, vede faptele, aude vorbile străluciţilor bărbaţi, se minunează de fenomenele firei, şi ca un călătoriu de pre rătunzimea pământului culege folositoare pilde şi învăţături” [Hodoş, Sadi Ionescu: 1913, 19].
În Înainte cuvântare, Gheorghe Asachi se adresează viitorilor săi „prenumeranţi” (abonaţi): „Folosul gazetei este de obşte şi deopotrivă pentru toată treapta de oameni; într-însa politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutături şi să adâncează în gândirile şi combinările sale; aci liniştitul literat şi filosof adună şi pune în lumină faptele şi întâmplările lumii (...). Băgătorul de seamă neguţător dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzneală spiculaţiile sale; până când în sfârşit şi asudătorul plugar şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale şi face să umple câmpurile de îmbilşugătoarele sale roduri. Nu este nici o treaptă, nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere şi folos într-această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvântării omului, adică în gazetă” [AR, nr. 1, 1 iunie 1829, p. 1].
Asachi va manifesta interes pentru popularizarea ştiinţei, pledând repetat, în paginile „Albinei româneşti”, pentru instruirea cititorilor şi urmărind, aşadar, scopuri didactice şi culturale: „Ea [gazeta] va cuprinde: politiceşti şi interesante novitale din toate ţările lumei, buletine de la teatrul războiului, culegeri istorice, literale, morale, filologice, acele despre folositoare aflări [descoperiri – n.n.], şi mai ales adese se vor împărtăşi din vrednici scriitori povăţuiri despre economia câmpului...” [Hodoş, Sadi Ionescu: 1913, 20].
Şi „Curierul românesc” are un scop similar, având la 1838 subtitlul: „Gazetă politică, comercială şi literară”. Pe paginile publicaţiilor în discuţie, între alte probleme, şi-au găsit loc numeroase şi fervente discuţii despre dezvoltarea limbii române. Limba era considerată de cei mai mulţi dintre cărturarii români ai epocii, indiferent că se declarau, în cultivarea ei, partizanii unui sistem sau ai altuia, conservatori sau reformatori, un principal instrument de emancipare naţională [Andriescu: 1979, 53]. Heliade pleda pentru dezvoltarea limbii române şi prin traduceri, fiind convins că „limba se îmbogăţeşte prin traduceri şi se întinde în toate laturile orizontului ştiinţei şi, făcându-se capabilă a exprima orice cugetare, va deveni limba viitorului României şi se va înfăţişa splendidă şi radioasă literaturii naţionale” [apud Hangiu: 1987, 101-102].
Este bine cunoscută disocierea lui Ion Heliade-Rădulescu între „limba ştiinţelor sau a duhului” şi „limba inimii sau a simtimentului” (prima scrisoare către Negruzzi), distincţie dezvoltată în articolul Pentru limba românească: „Limba este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre, şi prin urmare cu cât unui om i se întind şi i se înmulţesc cunoştinţele cu atâta i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale. (...) Noi până astăzi atâtea ziceri sau numiri avem în limba noastră după câte meşteşuguri sau ştiinţe ne era cunoscute, şi cu cât se vor înmulţi cunoştinţele noastre cu atâta şi limba se va îmbogăţi” [CR, IV, 1832, p. 72].
