Legislaţia lingvistică şi identitatea naţională a basarabenilor
Pentru tiparLimba exprimă sufletul unei naţiuni, din care cauză, observa Bogdan-Petriceicu Hasdeu, ea se identifică, la drept vorbind, cu etnia, cu naţiunea care o vorbeşte, cu naţionalitatea. Dacă moare limba (în sensul că purtătorii renunţă la ea, cu sila sau benevol, în virtutea anumitor circumstanţe), „mor” şi vorbitorii ei ca reprezentanţi ai unei etnii sau naţiuni concrete, se dizolvă în comunitatea al cărei mijloc de comunicare l-au acceptat. Nu în zadar şi clasicii marxismului au considerat limba, alături de particularitățile psihice și morale, drept una din trăsăturile constitutive ale naţiunii.
Imperiile, marile puteri acaparatoare de teritorii şi asimilatoare de naţiuni, întotdeauna au urmărit scopul de a estorca bogăţii, de a obliga la muncă în propriul folos, dezinteresați cel puţin de supravieţuirea populaţiilor cucerite, de dezvoltarea limbilor naţionale, a culturii şi civilizaţiei lor. Statele dominante se deosebesc prin gradul şi mijloacele de exploatare, de amestec direct sau indirect în menţinerea fiinţei naţionale a celor aserviţi. Pentru coloniştii albi din Africa, negrii erau pur şi simplu robi, forţă de muncă neplătită sau ieftină, cotropitorii fiind interesaţi, întâi de toate, de bogății și profit, nu de asimilarea propriu-zisă a băştinaşilor, de nimicirea limbilor şi obiceiurilor patriarhale. Otomanii au stors timp de trei sute de ani bogăţiile Ţărilor Române, mulţumindu-se cu sporirea anuală a dijmelor, fără a se amesteca însă în chestiunile de limbă, cultură spirituală şi civilizaţie românească. Imperiul ţarist rus însă, pe lângă ferocităţile sau şiretlicurile prin care a cucerit teritoriile şi popoarele neruse (războaiele crâncene pentru acapararea Crimeii, Caucazului; înşelarea prin diverse momeli a indigenilor din Siberia; apelul la creştinismul comun şi apărarea acestuia de pericolul osmanlâu în cazul popoarelor din Europa Răsăriteană etc.), odată ce le-a supus, a purces prin cele mai brutale şi machiavelice metode la deznaţionalizarea lor în masă, la rusificarea intensivă în scopul unei asimilări totale. Rusia sovietică, în calitate de urmaş nemijlocit al imperiului, ulterior Uniunea R.S.S., pretinsă federaţie a unor state care s-ar fi unit şi s-ar putea desprinde oricând ar dori benevol, nu a renunţat la metodele menţionate, ba dimpotrivă, le-a multiplicat şi desăvârşit în ceea ce priveşte „tehnica” de camuflare a intenţiilor de cucerire, asimilare, creare a unui om şi popor nou (homo sovieticus, populus sovieticus), decretând (deci impunând) limba rusă drept limbă de comunicare şi înţelegere între naţiuni şi drept „limbă maternă” a reprezentanţilor naţiunilor şi poporaţiilor neruse. Astfel, în cazurile de rapt (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Carelia), în pofida denaturării crase a adevărului istoric şi ştiinţific, ca să se şteargă orice urmă de apartenenţă la un anumit stat încă existent, la o anumită naţiune şi limbă afirmată, au fost schimbate etnonimul popoarelor [pentru a se crea iluzia că e vorba de o altă naţiune (moldoveni în loc de români basarabeni, români bucovineni, români herţeni; careli în loc de finlandezi)] şi glotonimul [limba moldovenească în loc de limba română, limba carelă în Republica Autonomă Carelo-Fină în loc de limba finlandeză, limba tadjică în Tadjikistan în loc de limba persană nouă sau farsi (pentru a infiltra în conştiinţa vorbitorilor şi a li se inocula necunoscătorilor minciuna că ar fi vorba de o altă limbă)].
