Traian Brăileanu şi Martin Heidegger. O congruenţă anume
Pentru tiparDin prisma pronunţatei, să-i spunem, simpatii politice pentru extrema dreaptă, există similitudini între destinul cărturarului bucovinean Traian Brăileanu şi cel al unui contemporan de-al său, marele filozof german Martin Heidegger. Deşi diferiţi ca filozofi, şi unul şi celălalt se întâlnesc în punctul în care se declară, fără putinţă de tăgadă, drept susţinători ai mişcării de extremă dreaptă din ţările lor. De asemenea, ambii au înţeles să lupte împotriva spiritului modern al ştiinţelor pozitiviste. Semnificativ, în ceea ce priveşte congruenţa dintre cei doi, este şi faptul potrivit căruia, la Heidegger, precizează Safranski, „Locul ec-stazului filozofic este luat acum de o mistică a comunităţii poporului”1. La Brăileanu, din păcate, după 1928, când opţiunea sa politică începe treptat să devină evidentă (vezi cartea Sociologia şi arta guvernării, o culme în acest sens), se poate vorbi despre o imixtiune a convingerilor personale, de natură politică, în cadrul teoriei sale. De aici doza de subiectivism din anumite analize ştiinţifice pe care le-a iniţiat cu privire la sistemul social, regimul politic, problematica elitară etc., şi faţă de care nu a avut nicio reţinere de a le impune în practica politică. Aici distingem şi nota cea mai pregnantă de contrarietate care planează asupra operei savantului bucovinean, despre care se spune că îşi îndeplinea profesia de la catedră cu o morgă tipic germană. Contradictorie este, la cărturarul creştin Traian Brăileanu, şi alegerea drept reper pentru gândirea sa sociologică a unor elemente din filozofia ateului Vasile Conta.
Martin Heidegger, cel din timpul implicării sale politice, adică începutul anilor ’30, afirmă că edificarea unei noi lumi spirituale pentru poporul german devine sarcina esenţială a universităţii. Astfel, gânditorul german îşi arată toată disponibilitatea în slujba poporului, fiind ferm convins că, „o dată cu revoluţia naţional-socialistă, se putea realiza şi o înnoire a Universităţii, dacă deţinătorii puterii vor da ascultare savanţilor de renume”2. La rândul său, şi Traian Brăileanu, cât timp a fost ministru, credea cu tărie că timpul reformei mult aşteptate de el în învăţământ, nu doar în cadrul universităţii, sosise. De asemenea, scopul învăţământului trebuia să fie prin excelenţă naţional. Surprinzător este la filozoful german că până atunci îşi dorise să menţină permanent spiritul adevăratei ştiinţe şi filozofii departe de considerentele utilităţii şi ale orientării practice nemijlocite. Imediat ce aderă la naţional-socialism îşi schimbă optica, militând pentru o instrumentalizare a ştiinţei în scopuri naţionale3.
Măcar formal, ideile lui Traian Brăileanu, conform cărora voia să iniţieze anumite şcoli de formare a unei noi elite, converg cu cele ale lui Martin Heidegger cu privire la înfiinţarea „Taberei ştiinţei”. „Ideea organizării acestei tabere o expusese încă de la 10 iunie 1933 la o consfătuire pe probleme educative a <Serviciului pentru ştiinţă al asociaţiilor studenţeşti germane> de la Berlin. Urma să fie un amestec între o tabără de cercetaşi şi o academie platoniciană. Deviza era: a trăi împreună, a munci împreună, a gândi împreună – pentru o perioadă anterior stabilită, în mijlocul naturii”4. După cum lesne se observă, modelul lui Heidegger, care a fost pus în practică, însă fără succes, seamănă întrucâtva şi cu taberele de muncă legionare. Deosebirea fundamentală dintre ele este că „Tabăra ştiinţei” germană se ridică, printre altele, împotriva „ideologismului steril al creştinismului”, care, în opinia filozofului german, se impunea să fie depăşit5.