Heliade afirma că pentru realizarea unei „limbi generale” (în condiţiile diversificării diatopice a vremii) trebuie urmat modelul limbii vechilor cărţi religioase: „Limba noastră teologhicească este formată pretutindenea în acelaş tipar. Dacă această limbă sfinţită şi primită de toţi va fi de model primită fieştecăruia român, negreşit că nimenea nu se va putea rătăci nici după dialectul ţării sale de naştere, nici după limbele străine ce au învăţat, şi prin urmare am avea deobşte o aceeaşi limbă literară” (Literatura, darea de seamă asupra sărbătoririi Colegiului Naţional, CR, 7 decembrie 1833). Această supunere faţă de modelul cărţilor bisericeşti va înceta când este vorba de limbajul ştiinţific sau de alte varietăţi stilistice, care presupun o neîncetată îmbogăţire a vocabularului cu condiţia, asupra căreia insista Heliade, de a nu produce abateri de la sistemul moştenit al limbii române: „Ci fieştecare îndeletnicindu-se în cutare ştiinţă sau meşteşug şi făcându-şi limba ştiinţei şi meşteşugului său, îmbogăţind limba cu termenii cei noi sau împrumutaţi de unde se cuvine sau împreună croiţi după geniul limbei, să nu se abată din idioma ei şi din formele ei sau tipurile cele nestrămutate” [ibidem], idee reluată şi în „Albina românească” [X, nr. 12, 9 februarie 1839, p. 45]: „Fondosul limbei noastre, ce pe aiure să caută, să află în sfânta scriptură, ce este de toţi românii înţăleasă...”.
Atunci când se referă la „limba ştiinţelor sau a duhului”, „Albina românească” pledează pentru „întrebuinţarea cuvintelor tehnice dupre pilda tuturor naţiilor civilizate” [XIX, nr. 3, 1 ianuarie 1847, p. 11]. Paginile publicaţiei găzduiesc ample dezbateri privind originea şi unitatea limbii române, modelele de urmat, dar şi necesitatea cultivării şi îmbogăţirii limbii cu noi cuvinte (inclusiv termeni). Este relevant în acest sens articolul Neologie [AR, XX, nr. 15, 19 februarie 1848, p. 59], în care se afirmă că „niciuna din ştiinţe şi mesterii n-au agiuns încă la deplinătate. Toată sfera cunoştinţei omeneşti ţinteşte din zi în zi a se perfecţiona şi limba, ca organul ei, urmează acestei disvoltări repede”. Publicaţia recunoaşte că limba ştiinţei şi a tehnicii reclamă numeroase împrumuturi din limbi străine, iar acolo unde e posibilă crearea cuvintelor noi în interiorul limbii române, fenomenul nu trebuie forţat, deoarece prea marea încredere în „urzire a cuvintelor nouă numai din limba română” a generat exemple ridicole: apăduc, feritun, caldo-măsur, trilunie [ibidem, p. 60]. Evoluţia ulterioară a limbii române literare a repudiat definitiv unele curiozităţi lingvistice rezultate din concepţiile conservatoare şi puriste ale publicaţiilor epocii, reţinând ceea ce era realmente valoros dintr-o activitate mai îndelungată.
În calendare, almanahuri şi în presa periodică se introduc şi se explică termeni noi, cărora li se caută, cu riscul atâtor eşecuri, ajustarea fonetică şi gramaticală. „Presa, afirmă Al. Andriescu, lucrează ca un uriaş filtru, care reţine toate reziduurile rezultate în timpul anevoiosului proces de îmbogăţire şi limpezire a limbii literare, care numără şi atâtea inevitabile experienţe ratate. Limba astfel frământată va intra într-un proces de cizelare mai fin care se realizează în alte domenii. Oamenii de ştiinţă îi vor da precizia necesară şi un vocabular specializat, iar scriitorii eleganţă şi supleţe” [Andriescu: 1979, 11]. Aceeaşi sursă susţine că „presa reflectă mai bine decât orice document de epocă, text literar, ştiinţific, administrativ sau de altă natură, frământările extraordinare care s-au petrecut în limba română literară în secolul al XIX-lea. Ziarul este un teren propice pentru tot felul de inovaţii, cu consecinţe profunde, în numeroase cazuri, asupra evoluţiei limbii literare în general” [ibidem, 10].
III. Diversificarea presei româneşti. Dezvoltarea burgheziei româneşti, înlesnită de avantajele economice create de Pacea de la Adrianopol, organizarea politică şi administrativă nouă contribuie la consolidarea presei şi a activităţii editoriale în cadrul dezvoltării noastre culturale. Este semnificativă, în acest sens, o constatare privind dezvoltarea societăţii româneşti în primele patru decenii ale secolului al XIX-lea, desprinsă din cotidianul „România” [nr. 53, 1838, p. 209]: „În aceşti patruzeci de ani din urmă, românii din Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Banat şi Ungaria au scris mai mult decât în patru sute de ani trecuţi! Şi de când s-a dat acestor două prinţipaturi organizaţia cea nuouă şi dezvoltire învăţăturii obşteşti, în aceşti 4-5 ani din urmă s-au tipărit mai multe cărţi decât în acei 40 de ani”.
