Conceptul de echivalenţă în teoria traducerii
Pentru tiparFenomenul echivalenței a cunoscut, în ultimele decenii, o atenție sporită din partea cercetătorilor, îndeosebi a specialiștilor în traductologie, fiind unul dintre conceptele-cheie ale teoriei traducerii. Traducerea este considerată o activitate multiaspectuală şi de aceea a fost definită în diverse moduri. Deşi diferă, definiţiile au şi trăsături comune: referinţa la cele două limbi (cea din care se traduce şi cea în care se traduce) şi stabilirea echivalenţelor între textul original şi cel tradus, pentru a păstra caracteristicile originalului.
În accepţia lingviştilor A. R. Meetham şi Richard A. Hudson, autorii cunoscutei lucrări Encyclopaedia of Linguistics, Information and Control,citată de lingvistul englez Roger T. Bell, care e şi profesor de lingvistică: „Traducerea înseamnă înlocuirea reprezentării unui text într-o limbă printr-o reprezentare a unui text echivalent într-o a doua limbă” [1, 24].
„Scopul traducerii, susţin A. R. Meetham şi Richard A. Hudson, este de a reproduce cât mai exact posibil toate caracteristicile gramaticale și lexicale ale originalului din «limba-sursă» prin căutarea de termeni echivalenți în «limba-țintă». În același timp, orice informație conținută în textul original [...] trebuie păstrată și în traducere” [apud 1, 31]. O idee similară este enunțată și de Roger T. Bell, care precizează următoarele obiective ale traducerii: „...transformarea unui text scris într-o anumită limbă într-un text echivalent scris într-o altă limbă, păstrând, pe cât posibil, conținutul mesajului, caracteristicile formei și rolurile funcționale ale textului original” [1, 11]. Prin urmare, atât obiectivele traducerii, cât și esența sa se bazează pe conceptul de echivalent, cu semnificaţia „care are aceeași valoare, același efect, aceeași semnificație sau același sens cu altceva” [5, 328] sau echivalență, ce semnifică „egalitate de valoare, de semnificație, de sens; calitatea a ceea ce este echivalent” [5, 328].
Începând cu secolul al XVIII-lea, subiectul teoriei traducerii este axat, în opinia lui George Steiner – cunoscut profesor, critic şi teoretician al literaturii şi culturii, scriitor american – pe 3 categorii: „Prima conține literalitatea strictă, aranjarea faţă în faţă a cuvintelor în dicţionarul interlingual, manualul de limba străină şi traducerea interliniară. A doua este marea zonă centrală a «trans-punerii» prin intermediul reformulării fidele, dar independente. Traducătorul reproduce îndeaproape originalul, dar compune un text firesc în limba proprie şi care poate exista independent. A treia clasă e cea a imitaţiei, recreării, variaţiunii şi parabolei interpretative. Aceasta acoperă o suprafaţă întinsă şi difuză, care merge de la transpuneri ale originalului într-un idiom mai accesibil până la cele mai libere ecouri, adesea doar aluzive sau de natură parodică” [8, 315].
Teoreticienii din domeniul traducerii susţin ideea conform căreia „...conținutul originalului este absolut imposibil de «păstrat», textul tradus este o creație nouă care rezultă în urma citirii originalului, fiind o reconstruire, și nu o copie a acestuia” [1, 177]. În procesul traducerii, cele mai importante preocupări ale traducătorilor au fost: mărimea unității care trebuie tradusă și modul în care se angajează traducătorul în procesul respectiv: păstrarea conținutului sau a formei textului original.
Este deja cunoscută ideea că traducerea se dovedește a fi inferioară originalului. În acest context, celebrul poet și filosof italian Dante Alighieri susținea: „nulla cosa per legame musaico armonizzata si puὸ de la sua loquela in altra transmutare, senza rompere tutta sua dolcezza e armonia”, ceea ce româneşte semnifică „Nimic cu deosebire expresiv, nimic din ceea ce au atins muzele nu poate fi trecut într-o altă limbă fără a-și pierde savoarea și armonia” [apud 8, 301]. Aceeași opinie a fost împărtășită, cu două secole mai târziu, de unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi francezi ai secolului al XVI-lea, Joachim du Bellay, care a utilizat imaginea focului și a cenușii: „Toutes lesquelles choses se peuvent autant exprimer en traduisant, comme un peintre peut représenter l’âme avec le corps de celui qu’il entreprend tirer après le naturel”. „Mereu același lucru: cenușa nu este o traducere a focului” [apud 8, 301].