Istoria vitregă şi zbuciumată de peste 200 de ani a mult pătimitei blânde Basarabii şi a dulcii Bucovine de Nord a zdruncinat din temelie conştiinţa identitară a băştinaşilor de origine română. Aceştia, cu mici excepţii, din neştiinţă sau indiferenţă, din încăpăţânare sau ambiţie ţinutală, dar, cel mai mult, din teama de consecinţe pentru destinul lor, al copiilor şi nepoţilor, nu au recunoscut că sunt români (unii având peste Prut fraţi, surori, nepoţi, rude de diverse grade) sau au renunţat, mutându-se cu locul de muncă şi de trai în Republica Moldova, la naţionalitatea română din paşaportul ucrainean, declarând că sunt moldoveni şi că nu vorbesc româneşte. Aceștia afirmă că sunt moldoveni şi că vorbesc moldoveneşte. Bieţii de ei! Pentru dânşii sunt români numai cei de peste Prut, iar limba română ar vorbi-o tot numai românii de peste Prut!.. Dacă ar putea să-şi izgonească frica din sânge fără a trişa, ar conştientiza că a fi moldovean (după locul de naştere, locul de trai şi ca cetăţenie) nu înseamnă a nu fi român (de etnie, naţionalitate), iar a vorbi moldoveneşte (adică româneşte cu particularităţi locale, „moldoveneşti”) nu înseamnă a vorbi altă limbă decât românul, ci aceeaşi limbă cu el, româna. Dacă strămoşii, străbunicii, bunicii, părinţii ţi-au fost români (de la lat. romanus „roman”, cu trecerea lui „a” latin în „â”; poporul român, prin păstrarea acestui nume, este singurul popor romanic care îşi demonstrează latinitatea, legătura sa cu patria latinilor, Roma!), nu poţi fi prin sânge decât român şi numai apoi, după locul de naştere sau de trai, moldovean sau transnistrean, bucovinean, oltean, maramureşean, ardelean, bănăţean etc. Dacă predecesorii au vorbit româna, moștenind de la ei vorbirea, tot limba română o vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti toate subtilitățile lexicale, stilistice, chiar dacă, să admitem, nu-i cunoşti toate normele literare, o vorbeşti cu particularităţi locale (moldoveneşti pentru moldovean, ardeleneşti pentru ardelean, bănăţene pentru bănăţean etc.), totuna limba pe care o vorbeşti este o varietate teritorială a românei unice, tot limbă română este, în definitiv.
Cronicarii moldoveni au observat pe bună dreptate că, deşi după locul de trai ne numim moldoveni, munteni, maramureşeni, sub un nume generic suntem toţi români. Cantemir, domnitorul, de asemenea ştia că noi, românii, de oriunde am fi, suntem romano-moldo-vlahi, urmaşii daco-romanilor. În Regulamentul Organic al Ţării Româneşti (1831) şi în cel al Moldovei (1832), ţinându-se cont de fiecare dintre cele două principate româneşti pentru care au fost create şi întrucât nu era vorba încă de existenţa unui (altminteri, iminent) stat românesc unitar, locuitorii Munteniei erau numiţi munteni (boieri munteni, de exemplu), iar cei ai Moldovei – moldoveni, prin urmare, după locul de trai. Totuşi, în Regulamentul Moldovei a fost strecurată, „parcă inofensiv”, sintagma „limba moldovenească” (unde se aflau alde C. Conachi, Gh. Asachi, care făceau parte din comisia de elaborare a Regulamentului şi ştiau bine ce limbă vorbesc?), deşi art. 371 din Regulamentul Ţării Româneşti şi art. 425 din Regulamentul Moldovei, în virtutea comunităţii de limbă, religie, obiceiuri şi interese, proclama „nedespărţita lor unire” ca pe o necesitate „mântuitoare”. Până și Marx, Engels, Lenin recunoşteau că Basarabia ocupată de ţarismul rus era populată de români. Urmaşii fideli ai învăţăturii acestora au tăinuit sub şapte lacăte adevărul sacru pentru noi. După ce, în 1924, în componenţa R.S.S. Ucrainene, fusese creată R.A.S.S.M. cu perspectiva