În acest progres al culturii, presa joacă un rol substanţial. Rând pe rând, pe lângă „Albina” şi „Curierul”, apar o serie de publicaţii periodice oficiale, semioficiale şi neoficiale, cu un caracter foarte variat: administrativ, politic, comercial, literar etc. În afara „Buletinului, gazetă administrativă” (Bucureşti, 1832), menţionăm, pentru Ţara Românească, publicaţiile lui Heliade: „Gazeta Teatrului Naţional” (1835-1836), „Muzeul naţional, gazetă literară şi industrială”(1836-1838), „Curier de ambe sexe, jurnal literar”(1836-1847), „Curiosul, gazetă de literatură, industrie, agricultură şi noutăţi”(1836-1837, redactor Cezar Bolliac), „România”lui F. Aaron şi G. Hill (1838), primul cotidian românesc, „Vestitorul românesc” (1843-1857), „gazetă semiofiţială” (redactor Zaharia Carcalechi), „Mozaícul”(Craiova, 1838-1839), redactat de Constantin Leca, şi publicaţiile lui 1848: „Pruncul român”, „Poporul suveran”, „Constituţionalul”şi „România”. Cei mai importanţi animatori ai gazetelor muntene au fost D. Bolintineanu, N. Bălcescu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti, Al. Zane, Gr. Alexandrescu, C. A. Baronzi ş.a.
În Moldova, pe lângă „Buletin, foaie oficială” (1833-1859), apar o serie de publicaţii dirijate de cercul lui Asachi sau Kogălniceanu: „Alăuta românească” (1837), suplimentul literar al „Albinei”, „Icoana lumei, foaie pentru îndeletnicirea moldo-românilor” (1840), „Dacia literară”(1840), „Spicuitorul moldo-român, foaie ştiinţifică, literară şi industrială”(1841), „Propăşirea, foaie ştiinţifică şi literară”(1844). Peste munţi, apare în 1837, la Braşov „Foaia Duminicei spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoştinţe”, iar cele mai importante publicaţii din prima jumătate a secolului al XIX-lea sunt „Gazeta de Transilvania”, care apare din 1838, şi periodicul cu preocupări mai variate, ştiinţifice şi literare, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”(1838-1865), ambele editate şi îngrijite de George Bariţ, tot la Braşov.
În presa vremii, pe lângă novitale dinafară – „ştiri externe” (AR, 1837) şi înştiinţări mai târzie – „ultimele ştiri” (GT, 1838, nr. 8, p. 31), apar şi articole desluşitoare „articole de fond” (GT), prin care teascul – „presa” încearcă să creeze, mai ales în preajma anului 1848, o opinie largă în favoarea ideilor înaintate ale epocii. Menţionăm şi alte publicaţii semnificative, apărute ulterior: „România viitoare” (1850, editată la Paris de Nicolae Bălcescu), „Gazeta de Moldavia” (1850, Iaşi), „Zimbrul”(1850), din 1858 „Zimbrul şi vulturul”, ziar unionist, „Steaua Dunării”(1855), una dintre publicaţiile importante ale lui Mihail Kogălniceanu, „Buciumul”lui Cezar Bolliac (1857), apărut la Paris, „Telegraful român”(1853), condus de Florian Aaron la Sibiu.