Pe de altă parte, după cum menționează G. Steiner, niciun produs uman nu poate fi perfect. Niciun fel de multiplicare, chiar de materiale care sunt etichetate în mod convențional ca fiind identice, nu pot produce copii perfecte. Așadar, nici traducerea nu poate fi perfectă, este natural să existe anumite diferențe și asimetrii între traducere și original. Traducătorii sunt de părere că important este gradul de fidelitate care trebuie urmărit în fiecare caz aparte.
De fapt, se zice că cititorul, având în față traducerea, îl citește nu numai pe autor, ci și pe traducător. În acest sens, ni se pare interesantă analogia pe care o face lingvista Mihaela Moraru, specialist de limba rusă, profesor la Universitatea din București, critic literar şi autor al multor manuale de traducere, dicționare şi cărți despre arta rusă, care susține că traducătorul nu creează cartea pe care o traduce, după cum actorul nu creează piesa în care joacă; traducătorul însă creează traducerea, după cum actorul – rolul și de traducător depinde soarta cărții traduse, după cum de actor depinde succesul piesei. De aceea, sunt atât de mari rolul și responsabilitatea traducătorului [7, 234]. Or, traducătorul, efectuând traduceri din orice limbă, trebuie să fie un specialist foarte bun, care să ia în considerare particularităţile structurale ale limbii-sursă. Este deosebit de important să cunoască similitudinile și, mai cu seamă, diferențele de ordin lexical şi gramatical între limba-sursă și limba-țintă, ceea ce-i va permite să stabilească echivalentele potrivite, evitând astfel eventualele erori.
Una dintre cerințele elaborate de teoria și practica activității de traducere este cea a echivalenței textelor – inițial și final. Totodată, tipologia textelor influenţează tipurile de traducere şi, implicit, tipurile de echivalenţă. Fenomenului echivalenței i s-a acordat o importanță decisivă în descrierea teoretică a traducerii și a precizării esenței acesteia. Totuși echivalența nu are un statut teoretic distinct în teoria traducerii, întrucât mulți autori sunt de părere că ea trebuie considerată drept o particularitate relativă. Respectivul fapt se datorează influenței unor variați factori lingvistici și culturali.
În acest context, cercetătoarea din România Larisa Ciochină, care a efectuat un studiu interesant cu referire la versiunile în limba engleză a poveştilor lui Ion Creangă şi Petre Ispirescu, susține că: „Alegerea nivelului la care se stabilește echivalența este determinată de configurația factorilor lingvistici și extralingvistici, specifici unei situații. Teoria traducerii, în general, se sprijină pe miza echivalenţei a două structuri lexico-gramaticale, cea a limbii surse şi cea a limbii receptoare, într-un context determinat” [2, 57]. Astfel, stabilirea unei relaţii de echivalenţă presupune documentarea suplimentară a translatorului şi cunoaşterea unor informaţii despre valorile, relaţiile interpersonale, credinţa, comportamentul, dar şi despre viaţa cotidiană, istoria, tradiţiile şi obiceiurile poporului din a cărui limbă traduce.
După cum diverse definiții ale traducerii corespund unor etape diferite de dezvoltare a traductologiei, la fel și multiplele interpretări ale echivalenței reflectă evoluția opiniilor asupra esenței traducerii. Deşi tipologia echivalenţei variază uneori de la un teoretician la altul, majoritatea recunosc strânsa legătură ce se stabileşte între echivalenţele de traducere şi procedeele de traducere. Astfel, cele mai multe încercări de a defini echivalenţa provin din descrierea unor procedee de traducere.
Unii cercetători au încercat să reprezinte noțiunea de echivalență din punct de vedere structural, în forma unor structuri ierarhice (V. N. Komissarov), liniare (W. Koller) sau de formule matematice (A. D. Șveițer). În opinia unui pionier rus al traductologiei, lingvist, traducător și lexicograf, autor al multor manuale de traducere şi dicționare frazeologice, Iacov Reţker, noţiunea de echivalenţă se referă doar la relaţiile dintre microunităţile textului, nu şi la relaţiile intertextuale. În opinia savantului, echivalentul este interpretat ca o corespundere constantă şi care, de regulă, nu depinde de context [apud 9, 76].
