Termeni militari medievali în unități polilexicale stabile
Pentru tiparBogăţia unei limbi rezidă nu numai în varietatea sa lexicală, dar şi în potenţialul frazeologic, ce reprezintă o componentă determinantă a frumuseţii şi distincţiei unei comunicări orale sau scrise. De bună seamă, în obţinerea acestei calităţi stilistice, un rol definitoriu îi revine frazeologiei – adică domeniului de locuţiuni şi expresii, utilizat pentru a-i conferi comunicării exactitate şi putere de sugestie.
Limba română literară actuală dispune de un grandios tezaur frazeologic. De menționat că la desăvârșirea acestei moșteniri contribuie elementele lexicale specializate, militare, din epoca medievală, care şi-au pierdut statutul de cuvinte ce denumeau noţiuni din domeniul militar şi, desigur, semnificaţia militară medievală, devenind elemente lexicale, componente ale diverselor expresii frazeologice. Această situaţie se datorează atât factorilor de ordin lingvistic, cât şi celor de ordin extralingvistic.
Din punct de vedere lingvistic, termenii militari vechi, ce fac parte din anumite expresii frazeologice (buluc, ceambur, duium, gloată, maidan, palancă, pâlc, proaşcă ş.a.), la momentul funcţionării acestora ca denumiri specializate militare medievale, s-au inclus, la nivel de conţinut, într-un proces de intersecţie, analogie, contiguitate de sens cu alte cuvinte şi nuanţe semantice diferite, din lexicul general al limbii române din epoca medievală. În rezultat, aceşti termeni şi-au schimbat realitatea pe care o denumesc: din militară, în una cotidiană, de uz general. În felul acesta, apar, de multe ori, două sensuri distincte: un înţeles actual şi unul învechit. Totodată, termenul militar şi-a schimbat sensul şi prin trecerea de la o sferă de întrebuinţare la alta [4, p. 155], având în vedere că între limbajul militar medieval şi lexicul general nu existau hotare rigide şi stricte, fapt ce condiţiona o circulaţie facilă a cuvintelor între lexicul general şi cel specializat militar. Lexicul specializat militar din epoca medievală, prin rădăcinile lui, este strâns legat de vorbirea orală, de stilul popular, cu care, împreună, făceau parte din vocabularul limbii române literare vechi. Lexicul popular era principala sursă a lexicului specializat militar, dar şi a lexicului literar românesc, în general [2, p. 175].
Cuvintele specializate din perioada medievală şi-au modificat încărcătura semantică, după cum am menţionat, şi datorită unor cauze extralingvistice, ce ţin de aspiraţiile de modernizare a societăţii româneşti, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, atestăm conturarea unor tendinţe inovatoare, ce se vor dezvolta în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acestea sunt: a) abandonarea treptată a unor termeni învechiţi preponderent utilizaţi în Evul Mediu timpuriu; b) modernizarea lexicului militar prin adaptarea împrumuturilor latino-romanice occidentale; c) tendinţa de creare a unei terminologii militare ştiinţifice, delimitarea, în linii mari, a terminologiei militare pe genuri şi categorii militare.
Fireşte, e vorba de o consecinţă a procesului de „renaştere” culturală şi social-politică ce s-a manifestat în toate Principatele Româneşti, începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, datorită imboldului dat de reprezentanţii Şcolii Ardelene. Referindu-ne la perioada respectivă, constatăm o racordare relativă a terminologiei militare vechi la principiile terminologiilor moderne, când arta militară românească îşi ia un avânt în sensul înzestrării şi echipării, după principii europene, fapt ce a avut repercusiuni directe asupra limbajului militar specializat. „În această perioadă se face trecerea de la stadiul vechi la stadiul modern al limbii române literare” [5, p. 7], ceea ce a determinat schimbările substanţiale în cadrul limbajelor specializate, inclusiv în cadrul terminologiei militare româneşti. Pentru perioada dată, slavonismele, turcismele ş.a. creau impresia unui vocabular sărac şi învechit, necorespunzător nevoilor şi exigenţelor ştiinţei moderne a timpului, fapt ce împiedica devenirea limbii române ca factor cultural esenţial [3, p. 110].