Publicaţiile periodice se specializează tot mai mult şi se profilează gazete politice şi de informare, reviste literare, publicaţii cu caracter ştiinţific sau specializat, cum ar fi „Universu(l)”, editat de Iosif Genilie la Bucureşti (1845-1848); „Isis sau Natura, jurnal pentru răspândirea ştiinţelor naturale şi esacte în toate clasele”(Bucureşti, 1856-1859, prima serie), sub redacţia lui Iuliu Barasch; „Foaie comercială, industrială şi iconomică”(Bucureşti, 1839), editată de Zaharia Carcalechi; „Foaie pentru agricultură, industrie şi negoţ”(Iaşi, 1840), editată de Mihail Kogălniceanu; „Învăţătorul satului”(Bucureşti, 1843-1852; din 1849 – „Foaia satului”), editat de Petrache Poenaru, apoi de Nicolae Bălcescu şi după acesta iar de către Poenaru; „Povăţuitorul sănătăţei şi a economiei”(Iaşi, 1844-1845), editat de medicii C. Vârnav, Gh. Cuciureanu şi Anastasie Fătu; „Învăţătorul poporului”(Blaj, 1848), editat de Timotei Cipariu; „Instrucţiunea publică”(Bucureşti, 1859-1861), editată de A. T. Laurian; „Agronomia, diurnal de agricultură şi economie rurală”(Bucureşti, 1859-1861); „Medicul român”(Bucureşti, 1859-1861) etc.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cele mai semnificative publicaţii periodice sunt „Românul” lui C. A. Rosetti (1857-1885), „Timpul”, oficiosul Partidului Conservator,devenit celebru datorită exclusiv colaborării unor scriitori de seamă ca Eminescu (1877-1883), Caragiale, Slavici, „Voinţa naţională”(1884), „Epoca”(1885), „Adevărul”(1888, fondat de Alex. V. Beldiman), „Contemporanul”(Iaşi, 1881-1891) ş.a.
IV. Difuzarea şi explicarea termenilor în presă. Cele peste şaptezeci de periodice apărute în primele trei decenii de activitate publicistică românească reprezintă calea principală prin care au pătruns în limba română mii de neologisme, multe dintre care sunt termeni tehnici şi ştiinţifici, presa fiind şi mijlocul de asimilare şi adaptare a acestora. Putem constata că două probleme importante concentrează energiile cărturarilor români din secolul al XIX-lea în ceea ce priveşte limba literară: (a) îmbogăţirea vocabularului cu termeni impuşi de dezvoltarea ştiinţelor, a tehnicii şi a culturii şi (b) stabilirea unor norme fonetice şi gramaticale unice. Contribuţia presei, în ambele direcţii, este substanţială, cu toate că se întâlnesc încă numeroase oscilaţii fonetice şi gramaticale.
Presa românească, cu profil foarte variat, mai ales în primele decenii de existenţă, a fost un factor semnificativ în modernizarea lexicului limbii literare. Coloanele gazetelor româneşti din perioada cercetată sunt împânzite de numeroase neologisme, din diverse sectoare, glosate în cuprinsul articolelor sau la subsolul paginilor. Glosarea era determinată de grija redactorilor pentru cititori, care întâmpinau dificultăţi în înţelegerea unor articole. „Albina românească” menţiona în acest sens: „Nu este la noi persoană carea să nu laude aşăzământul gazetei carile este aducătoare unui şir necurmat de novitale şi de istorisiri curioaze, dar totodată să aud unii zicând că nu înţăleg bine gazeta, aflând în ea oarecare cuvinte străine” [1833, nr. 5, p. 21]. Semnalând că a existat poate „o râvnă prea timpurie pentru neologhizm”, în aceeaşi însemnare se arată că „de mult redacţia, întru alcătuirea foei, să povăţuieşte de cea mai mare cumpenire, întrebuinţând numai la nevoie cuvinte împrumutate, pe carile le şi tâlcuieşte”.
Poziţia raţională, chibzuită a „Albinei” în difuzarea termenilor noi de cultură este dovedită aproape în fiecare număr al gazetei. Fiind conştientă de faptul că „zicerile cele tehnice (ale meşteşugului) şi noima acestori ştiinţe sunt acele care, pricinuind cetitorului nedumerire, îl lipsesc de dorita mulţămire”, redacţia „Albinei” se va strădui să publice cât mai multe articole de popularizare a ştiinţei, în cele mai diverse domenii. „Curierul românesc”şi „Gazeta de Transilvania” manifestă acelaşi interes pentru propagarea terminologiei ştiinţifice, chiar dacă numărul articolelor de popularizare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii moderne este mai mic [Andriescu: 1979, 85].