Lingvistul W. Koller însă consideră că noţiunea de echivalenţă obţine un sens real numai în cazul când sunt precizate tipurile relaţiilor de echivalenţă între texte. Astfel, W. Koller deosebeşte următoarele 5 tipuri de echivalenţă:
1) denotativă, ce prevede păstrarea conţinutului textului (în literatura despre traducere este numită invariant al conţinutului sau invariant al planului conţinutului);
2) conotativă, ce urmăreşte transmiterea conotaţiilor textului pe calea selectării unor mijloace sinonimice de limbă (în traductologie, de obicei, se referă la echivalenţa stilistică);
3) textual-normativă, orientată spre particularităţile stilistice ale textului, spre normele lingvistice (în traductologie, de asemenea, deseori ţine de echivalenţa stilistică);
4) pragmatică, ce presupune o anumită orientare spre receptor (în traductologie este numită echivalenţă comunicativă);
5) formală, orientată spre transmiterea particularităţilor estetico-artistice individualizatoare şi a altor particularităţi formale ale originalului [apud 9, 80].
Spre deosebire de W. Koller, pentru care echivalenţa reprezintă o noţiune normativă (în lista de mai sus sunt reflectate, de fapt, cerinţele normative faţă de traducere), lingvistul rus V. N. Komissarov, renumit expert în domeniul teoriei traducerii și un reprezentant de frunte al școlii lingvistice de teorie a traducerii, consideră echivalenţa drept grade / niveluri diferite ale unităţii de sens a traducerii şi a originalului. În opinia lingvistului, există 5 grade / niveluri diferite:
1) al obiectivului comunicării;
2) al identificării situaţiei;
3) al mijlocului de descriere a situaţiei;
4) al semnificaţiei structurilor sintactice;
5) al semnelor verbale [apud 9, 81].
Aşadar, atât W. Koller, cât şi V. N. Komissarov disting 5 niveluri ale echivalenţei. În timp ce, în opinia lui W. Koller, cele cinci tipuri de echivalenţă aparţin aceluiaşi plan, V. N. Komissarov le consideră o structură ierarhică.
Lingviştii ruşi V. G. Gak şi Iu. L. Levin propun însă o tipologie trimembră a echivalenţei: formală, semantică şi situativă. În cazul echivalenței formale, semnificaţiile comune în două limbi sunt exprimate prin forme lingvistice analoage, pe când echivalenţa semantică presupune exprimarea aceloraşi semnificaţii prin mijloace diferite. Esenţa echivalenţei situative constă în faptul că aceeaşi situaţie este descrisă în două limbi nu numai cu ajutorul unor forme diferite, ci şi cu ajutorul unor seme diverse, exprimate de aceste forme [apud 9, 83].
Şi în lingvistica românească conceptul de echivalenţă s-a aflat în atenţia cercetătorilor. Astfel, lingvista şi traducătoarea Teodora Cristea consideră că „...soluţia cea mai satisfăcătoare ar fi să se opereze cu o triplă echivalenţă: de sens adică de traducere, de formă şi de nomenclatură” [4, 367]. În cadrul echivalenţei semantice, un segment de expresie din limba de bază este asociat cu un segment de expresie din limba-ţintă. Această unitate cu un semnificat unic şi cu două semnificative, aparținând la două limbi diferite, este denumită de către lingvistă prin termenul de heteronim sau echivalent parţial.
Noţiunea de echivalenţă poartă, mai degrabă, caracter semantic, nu formal. Între unităţile limbii din două idiomuri diferite se pot stabili diverse tipuri de echivalenţă semantică. Unii autori delimitează două tipuri de echivalenţă: totală (numită şi globală sau generală) şi parţială sau pe segmente.