Aşadar, din aceste motive, mulţi termeni militari din epoca medievală s-au păstrat doar în expresii şi locuţiuni frazeologice, pierzându-şi caracterul lor de element apartenent unui sistem de noţiuni (în cazul nostru – noţiunile militare) şi însuşind particularităţi pragmatice la nivel de funcţionare în cadrul lexicului general [6, p. 133], pe care nu le-au avut anterior. Termenii militari medievali determinologizaţi, care s-au păstrat până în prezent în cadrul expresiilor frazeologice, denumeau, în mare parte, în epoca medievală, diverse tipuri de unităţi militare medievale şi arme de luptă, caracteristice epocii în cauză: arc (înv. armă primitivă folosită la aruncarea săgeţii) – a avea multe coarde la arc semnifică „a avea multe alte mijloace de a face ceva”; buluc (înv. unitate militară care avea aproximativ efectivul unei companii, care varia între 100 şi 500 de militari) – dau buluc (vin buluc sau intră buluc) „în masă, cu grămada; iute, repede; înghesuindu-se unul peste altul”; ceambur (înv. detaşament (în special, de tătari) care umblă după pradă) – a bate (sau a umbla) ceamburul „a nu se ţine de treabă, a-şi trece timpul cu lucruri neserioase”; duium (înv. captură, jaf de război) – cu duiumul „foarte mult, peste măsură, cu grămada”; gloată (înv. oastea de ţară) – psihologie de gloată – denumeşte o concepţie potrivit căreia individul nu este responsabil de faptele lui, fiind ascuns în mulţime; (pop.) a avea gloată – denumeşte membrii unei familii numeroase, copiii dintr-o familie; maidan (înv. teren deschis, loc viran situat la marginea sau în interiorul unei localităţi, folosit ca loc de luptă) – a scoate (sau a ieşi) la maidan „a ieşi sau a face să iasă la lumină”; a ajunge la maidan „a izbuti, a duce la bun sfârşit”; a bate maidanul (sau maidanele) „a hoinări, a vagabonda”; obadă (înv. instrument de tortură) – a pune (în) obezi „a subjuga, a înrobi”; palancă (înv. palisadă; (p. ext.) loc întărit de apărare) – a face (sau a da ceva) palancă (la pământ) are sensul de „a culca la pământ, a doborî”; căzut palancă „lungit, doborât la pământ”; pavăză (înv. scut de diverse forme şi mărimi) – a sta pavăză „a apăra, a feri”; pâlc (înv. unitate militară corespunzătoare unui regiment din perioada contemporană) – în pâlcuri sau pâlcuri-pâlcuri „în grup”; poghiaz (înv. expediţie militară, cu scop de pradă pe un teritoriu străin) – a umbla în poghiazuri „a umbla fără rost, a hoinări”; proaşcă (înv. ţintă în care se ochea cu o arma) – a face (sau a da) proaşcă(în sau prin) ceva „a da iama, a face prăpăd, a distruge”; puşcă (înv. armă grea de artilerie) – gol puşcă „a) complet dezbrăcat, în pielea goală; b) fără avere”; a se duce (sau a pleca, a scăpa) ca din puşcă ori puşcă„a pleca foarte repede”; spangă (înv. spadă) – a lua (sau a aduce)pe cineva în(tre) şpăngi (oriîn şpangă) „a lua sau a duce pe cineva cu forţa; a-l brutaliza, a-l bate”; (pop.) a lăsa pe cineva în spangă „a-l sărăci”; steag (înv. fanion militar) – a duce (sau a purta) steagul „a conduce o acţiune; a comanda”; a ţine sus (sau a înălţa, a ridica) steagul „a nu renunţa la luptă”; a ridica (sau a scoate) steag alb „a se preda, a cere pace”; strajă (înv. plăieş, străjer (din Moldova şi Ţara Românească); grănicer) – de strajă „de pază”; a fi (sau a sta, a rămâne, pop. a se pune) de strajă ori a ţine (sau a face) strajă „a păzi”, (p. ext.) „a pândi”; a (-şi) pune strajă gurii „a vorbi sau a face pe cineva să vorbească cu măsură, cu prudenţă”, „a spune sau a face pe cineva să spună numai ce trebuie, ce se cuvine spus”; a-şi pune strajă ochilor „a-şi înfrâna dorinţa de a privi ceva (ce-i place)”; (reg.) a-i fi cuiva strajă „a-i fi cuiva teamă sau greu să facă ceva”; suliţă (înv. armă de atac, formată dintr-o vergea lungă de lemn, prevăzută cu un vârf ascuţit de fier) – cât ajungi cu suliţa sau la o azvârlitură de suliţă „foarte aproape”; soarele e de o suliţă(de două, trei etc.) pe cer – arată, după socoteala poporului, poziţia soarelui pe cer, de la locul unde răsare; temei (înv. avangardă) – de temei – „de bază”; tun (înv. armă grea de artilerie) – a scăpat (ieşit) ca din tun se spune despre cineva care a fugit repede, reuşind prin aceasta să evite o situaţie neplăcută; poţi să dai cu tunul – această expresie se utilizează cu referinţă la cineva care doarme adânc şi nu se trezeşte uşor sau despre un loc unde nu se află nicio fiinţă vie; a trage (sau a da) un tun „a fura (o sumă mare de bani, obiecte valoroase etc.)”; doarme tun „adânc”; sănătos tun „foarte tare” etc.
În concluzie, factorii de ordin lingvistic (cauzele schimbărilor de sens) şi cei extralingvistici de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi sec. al XIX-lea, precum ar fi renaşterea instituţiei militare româneşti cu un conţinut modern [1, p. 107], s-a datorat atât anumitor oportunităţi de natură socială şi politică, cât şi răscoalelor de eliberare naţională, care au impulsionat ideea de creare a unui stat cu instituţii naţionale, cu limbă naţională şi, respectiv, cu terminologie naţională. Evenimentele istorice în cauză au coincis cu perioada de formare şi desăvârşire a limbii literare, care presupunea şi lansarea limbajelor specializate pentru domeniile de activitate ale statului, printre care şi cel militar.
Bibliografie
1. Ion Coteanu, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981.
2. Istoria limbii române literare (epoca veche), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997.
3. Ştefan Munteanu, Vasile D. Ţâra, Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
4. Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan, Editura Facla, Timişoara, 1978.
5. Nicolae Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice romîneşti, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
6. А. В. Суперанская, Н. В. Подольская, Н. В. Васильева, Общая терминология, Наука, Москва. 1989.
Surse
1. Dicţionarul Limbii Române Literare Vechi, Bucureşti, 1987.
2. Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2006.