de revendicare a dreptului bolşevicilor asupra Basarabiei, o perioadă s-a mizat pe faptul ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, Basarabia să fie anexată la U.R.S.S. şi ca Moldova de peste Prut şi apoi întreaga Românie să devină „o republică sovietică”, astfel încât, întru apropierea visului dorit, conducătorii sovietici acceptaseră, pentru moment, revigorarea limbii prin deschiderea ecluzelor către româna literară şi utilizarea alfabetului latin (românesc). Să fi fost aceasta doar o cursă diabolică întinsă intelectualilor din R.A.S.S.M., care, imediat, prin 1937-1938, au fost acuzaţi de românizarea limbii „moldoveneşti”, de inaccesibilitatea acesteia pentru masele largi ca urmare a utilizării grafiei româneşti şi a unui vocabular „burghez” neînţeles, de zădărnicirea măsurilor de învăţare şi implementare a limbii ruse în practica de construire a socialismului şi, în consecință, puşi literalmente la zid? Anume atunci, prin „contribuţia” unor savanţi ruşi şi autohtoni de tristă amintire, în laboratoarele sovietice de denaturare a adevărului istoric şi ştiinţific şi de inducere în eroare a opiniei publice, au fost puse bazele (dialectale transnistrene) ale aşa-zisei limbi moldoveneşti şi ale poporului moldovenesc, ambele deosebite de limba română şi poporul român. Acest proces a continuat și după anexarea Basarabiei şi proclamarea, în 1940, a R.S.S. Moldoveneşti. Cuvintele „român”, „română” erau utilizate numai în scopul înfierării regimului burghezo-moşieresc român, în rest, pentru realitatea din R.S.S.M., s-a insistat asupra scoaterii lor din uz şi din conştiinţă. Oricine ar fi îndrăznit să le folosească era ostracizat, sancţionat drastic, era împuşcat sau îşi găsea sfârşitul în gropile cu var, ori, în cel mai bun (!) caz, era trimis la urşii polari. Limba română literară a fost pocită într-atât de mult prin fonetisme, vocabule, expresii locale, calchieri şi împrumuturi cu ghiotura din limbile ucraineană şi rusă, prin eliminarea unor cuvinte şi expresii considerate „burghezo-moşiereşti române”, prin expulzarea alfabetului latin şi introducerea alfabetului rus, încât cu anii aproape „şi-a însușit” calificativul de „moldovenească”. Termenul „s-a afirmat” după apariţia, în 1951, a lucrării lui Stalin Marxismul şi unele probleme de lingvistică, în care acesta vorbea de „poporul moldovenesc” şi de „limba moldovenească”. Ce-i drept, pentru a demonstra modul în care a luat naştere poporaţia moldovenilor, cum s-a constituit aceasta în naţiune, cum s-a format naţiunea burgheză, iar apoi – cea socialistă moldovenească, diferită de cea română, unor savanţi făcuţi ad-hoc pentru aceasta, gen N. Mohov, A. Lazarev, V. Berezneakov & Co, le-au trebuit ani buni ca să dovedească prin ce se deosebeşte naţiunea moldovenească de cea română. Pe la anul II de facultate, când, la cursul de istorie a Moldovei, decanul nostru, M. Muntean, un profesor transnistrian, modest ca valoare, dar de o cumsecădenie de om de la ţară, cu frică de păcat în faţa lui Dumnezeu, moldovean care numai de pro-românism nu putea fi acuzat şi care, totuşi, când dăduse, în gazeta „Sovietskaija Moldavia”, de un articol prezentând „teoria” şcolii lui Mohov despre constituirea moldovenilor ca poporaţie şi deosebirea lor de români, schiţă un zâmbet involuntar a îndoială îmbinată cu mirare faţă de iscusinţa savantului-iluzionist de a crea ceva inexistent. Pe la începutul deceniului 6 al secolului trecut, marele romancier Mihail Sadoveanu se adresase academicianului rus V. V. Vinogradov, cunoscut prin relațiile sale cu oficialitățile de la Moscova, cu rugămintea de a stopa deruta opiniei publice internaţionale privind existenţa a două limbi diferite, română şi moldovenească, iar vestea că la Chişinău îi fusese „tradus în moldoveneşte” romanul Mitrea Cocor l-a determinat să rostească: „Audz, mişăii? Sî mă traducî pe mini în limba me!”