Deşi Traian Brăileanu a fost cu certitudine antisemit, Heidegger nu a fost, cel puţin nu în sensul sistemului ideologic, demenţial al naţional-socialiştilor. Cu toate acestea, există mărturii cum că autorul celebrei lucrări Fiinţă şi timp (Sein und Zeit) „<îi împărţea într-adevăr pe germani, atât pe colegii săi, cât şi pe studenţi în evrei şi neevrei> (Ettinger)”6. Tot el lasă să se înţeleagă că, în cadrul universităţii, evreii se manifestau ostil. Safraski notează, fără echivoc, următoarele: „Dintr-o scrisoare descoperită în 1989, trimisă la 20 octombrie 1929 lui Victor Schwörer, locţiitorul preşedintelui Comunităţii de ajutorare a oamenilor de ştiinţă germani (o organizaţie care se ocupa de acordarea burselor), rezultă că Heidegger a împărtăşit în mod clar ceea ce în cercurile universitare se numea <antisemitismul de concurenţă> (un termen creat de Sebastian Haffner). Heidegger: este vorba... a recunoaşte imediat că avem de ales între a ajuta din nou viaţa noastră spirituală germană prin forţe şi educatori autentici, autohtoni, fie a o lăsa în seama evreizării crescânde, în sens mai restrâns sau mai amplu”7. În realitate, „antisemitismul de concurenţă”, care s-a manifestat într-o anumită formă şi în România, recte Bucovina lui Traian Brăileanu, nu admitea de fapt asimilarea evreilor, considerându-i un grup diferit. Reprezentanţii unui asemenea curent de opinie se opuneau oricărei posibilităţi ca evreii să ajungă să joace un rol dominant în cultură. Filozoful german subliniază elementul germandin filozofie, distingându-l de raţionalismul francez, utilitarismul englez sau tehnicismul americanilor. Şi totuşi, Heidegger respinge antisemitismul „spiritual”. Într-o prelegere de-a sa de la mijlocul anilor ’30 îl va apăra pe Spinoza8. Oricum, unii biografi ai lui Heidegger reţin că, după ce a devenit rector al Universităţii din Freiburg, în 21 aprilie 19339, se va distanţa atât de colegii, cât şi de studenţii evrei. Tot în această perioadă, Heidegger va întrerupe legătura până şi cu Edmund Husserl, magistrul şi prietenul său, de origine evreiască după cum se ştie.
Dacă în 1946 lui Heidegger i se va interzice să predea, interdicţie care se va menţine până în 1949, după care, treptat, va fi reabilitat, Brăileanu, în acelaşi an, va fi condamnat la 20 de ani de temniţă, decedând într-un timp relativ scurt, din cauza condiţiilor inumane din închisoarea comunistă, pe data de 3 octombrie 1947, la Aiud.
Adevărat, nu încape vorbă, este şi faptul că cele două personalităţi au avut un raport diferit de implicare în cadrul mişcărilor de extremă dreaptă din ţările lor, şi poate Traian Brăileanu, în acest sens, a avut o vinovăţie mai mare. Însă, chiar şi aşa, nu se justifică felul odios, inuman, în care au acţionat comuniştii, proaspăt veniţi la putere în România acelor ani. Şi asta fără să mai luăm în calcul că i s-a intentat un simulacru de proces şi nici chinurile, prezentate deja, la care a fost supusă, în mod vindicativ, familia sa.
Dincolo de toate acestea, un lucru este acceptat, credem, de toţi şi anume că şi Traian Brăileanu, dar şi Martin Heidegger au fost prinşi, ca să utilizăm o sintagmă a lui Adorno, „într-un context fatal”10. Şi unul şi celălalt, marcaţi de o anume congruenţă, s-au situat în lume lăsând loc posibilităţii formulării unor obiecţii, momente contradictorii care, uneori, nasc o anume greutate în a-i înţelege pe deplin.
Note
1 Rüdiger Safranski, Un maestru din Germani: Heidegger şi epoca lui, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 258.
2 Ibidem, p. 248.
3 Ibidem, p. 256.
4 Ibidem, p. 258.
5 Ibidem, despre viaţa şi opera lui Martin Heidegger vezi şi Otto Pöggeler, Drumul gândirii la Heidegger, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998; Michael Inwood, Heidegger, Editura All, Bucureşti, 2010; Walter Biemel, Heidegger, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998; Cătălin Cioabă, Tip şi temporalitate: comentariu la conferinţă. Conceptul de timp la Martin Heidegger, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000; ***, The Cambridge Companion to Heidegger, Cambridge University Press, Cambridge, 2006 etc.
6 Ibidem, p. 252.
7 Ibidem.
8 Ibidem, p. 252-253.
9 Michael Inwood, Heidegger, Editura All, Bucureşti, 2010, p. 13.
10 Apud Rüdiger Safranski, op. cit., p. 293.