Astfel, găsim în gazetele vremii termeni precum: aeronautică (CR, 1840, nr. 9, p. 34), aeroplutitorul (AR, 1837, nr. 63, p. 269), anatomic (AR, 1829, nr. 48, p. 191), atmosferă (AR, 1829, nr. 2, p. 7), botanic (AR, 1829, nr. 5, p. 19), emisfere (AR, 1829, nr. 5, p. 19), fizică (AR, 1829, nr. 2, p. 7), maşină (CR, 1829, nr. 60, p. 257), mnemotehnic (AR, 1842, nr. 32, p. 125), paralelă (AR, 1829, nr. 5, p. 18), piroscaf (AR, 1834, nr. 16, p. 69), telescop (AR, 1844, nr. 91, p. 370) etc.
De cele mai multe ori, termenii noi sunt explicaţi în paranteze: barometru (greomesor) (AR, 1829, nr. 2, p. 7), gazul (sau aerul apei) (AR, 1829, nr. 7, p. 28), insecte (mici vietăţi) (AR, 1829, nr. 48, p. 193), insulă (ostrov) (CR, 1832, nr. 76, p. 294), locomotiv (mişcător din loc) (AR, 1839, nr. 41, p. 164), termometru (caldomesor) (AR, 1829, nr. 2, p. 7), vulcani (munţi focovărsători) (AR, 1837, nr. 71, p. 300), ratifica (întări) (AR, 1832, nr. 66, p. 263), contribuţie (dare, dajde, bir) (GT, 1838, nr. 3, p. 10), apoplexie (damla) (AR, 1832, nr. 50, p. 200), bilanţ (cumpănă) (GT, 1838, nr. 4, p. 16) etc.
Faţă de alte publicaţii periodice cu acelaşi profil, „Albina românească” şi „Curierul românesc” îşi atribuie un merit mare şi din preocuparea de a răspândi cunoştinţe ştiinţifice elementare în diverse domenii: invenţii tehnice, progrese în ştiinţă şi tehnică, descoperiri, călătorii. Popularizarea progreselor în ştiinţă şi tehnică se face cu mijloace specifice presei, în informări cvasireportericeşti asupra unor probleme de geografie (economică, fizică), demografie, statistică etc. În toate domeniile rămâne vizibilă întotdeauna grija de a împăca curiozitatea cititorilor cu nevoia de a-i instrui, fie că este vorba numai de un fenomen care zguduia pentru moment opinia publică (eclipse, cutremure, inundaţii etc.), fie că este vorba de fenomene sau descoperiri care depăşeau, prin caracterul lor excepţional, evenimentul la ordinea zilei sau rubricile de curiozităţi ştiinţifice. Toate aceste articole devin mijloace excelente de difuzare a terminologiei ştiinţifice şi tehnice în domenii dintre cele mai variate. Primele noastre gazete, care „nu s-au sfiit niciodată să se substituie şcolii”, după cum declară atât Heliade, cât şi Asachi, au reuşit să înlesnească accesul cititorilor la cartea ştiinţifică [Andriescu: 1979, 72-73].