. În 1940-’41 şi după 1944 s-a înteţit teroarea contra românilor şi a pro-românilor; orice pâră a manifestării de pro-românism (ascultarea posturilor de radio Iaşi sau Bucureşti, procurarea, citirea şi difuzarea de cărţi şi presă românească, interpretarea de cântece româneşti, întâlnirile sau corespondenţa cu cetăţeni din România, comentariile favorabile la adresa României, utilizarea de dicţionare explicative româneşti etc.) trezea suspiciuni şi, confirmată, era aspru sancţionată prin exterminări, deportări, ani grei de închisoare, supraveghere permanentă din partea organelor de securitate, anchetări, înscenări de situaţii conflictuale publice, intentări de procese, discutări şi înfierări la locul de muncă, concediere şi neangajare în funcţia solicitată, respingere la aşa-zisul concurs pentru ocuparea unui post de muncă etc. Virusul neîncrederii, suspiciunii, suspectării continue, teama de oricine, inclusiv de prieteni, cunoscuţi, colegi, intrase în sângele basarabeanului, de la ţăran la intelectual, de la dereticătoare la ministru. Spre deosebire de conducătorii de partid şi de stat din republicile caucaziene sau baltice, care ţineau la neamul şi cultura lor, la limba lor maternă, nomenclaturiştii moldoveni de partid şi de stat, din întreprinderi şi instituţii, carierişti şi „internaţionalişti” până în măduva oaselor, înstrăinaţi de neamul lor până la renegarea originii proprii şi a părinţilor, nu cutezau să scoată o vorbă în apărarea intereselor şi sufletului propriului popor (câţiva, numărați pe degete, pentru manifestări, chipurile, de naţionalism, au plătit cu funcţiile, cariera, autoexilul la Moscova sau în alte centre). Relaţiile dintre reprezentanţii diferitor etnii au devenit un fapt comun; ele n-ar fi constituit, în principiu, nicio inconvenienţă dacă membrii familiilor mixte ar fi manifestat respect elementar, ca să nu mai vorbim de dragoste faţă de limba, literatura, istoria, creaţia populară orală, obiceiurile pământului pe care trăiesc, prosperă, pentru faptele lor nedemne vor regreta cu timpul. Fiecare dintre noi avem fie în familie, fie în familiile copiilor şi nepoţilor, ale rudelor, colegilor, cunoscuţilor, fie la locul de muncă sau la petrecerile comune, relaţii cu reprezentanţii altor naţiuni care au ales să trăiască în casa noastră comună Republica Moldova. Nu că ar fi rău, dimpotrivă, dar cu o singură condiţie: ca aceştia să respecte legea casei ospitaliere, legea găzduirii, să-şi dea silinţa să cunoască limba, istoria, obiceiurile poporului primitor. Întrucât majoritatea rușilor care au fost trimişi, aduşi sau au venit de bună voie pe pământul nostru, cu mentalitatea imperială de „eliberatori” sau de „fraţi mai mari”, n-au găsit de cuviinţă să înveţe limba gazdei, ba şi-au impus limba şi altor minorităţi naţionale, pe care le-au rusificat şi înstrăinat de limba şi istoria proprie până la mankurtizare deplină, făcându-i acoliţi în tendinţa de îngenunchere, subjugare, nimicire a sentimentelor şi esenței naţionale a poporului băştinaş. Consecințele nefaste ale acestei realități dăunătoare le resimţim dureros şi după un sfert de veac de la adoptarea legislaţiei lingvistice în republică, de la proclamarea suveranităţii statale şi a independenţei republicii de imperiul sovietic (cum a fost gândită independenţa la vremea ei).