Lingvista Irina Condrea delimitează, pe lângă echivalenţa totală şi parţială, al treilea tip, din care fac parte aşa-numitele false echivalenţe. Despre echivalenţa totală se poate vorbi atunci când sensurile unor cuvinte sau sintagme din două limbi, practic, se suprapun. După cum susţine cercetătoarea, „De regulă, acest tip de echivalenţă se stabileşte între cuvintele monosemantice, adică în cazurile, destul de puţine numeric, în care în ambele limbi cuvintele au doar câte un singur sens” [3, 54]. Lingvista include în această categorie unităţile ce fac parte din următoarele grupe semantice: termeni, nume proprii, cuvinte cu caracter uzual care au echivalente permanente (zilele săptămânii, denumirile lunilor, ale anotimpurilor, unităţile monetare, formulele de salut şi de politeţe, unele expresii frazeologice, de exemplu: rom. din toată inima – rus. от всего сердца. Cazurile de echivalenţă parţială sunt mai frecvente şi rezidă în faptul că „...un cuvânt din limba-ţintă poate avea câteva corespondente în limba sursă” [3, 54]. Acest fenomen este generat de polisemie. Astfel, limba-sursă poate dispune de mai puţine sensuri decât limba-ţintă şi invers. Prin echivalent fals se are în vedere „...cuvântul care coincide total sau aproape total, ca aspect sonor, cu lexemul din limba-sursă, dar care are alt (sau şi alt) sens decât acesta. Asemenea cuvinte mai sunt numite şi „omonime interlingvistice” sau „omonime bilingve” [3, 61].
Referindu-se la echivalenţa semantică, Susan Bassnett, cercetătoare de origine engleză, profesor, specialist de literatură comparată, precizează că lexemele şi sensurile lor nu sunt traductibile, traductibile sunt mesajele pe care le poartă cuvintele. Acestea din urmă transformă mesajele în funcţie de diferite situaţii. Traducătorul va traduce, mai întâi, funcţia socială sau culturală a unui cuvânt sau a unei expresii date, într-o situaţie dată, apoi va alege echivalentul în cea de-a doua limbă, care să aibă aproximativ aceeaşi funcţie. Aceasta nu înseamnă însă că unităţile lingvistice sunt lăsate la o parte. Numai prin intermediul lor mesajul poate fi transmis, căci ele fac parte din mesaj [apud 2, 56].
Un aspect aparte în cadrul echivalenţei de semnificaţie o constituie sinonimia. După cum observă Umberto Eco, scriitor italian, editor, filozof, dar şi un semiotician foarte cunoscut, sinonimia pune serioase probleme oricărui traducător. Astfel, deşi putem considera sinonime termenii father sau daddy din engleză, pѐre din franceză, padre din italiană, există diverse cazuri când father nu e sinonim cu daddy. În enunţul God is our Father („Dumnezeu e Tatăl nostru”) nu putem înlocui father cu daddy. Aceeaşi situaţie este şi în cazul отец şi папа din rusă. Expert în traduceri, Umberto Eco explică astfel fenomenul: „În termeni teoretici, acesta ar fi un caz în care echivalenţa referenţială (fireşte că John’s daddy e exact aceeaşi persoană ca şi John’s father, le pѐre de John sau il papà di John) nu coincide cu echivalenţa conotativă – care se referă la modul în care cuvintele sau expresiile complexe pot provoca în mintea ascultătorilor sau a cititorilor aceleaşi asociaţii şi reacţii emotive” [6, 26]. Aşadar, Umberto Eco delimitează două tipuri de echivalenţă: referenţială şi conotativă.
Asemenea lui Umberto Eco, John Cunnison Catford (denumit „Ian” de către elevii săi), lingvist scoțian și fonetician cu renume mondial, face distincţie doar între două tipuri de echivalenţă: textuală şi formală. Echivalenţa textuală este „...acea porţiune a textului tradus, care se schimbă atunci şi numai atunci când porţiunea dată a textului original s-a schimbat”. Echivalenţa formală, sau „corespondenţaformală face ca orice categorie lingvistică a textului în limba de receptare (unitate, clasă, structură, elemente ale structurii etc. să poată ocupa «aproximativ» acelaşi loc în «economia» textului din limba de receptare pe care-l ocupă categoria respectivă din textul originalului” [apud 2, 51-52]. Totodată, John Catford consideră că echivalenţa formală este, în majoritatea cazurilor, aproximativă.