Astfel, „Albina românească” din 26 iunie 1832, la rubrica Varietăţi, găzduieşte o descriere a unui fenomen bizar, care s-ar fi produs în Franţa: „Un fenomen extraordinar s-au însemnat la Valencin în Franţia de miazăzi: în două albătorii [fabrici de nălbit] departe una de alta de 300 stânjeni, pănzile s-au făcut roşă ca cum s-ar fi moet în sânge. Toate observaţiile [cercările] făcute asupra apei au dat încredere că nici un acţid [acrime ce ar fi putut roşi] nu era în ea. S-au însemnat înse că această de sine văpsire cu încetarea holerei nu s-au mai în[n]oit” [AR, 1832, nr. 50, p. 200]. În acelaşi număr al gazetei se descrie o invenţie tehnică, o maşină de frământat aluatul: „În nici o ţară maşinile nu pot fi aşa de folositoare ca la noi, unde este lipsa de lucrători, pentru care multe bune întreprinderi sunt înapoete. Acel carile au avut prilej a privi în piterie ostenitoarea frământare a aluatului de pâne, făcută de mâna oaminilor, fără îndoială mare îndatorire va simţi urzătorului acestei maşine, prin care lucrul, vătămător sănătăţei pitarilor, acum cu agiutoriul puterilor mehanice, mult mai nemerit şi mai curat se poate împlini. (...) Pentru prubuirea maşinei s-au fost luat 189 funturi de făină, aşezându-se în maşină dospeala, şi turnându-se făina şi cuviincioasa apă, au început a se roti chilindrul [vălătucul] maşinei, şi în 12 minute operaţia frământatului au fost gata” [AR, 1832, nr. 50, p. 200].
Publicaţia informa şi despre anumite fenomene naturale: „În 19 dechem. trecut s-au văzut în Sviţera un fenomen [arătarea fizică] îndestul de rar a omătului lucitori ca fosfor, prin care să părea că satele de pin pregiur ardea. Plutaşii, care ducea pe lac o luntre încărcată cu pae, nu puţin s-au fost spăriet, văzând mai întăi pălăria unuia dintr-înşii, apoi straile şi în urmă paele, acoperindu-să ca de o materie arzătoare, şi când aştepta a lor peire, piste 5 minute s-au văzut mântuiţi de cumplita lor spaimă” [AR, 1837, nr. 6, p. 30]; „Mercuri în 22 Iuni s-au observat de la Eşi un fenomen numit tromba pămintească. La 4 ceasuri după amiazi, fiind cerul în[n]ourat, s-au văzut la apusul politiei cam deasupra lui Tărgu-Frumos, un turbilon [vârtej] înformându-să ca un sul negru şi coborându-să cătră pământ cu un vărf ameninţitor. Aninat de nouri, ce să îndesa, acest turbilon să mişca în curs de câteva minute ca un conu (forma căpăţinei de zahar) răsturnat, de înălţimea a tot orizonul. A sa bazis, ce să agiungea cu nouri, era tunecată, iar vărful de gios era preveziu. În urmă tromba au detunat cu vuet şi s-au perdut în o fortună ploioasă. (...) Fortuni urmate două zile dea rând şi loviturile de tunet şi fulger au statornicit de nou electricitatea în ecvilibriu şi au cureţit aerul” [AR, 1838, nr. 52, p. 224].
Notarea în paranteze a unui echivalent mai vechi sau a unui calc ori alăturarea termenilor noi de sinonime cunoscute este însoţită în anumite cazuri de citarea definițiilor și explicațiilor detaliate: „dramă să zice povestire poeticească care să joacă pe teatru” [GT, 1838, nr. 6, p. 22]; „telegraf,un instrument prin carele cu minunată iuţală se împărtăşesc din loc în loc veştile şi poruncile” [AR, 1829, nr. 11, p. 43]; „ipotecă să zice o avere stătătoare, care o leagă cineva la creditor” [GT, 1838, nr. 3, p. 9], „sistema de monopol să zice, când cineva numai singur vre să aibă privelegi (slobozenie) de neguţătorie” [GT, 1838, nr. 4, p. 16].
Presa a contribuit şi la înlocuirea calcurilor lingvistice prin împrumuturi directe în limba română literară. Astfel, dacă până la 1840 se mai întâlnesc, alături de împrumuturi directe, unele calcuri: brâul pământului „ecuator” [AR, 1829, nr. 5, p. 19], Casa păstrătoare – Sparkasse „casă de economii” [GT, 1838, nr. 3, p. 9], mergere înainte „progres” [GT, 1839, nr. 7, p. 25], naufrângere „naufragiu” [AR, 1841, nr. 58, p. 138] etc., după această dată termenul de largă circulaţie în limbajul presei este numai împrumutul direct, iar formaţiile perifrastice care îl imitau apar izolat, ca simple curiozităţi lingvistice [Andriescu: 1979, 87-88; Ursu: 1962, 117-119].