Slăbirea pentru moment de către conducerea centrală a organelor sovietice de partid şi de stat a măsurilor de reprimare aplicate contra celor care evidenţiau carenţele politicii naţionale în domeniul relaţiilor dintre naţiuni, „perestroika” şi publicitatea, anunţate de Gorbaciov încă din 1985, au creat iluzia că problemele stringente ale naţiunilor titulare din republicile unionale, în speţă cele referitoare la apărarea limbilor materne, extinderea sferelor de comunicare ale acestora măcar la nivelul bunului-simţ, ar putea fi soluţionate. Ca persoană implicată în vâltoarea evenimentelor înălţătoare prin revendicările înaintate şi prin grandoarea acţiunilor întreprinse, prin participarea activă la ele a oamenilor muncii de la sate şi oraşe, de la intelectual până la agricultor, precum şi ca secretar al Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti, create, în 1988, de către conducerea comunistă mai mult de nevoie, decât din grijă faţă de problemele băştinaşilor; ca autor şi coautor al proiectelor celor trei legi cu privire la limbi, îmi revendic dreptul moral de a face câteva constatări privind contextul în care s-au desfăşurat evenimentele şi importanţa de moment şi ulterioară a prevederilor de soluţionare, pentru început, a problemelor limbii. Lumea prinsese la curaj, mass-media republicană, pe unde îndrăzneț, pe unde mai timid, pe unde cu frică, contrar instinctului de autoconservare şi impulsurilor de reţinere prin existenţa în sânge a (auto)cenzurării (cu excepţia celor două publicaţii care sfidau prin curaj şi nesupunere cerinţele înaintate de partid: „Literatura şi Arta”, redactor-şef N. Dabija, şi „Învăţământul public”, redactor-şef A. Grăjdieru), fusese nevoită să semnaleze aceste probleme: presa de limbă maternă pronunţându-se pentru justa lor soluţionare, presa republicană de limbă rusă, cu o excepţie-două, împotrivindu-se şi aţâţându-i pe compatrioţii ruşi şi rusofoni contra solicitărilor legitime ale românilor basarabeni. Semnificativă în această ordine de idei este Scrisoarea deschisă a celor 66 de intelectuali basarabeni, de la finele lui august 1988, adresată Comisiei interdepartamentale, act prin care se dădea alarma în privinţa situaţiei catastrofale în care se pomenise limba română din Republica Moldova şi se lansau câteva cerinţe esenţiale pentru ameliorarea stării de lucruri. Ruşii şi rusofonii, cu părere de rău, nu numai că s-au opus, ci literalmente au luptat (provocând, la sugestia şi cu susţinerea militară a Moscovei, prin armata a XIV-a, dislocată în republică, războiul de pe Nistru, din 1992) contra revendicărilor fireşti ale poporului moldovenesc (cum i se spunea atunci): limbă de stat, revenirea la grafia latină, recunoaşterea unităţii de neam şi de limbă, a literaturii, istoriei, culturii românilor din Republica Moldova şi a celor din România, iar ulterior – suveranitate, libertate, stemă, drapel tricolor, imn de stat etc. Merită menţionate intervenţiile publicistice din anii de foc ale unor reputate personalităţi din Republica Moldova, cum ar fi Gr. Vieru, D. Matcovschi, I. Dumeniuk, A. Ciobanu, M. Cimpoi, L. Lari, I. Ciocanu, V. Mândâcanu, I. Buga, V. Pohilă, C. Tănase, I. Conţescu ş.a.; prezenţa intelectualilor din Frontul Popular (încep enumerarea, fără a o putea epuiza, din motive cunoscute, cu scuzele de rigoare: Gh. Ghimpu, I. Hadârcă, D. Matcovschi, A. Şalaru, N. Costin, P. Buburuz, I. Dediu, P. Soltan, V. Beşleagă, I. Vatamanu, A. Moşanu, A. Reniţă, L. Istrati, D. Tanasoglu ş.a.) la acţiunile de revendicare a drepturilor naţionale şi masele de oameni din toate colţurile republicii i-au insuflat mişcării vigoare şi încredere în izbândă.