În timp ce teoria lui J. Catford accentuează echivalenţa formală, pentru Eugene Nida, unul dintre pionierii teoriei traducerii şi reprezentant al structuralismului american, este importantă existenţa a două situaţii comunicaţionale cu acelaşi efect emotiv atât asupra receptorilor originalului, cât şi ai traducerii. Astfel, E. Nida distinge două tipuri de echivalenţă, pe care le numeşte formală şi dinamică. Echivalenţa dinamică este definită ca „...o calitate a traducerii, în cadrul căreiaconţinutul semantic al originalului este transmis limbii de receptare în asemenea mod, încât reacţia receptorului, în general, este similară cu reacţia receptorilor originalului” [apud 2, 53]. Aşadar, conceptul de echivalenţă dinamică introduce un element nou în teoria traducerii, cel de situaţie comunicaţională.
Conceptul de echivalenţă formală este analizat şi de Roger T. Bell, care susţine că traducătorul trebuie să se concentreze fie „...asupra găsirii de echivalenţe formale, care să «păstreze» sensul semantic al textului independent de context, în dauna valorii comunicative furnizate de acesta, fie de a găsi echivalenţe funcţionale, care să «păstreze» valoarea comunicativă pe care o dă contextul, în dauna sensului semantic independent de context” [1, 25]. Aceeaşi alegere trebuia să o facă şi traducătorii din antichitate: echivalenţe la nivelul cuvintelor (a traduce cuvânt cu cuvânt – traducere literală) şi echivalenţe la nivelul semnificaţiei (traducere liberă).
Unii cercetători utilizează şi termenul echivalenţă comunicativă, pe care îl definesc drept o relaţie între textul din limba-sursă şi cel din limba-ţintă, care apare în cazurile în care, la trecerea de la original la textul final, se păstrează sau rămâne neschimbată valoarea comunicativă a textului original [apud 9, 79].
În concluzie, vom menţiona că tipologia textelor influenţează tipurile de traducere şi, implicit, tipurile de echivalenţă. După cum diverse definiții ale traducerii corespund unor etape diferite de dezvoltare a traductologiei, la fel și multiplele interpretări ale echivalenței reflectă evoluția opiniilor asupra esenței traducerii. Deşi tipologia echivalenţei variază de la un teoretician la altul, majoritatea recunosc strânsa legătură ce se stabileşte între echivalenţele de traducere şi procedeele de traducere. Unii cercetători au încercat să reprezinte noțiunea de echivalență din punct de vedere structural, în forma unor structuri ierarhice (V. N. Komissarov), liniare (W. Koller) sau de formule matematice (A. D. Șveițer). Tipologia echivalenței este variată, şi din punct de vedere numeric, întrucât lingviştii deosebesc 5 tipuri de echivalenţă (W. Koller şi V. N. Komissarov), 3 (V. G. Gak şi Iu. L. Levin, Teodora Cristea) sau 2 (Umberto Eco, John Catford, Eugene Nida, Roger T. Bell).
Bibliografie
1. Roger T. Bell, Teoria şi practica traducerii, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
2. Larisa Ciochină, Traducerea ca echivalenţă socioculturală, interlinguală, cu referire la versiunile în limba engleză a poveştilor lui Ion Creangă şi Petre Ispirescu şi ale povestirilor fantastice de I. L. Caragiale şi Mircea Eliade, teză de doctorat, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1998.
3. Irina Condrea, Traducerea din perspectivă semiotică, Chişinău, 2006.
4. Teodora Cristea, Heteronimie sau echivalenţă semantică, în Lingvistica modernă în texte, Bucureşti, 1981.
5. Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996.
6. Umberto Eco, A spune cam acelaşi lucru: Experienţe de traducere, Polirom, Iaşi, 2008.
7. Mihaela Moraru, Particularităţile stilistice în proza rusă contemporană şi modalităţi de redare a lor în limba română (pe baza povestirilor şi romanelor lui V. M. Şukşin), teză de doctorat, Bucureşti, 1996.
8. George Steiner, După Babel. Aspecte ale limbii şi traducerii, Editura Univers, Bucureşti, 1983.
9. А. Д. Швейцер, Теория перевода (статус, проблемы, аспекты), Наука, Мocква, 1988.