Primele publicaţii periodice, în special „Curierul românesc” şi „Albina românească”, manifestau grijă pentru difuzarea şi „desluşirea” termenilor administrativi noi, care veneau să substituie sau să întregească fondul vechi, explicându-i în paranteze sau la subsolul paginii: administraţie (ocârmuire) [AR, 1829, nr. 10, p. 39; CR, 1829, nr. 65, p. 275], amploaiat [CR, 1834, nr. 29, p. 59], audiinţă [CR, 1839, nr. 138, p. 487], autorităţile locale [AR, 1848, nr. 98, p. 391], comisar [GT, 1846, nr. 20, p. 357], comisia urbarială [GT, 1846, nr. 90, p. 357], decret [AR, 1829, nr. 2, p. 7], dispoziţie [AR, 1834, nr. 88, p. 343], edict [GT, 1838, nr. 10, p. 40], firmanul de investitură [CR, 1842, nr. 85, p. 338], fisc [GT, 1838, nr. 12, p. 48], caimacan [AR, 1829, nr. 6, p. 22], cinovnic [CR, 1834, nr. 29, p. 61], delă [CR, 1839, nr. 52, p. 207], gubernie [AR, 1829, nr. 3, p. 19], instituţiile (aşăzământurile) [CR, 1829, nr. 65, p. 275], învestitura (caftanul) [AR, 1829, nr. 10, p. 39], interimară (ţiitoare de loc) [CR, 1844, nr. 42, p. 165], mădularii sfatului administrativ [AR, 1834, nr. 63, p. 250], mehmedariul [AR, 1834, nr. 23, p. 93], miliţia [AR, 1834, nr. 36, p. 140], Ministeria Interesurilor Străine [AR, 1837, nr. 51, p. 221], municipalitate [CR, 1839, nr. 51, p. 201], otnoşenie [CR, 1839, nr. 52, p. 207], prefecţi (ocârmuitori) [CR, 1831, nr. 49, p. 189], raia [R, 1838, nr. 159, p. 633], raport [AR, 1829, nr. 5, p. 18], vel vornic [CR, 1834, nr. 47, p. 103], logofăt de pricinile streine [AR, 1829, nr. 56, p. 219], berat [CR, 1843, nr. 76, p. 265] ş.a.
Se observă, în seria termenilor citaţi, un strat foarte vechi (logofăt, vel vornic), la care se adaugă termenii pătrunşi odată cu administraţia otomană (berat „diplomă”, caimacam, firman, raia, mehmedar „funcţionar ataşat pe lângă un înalt demnitar străin”), termenii de origine rusească (cinovnic, delă „pricină, proces”, gubernie „provincie”, otnoşenie „raport”, sprafcă „anchetă”, ucaz) sau de origine romanică, însă pătrunşi prin filieră rusească (miliţie) şi, în sfârşit, împrumuturile directe de termeni administrativi din limbile romanice, în special din franceză: autoritate, decret, municipalitate, prefect, raport etc. Astfel, presa reprezintă un factor important de difuzare şi de tălmăcire a împrumuturilor recente şi de izolare a elementelor vechi din limbajul administrativ.
Unele elemente lexicale de origine rusă au fost impuse de Regulamentul organic, însă au fost depăşite rapid de împrumuturile mai noi. „Curierul românesc” semnalează că unii termeni administrativi sunt circumscrişi să circule doar în sfera cancelariei: „Zicerea de sprafcă să urmeze de obşte numai prin canţalarii” [CR, 1839, nr. 52, p. 206]. Sub presiunea unor elemente mai noi şi mai adecvate spiritului limbii române, popularizate de presă, astfel de termeni au fost eliminaţi şi din cancelarie, împreună cu lexemele mai vechi.