Nu a fost o exagerare faptul că poporul băştinaş din R.S.S.M., la fel ca şi celelalte naţiuni titulare din fostele republici ale U.R.S.S., şi-a pretins nişte drepturi fireşti: dreptul de a avea propria formaţiune statală, independentă de un imperiu, care nu numai că îl lipsise de independenţă şi simbolică statală, dar îi mutilase conştiinţa, îi limitase sfera de întrebuinţare a limbii materne, îi furase scrisul latin strămoşesc, îi negase orice relaţii cu malul drept al Prutului, dreptul de identificare cu poporul român, îl privase de istoria lui milenară. În baza unei realităţi social-istorice existente la moment, înţelegător faţă de necesităţile fireşti ale concetățenilor săi de altă etnie, poporul băştinaş nu şi-a cerut numai propriile drepturi în detrimentul acestora; dimpotrivă, a manifestat atenţie şi grijă deosebită şi faţă de alte etnii, acordându-le maximum de drepturi în condiţii de democraţie reală a unui stat care se pretinde de drept. În cazul de faţă am putea face referire la legislaţia lingvistică, adoptată la 31 august 1989, la sesiunea a XIII-a a fostului Soviet Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, anume Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti. Când se discută azi textul, formulările, prevederile legii, exactitatea şi aşa-numitele concesii sau chiar lacune ale ei, lucrul trebuie făcut de pe poziţiile de atunci, cu referire la situaţia de până la căderea U.R.S.S.-ului şi de până la proclamarea independenţei republicii. Cititorul de astăzi, aşadar, nu trebuie să uite (cu părere de rău, tocmai aceasta se întâmplă uneori, din care cauză obiecţiile la adresa prevederilor legii pentru situaţia de atunci sunt nejustificate) de realitatea concret-istorică, în care au fost elaborate, dezbătute, aprobate proiectele de legi.
Trei momente esenţiale din sus-numita lege, dintre care unul reclamând o modificare în Constituţie, cu consecinţe favorabile pentru evoluția ulterioară a evenimentelor, trebuie considerate o victorie redutabilă în lupta cu cerberii vechiului regim, pentru promovarea adevărului istoric şi ştiinţific:
1. Recunoaşterea unităţii de limbă moldo-română realmente existentă (preambulul la lege).
2. Recunoaşterea faptului că limba „moldovenescă”, odată cu conferirea statutului de limbă de stat, devine şi mijloc de comunicare la nivel oficial între reprezentanţii de diferite naţionalităţi de pe teritoriul republicii (art. 1);
3. Limba de stat funcţionează în baza grafiei latine (art. 1).
Recunoaşterea unităţii de limbă moldo-române conţinea implicit şi recunoaşterea unităţii de neam. Se făcea referire la cetăţenii de naţionalitate „moldovenească” şi la cei de naţionalitate română din Ucraina (subînţelegându-se regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatia), care vorbeau una şi aceeaşi limbă ca şi moldovenii din R.S.S.M., ba, într-un timp, la şcoală se învăţa din manuale editate în R.S.S.M.
Accentuarea faptului că limba de stat funcţionează în baza grafiei latine este o „şopârlă” pe care am strecurat-o, împreună cu Ion Dumeniuk, în această lege (având certitudinea că va fi adoptată) pentru a ne asigura de reintroducerea alfabetului latin în cazul în care Legea „Cu privire la revenirea scrisului moldovenesc la grafia latină” va fi respinsă de parlament. Grafia era singura deosebire dintre aşa-zisa limbă „moldovenească” şi limba română. Revenirea (asupra acestui titlu a insistat Dumeniuk, pentru că puterea cerea atenuarea sa, scriind „trecerea”; a se vedea chiar textul propriu-zis din Lege, unde se vorbeşte de „trecere”) la grafia latină demonstra că regele care susţine existenţa a două limbi diferite este gol; nu există absolut nicio deosebire între un text scris cu litere ruseşti şi acelaşi text reprodus cu litere latine!
Limba oficială – de stat, pe care urmează să o cunoască şi să o utilizeze în comunicarea oficială toţi vorbitorii din republică, indiferent de originea lor etnică, devine, pe teritoriul republicii, şi limbă de comunicare, formulare, contra căreia s-a opus categoric M. Gorbaciov pe tot parcursul dezbaterilor parlamentare din 30 august 1989 şi care le-a deranjat somnul multor diriguitori din republică, fără a mai vorbi de şefi şi şefuleţi mai mici, care îi provocau şi îi aţâţau contra limbii de stat pe oamenii simpli de pe şantiere şi de la întreprinderi.
Limba rusă, deşi nu era (şi nici nu era cazul!) decretată drept limbă de stat, de facto, îşi exercita acest statut nu numai în Federaţia Rusă, ci în întreaga U.R.S.S., ca limbă de comunicare interetnică. Este de la sine înţeles că îşi menţinea acest statut şi în R.S.S.M., cât timp republica făcea parte din U.R.S.S. Astfel se explică faptul că în Lege, la fiecare articol care stipulează folosirea limbii de stat, era indicată şi obligativitatea traducerii în limba rusă. În fond, prin revendicarea statutului de limbă de stat, băştinaşii voiau ca limba lor în declin şi agonie, cu sfere reduse de întrebuinţare oficială (practic, în parte, numai în învăţământ, în presă, în literatura artistică locală), să fie luată sub protecţia statului, să-i fie asigurată utilizarea oficială la nivel republican.
În ceea ce-i priveşte pe reprezentanţii altor etnii conlocuitoare, legea le-a asigurat folosirea limbii materne în toate domeniile: de la instruire și educație (lucru, evident, exagerat, mai ales în învăţământul liceal şi superior, căci pregătim specialişti pentru Republica Moldova, unde limbă de stat este limba română, nu specialişti pentru Ucraina, Rusia sau Comrat, Taraclia) până la efectuarea proceselor de judecată în limba maternă.
Fusese elaborat, cu termene suficient de labile (5, 10 ani), un Program complex de aplicare a prevederilor legislaţiei lingvistice, de implementare a limbii de stat în lucrările de secretariat şi în domeniul oficial de comunicare. Fusese constituit un Departament de stat al limbilor cu sarcini riguroase de implementare a limbilor şi de aplicare a sancțiunilor contra eventualilor ignoranţi ai legii. Venirea la putere a PDAM în 1984 şi a comuniştilor în 2001 a demonstrat nu numai nedorinţa, ci şi tergiversarea la infinit, ca să nu spunem sabotarea, de către conducere a legilor, măsurilor de aplicare, a termenelor prevăzute. A fost lichidat Departamentul de stat al limbilor, înlocuit cu altul care era preocupat de interesele minorităţilor, au fost întrerupte multe dintre iniţiativele ce vizau studierea limbii de stat, care începuseră a-şi demonstra eficienţa.
La iniţiativa şi prin „contribuţia” vechilor comunişti deghizaţi abil în democrat-agrarieni, în constituție s-a introdus denumirea de limbă „moldovenească”, contrar 1) demersului Congresului II al Frontului Popular din Moldova către parlament, cu propunerea de a fi repuse în drepturi, prin lege, etnonimul „popor român” şi glotonimul „limba română”; 2) documentului final al Marii Adunări Naţionale din 27.08.1989 „Despre suveranitatea statală şi despre dreptul nostru viitor”, în care se cerea să fie respectate numele de „român” al poporului, purtat de-a lungul veacurilor, şi denumirea de „limbă română” pentru limba noastră; 3) aceloraşi adevăruri din „Declaraţia de independenţă” (27.08.1991) și sfidând argumentele ştiinţifice ale Academiei de Ştiinţe a Moldovei (din 1994 şi, ulterior, din 1996), concluziile unor savanţi notorii de peste hotare (italieni, nemţi, ruşi, francezi etc.) că limba de stat a Republicii Moldova este limba română. Democrat-agrarienii chiar recunoscuseră într-un moment că ei ar accepta în Constituţie denumirea corectă de „limba română” (fiind conştienţi deci că mint cu obrăznicie din considerente de ordin politic, ceea ce face şi V. Stati cu dicţionarul său de lamentabilă faimă!) dacă ar primi garanţii solide că în viitor nu se va solicita reunirea fostei Basarabii cu România. Iată care-i problema! Agrarienii, comunişti deghizaţi, dar şi comuniştii lui Voronin, socialiştii lui Dodon, vădit antiromâni, alte partide moldoveneşti fardate cu intenţii pro-europene, dar gata oricând să sară în barca moldovenismului, o armată întreagă de ideologi ai „moldovenismului primitiv”, progenituri ale foştilor nomenclaturişti sovietici, urmaşi fideli ai tătucului Stalin, nostalgici după defuncta U.R.S.S. sunt porniţi să întoarcă mortul de la groapă prin aderarea la aşa-numita (şi inexistenta, după o recentă declaraţie a lui Voronin însuşi!) Uniune Vamală Euro-Asiatică, numai să nu ne asociem în vederea ulterioarei integrări în Uniunea Europeană, unde te pomeneşti că trebuie să stai la o masă cu românii din România sau îţi vine în gând să arunci sârma ghimpată de pe Prut, pentru ca aşchia de pământ milenar românesc, răşluită la 1812 de imperiul ţarist, să revină la sânul patriei-mame...