Pe lângă terminologia ştiinţifică, tehnică şi administrativă (fixată mai ales prin intermediul manualelor, dar şi al periodicelor), publicaţiile epocii au pus în circulaţie şi terminologia politică, din care cităm câteva exemple: balotaj [GT, 1839, nr. 20, p. 7], clasă [CR, 1839, nr. 51, p. 204], congres [CR, 1829, nr. 61, p. 260], emigrant [GT, 1843, nr. 88, p. 351], democraţie [CR, 1848, nr. 23, p. 92], dictatură [GT, 1838, nr. 21, p. 51], esil [GT, 1845, nr. 70, p. 279], libertate [CR, 1843, nr. 24, p. 96], libertatea teascului (slobozenia de a tipări)[GT, 1839, nr. 41, p. 167], insurecţie (răscoală)[AR, 1829, nr. 10, p. 39], meeting [CR, 1843, nr. 60, p. 183], nonconformişti (nişte partizani politiceşti)[GT, 1838, nr. 10, p. 38], oponent [GT, 1846, nr. 81, p. 321], parlament (adunareaţării) [GT, 1838, nr. 2, p. 7], partid [CR, 1832, nr. 41, p. 162] şi partidă [AR, 1829, nr. 2, p. 7], proletari [GT, 1848, nr. 91, p. 374], revoluţie [AR, 1829, nr. 2, p. 7], sistemă reprezentativă [CR, 1843, nr. 93, p. 344], soţietate [GT, 1838, nr. 3, p. 10], supremitate „supremaţie” [GT, 1834, nr. 61, p. 241], terorism [CR, 1844, nr. 27, p. 107], vot (glas) [AR, 1834, nr. 26, p. 108], votaţie [CR, 1844, nr. 47, p. 185] etc.
Şi în domeniul terminologiei politice publicaţiile au grijă de a explica cititorilor noile lexeme: „radicalii sunt o facţie aplecată spre republică” [GT, 1838, nr. 2, p. 7]; proletari „purtători de cele mai mari greutăţi” [GT, 1843, nr. 96, p. 384], „Manifest să zice declaraţia, adecă vestirea unui guvern, făcută în scris, prin care să desvinovăţeşte arătând pricinile vreunei trebi grele ce are să o isprăvească” [GT, 1839, nr. 27, p. 107] etc.
Grija pentru indicarea sensului neologismelor se manifestă, în special, în primii ani de funcţionare a presei şi descreşte cu timpul, ceea ce a provocat unele nemulţumiri în rândul cititorilor, la care „Gazeta de Transilvania” dă o replică: „A esplica zicerile pănă acum necunoscute: care, domnilor? Altele sunt necunoscute ardelenilor şi ungurenilor, altele muntenilor şi iarăş altele moldovenilor. Adaogă la acestea mulţimea lătinismelor ce se grămădesc în stilurile noastre de câţiva ani încoace. De vei sta a face tot steliţe, parenteze şi perifraze, jurnalul ţi se preface în frazeologhie şi lecsicon, prin care vom ajunge la batjocura străinilor. (...) Cu toate acestea noi totuş ne facem datoria oriunde simţim neapărată trebuinţă” [GT, 1843, nr. 60, p. 240]. Astfel, începând cu deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, glosarea termenilor noi nu mai este masivă, ci sporadică.
V. Concluzii. Primele publicaţii româneşti au jucat un rol deosebit de important nu numai în difuzarea terminologiei ştiinţifice, administrative sau politice, ci şi în adaptarea corectă a împrumuturilor. În acest sens, „Curierul românesc” depăşeşte atât „Albina”, care renunţă mai greu la unele forme învechite, cât şi „Gazeta de Transilvania”, în ale cărei pagini pot fi observate influenţe germane sau maghiare.
Bibliografie
1. Alexandru Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Junimea, Iaşi, 1979.
2. Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
3. Nerva Hodoş, Al. Sadi Ionescu, Publicaţiunile periodice româneşti, Socecu, Bucureşti, 1913.
4. N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1962.
5. Victor Vişinescu, O istorie a presei româneşti, Editura Victor, Bucureşti, 2000.
Publicaţii periodice
AR = „Albina românească”
CR = „Curierul românesc”
GT = „Gazeta de Transilvania”
R = „România”