Ne-a îndreptăţit legislaţia lingvistică, adoptată acum 25 de ani, aşteptările? Parţial da, în sensul că astăzi, de bine-de rău, limba statului este folosită nu numai la bucătărie, ci și în societate. Avem câteva generaţii de tineri crescuți și educați în condiţiile în care limba de stat nu mai e cenuşăreasă. Altceva este idealul de exprimare corectă generalizată, aşa cum e în România, de exemplu, la care mai avem de aspirat și de muncit. Statul moldovenesc, spre deosebire de statul francez, bunăoară, nu a făcut o prioritate din protejarea, învăţarea, studierea, posedarea la perfecţie a limbii materne, din ocrotirea ei cu grijă de influenţe nefaste străine, de poluare lingvistică. Nu a elaborat şi nu a promovat o politică de ecologie a limbii. Limba română literară (normată) trebuie respectată, vorbită corect şi protejată de către orice vorbitor al ei, de la vlădică până la opincă.
Legislaţia lingvistică privind relaţiile dintre limbi, practic, nu există la ora actuală. Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti (chiar dacă, la schimbarea denumirii republicii, numele propriu a fost înlocuit cu sintagma „Republica Moldova”) a fost elaborată în condiţiile existenţei U.R.S.S.-ului şi pentru situaţia lingvistică din R.S.S.M. ca parte a U.R.S.S. De îndată ce a fost proclamată independenţa republicii, iar U.R.S.S.-ul s-a destrămat, ea a devenit caducă. Trebuia (astăzi este destul de târziu, dar realitatea concretă din Republica Moldova ne ilustrează că o asemenea lege rămâne a fi încă absolut necesară) imediat adoptată o lege nouă, care să corespundă realității actuale, în care limba rusă nu mai poate avea vechiul statut de limbă mai favorizată decât oricare din fostele limbi naţionale. Statul ar trebui să intervină, prin pârghiile de control şi sancţiuni legale, în privinţa cunoaşterii şi utilizării limbii de stat, inclusiv în cazul întreprinderilor private. Limba de stat este o chestiune de stat, nicidecum una privată, atât timp cât instituţia privată funcţionează pe teritoriul statului. În condiţiile avalanşei informaţionale fără precedent, statul ar trebui să reglementeze şi să verifice strict proporţia întrebuinţării limbii de stat şi a altor limbi (în cazul Republicii Moldova, a limbii ruse) în spaţiul public şi privat de emisie. În definitiv, chestiunea apărării limbii statului este şi o problemă de siguranţă de stat. Conducătorii de orice rang trebuie să cunoască în mod obligatoriu limba statului şi să vegheze la libera şi corecta ei întrebuinţare de către orice vorbitor. Numai aşa vom face dovada unui stat modern civilizat, aspirant la un loc îndreptăţit în marea familie de popoare (fiecare cu limba şi cultura sa) a Europei unite, în structurile căreia limba română ocupă un loc egal printre celelalte limbi ale membrilor săi, în timp ce pretinsa limbă „moldovenească” a „moldoveniştilor” nu există. Iar românii basarabeni şi transnistreni, se înţelege de la sine, sunt moldoveni ca cetăţeni ai statului Republica Moldova, dar români ca descendenţi ai dacilor şi romanilor. Ceea ce o calamitate a distrus timp de două secole nu poate fi restabilit într-un sfert de veac.