E un mare beneficiu să cunoşti contextul literar şi cultural al altei ţări
Pentru tipar;)
În toamna anului 2013 am avut ocazia să particip la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi (FILIT), unde l-am cunoscut pe traducătorul Jan Willem Bos din Olanda, care recent, împreună cu soţia sa, scriitoarea Cornelia Golna, au participat la Festivalul Internaţional „Primăvara europeană a poeţilor” (a IV-a ediţie), organizat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. Întâlnirea cu distinşii oaspeţi olandezi mi-a prilejuit un dialog despre preocupările literare ale domniilor lor, dialog care inaugurează rubrica „Un pământ şi două ceruri”.
– Stimate domnule Jan Willem Bos, stimată doamnă Cornelia Golna, sunteţi pentru prima oară la Chişinău?
J.W.B. – Da, recunosc, suntem pentru prima dată.
– Dar nu sunteţi pentru prima dată în spaţiul românesc?
J.W.B. – Desigur! Vizităm România din anul 1974 şi am revenit în Ţară de nenumărate ori. Am locuit în total 3 ani în România.
– Aţi locuit la Bucureşti. Unde v-aţi făcut studiile?
J.W.B. – La Bucureşti am fost la specializare, cum se numea pe atunci, ca să-mi pregătesc lucrarea de diplomă şi am fost doi ani de zile lector de limba olandeză la Universitatea din Bucureşti. Acum spunem mai corect limba neerlandeză, dar pe atunci era Catedra de olandeză.
– Cunoşteaţi limba română înainte de a veni în România?
J.W.B. – Nu, eu am început să studiez limba română în anul universitar 1973-’74. Sunt câțiva ani de atunci.
– Vă întreb pentru că vorbiţi foarte bine româna, m-am convins şi la Iaşi, şi aici, la Chişinău. Vorbiţi o română aproape perfectă. Felicitări!
J.W.B. – Mulţumesc.
– Dar pentru un traducător nu este un lucru de mirare să cunoască limba din care traduce, nu?
J.W.B. – Nu, nu este un lucru de mirare. E ceva absolut necesar. Este necesar pentru mine să vin cât mai des în România, este necesar pentru munca mea de traducător şi translator să citesc presa românească (ceea ce fac pe internet), să citesc literatură română. Încerc să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în România şi, mai nou, cu tot ce se întâmplă în Republica Moldova.
– Recunosc, vizita dumneavoastră la Chişinău mă surprinde plăcut. Ştiu că aţi tradus mai multe volume ale autorilor români, între care Sorin Titel, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Marin Sorescu, Urmuz. O carte mai recentă care ar fi?
J.W.B. – Cea mai recentă carte sunt basmele lui I. Creangă. E un volum pe care l-am scos împreună cu prietenul şi colegul meu Jan Mysjkin din Belgia. Am fost rugat anul trecut de către o fundaţie din Belgia să traduc Povestea lui Harap Alb, care s-a dovedit a fi o muncă deosebit de dificilă pentru mine.
– Greu, din ce punct de vedere? Al specificului limbii?
J.W.B. – Da, e vorba, în primul rând, de specificul limbii. Atmosfera se poate reda într-un fel. Însă e o problemă generală, că nu se poate traduce un grai, ca în cazul lui Ion Creangă, într-un dialect al unei alte limbi.
– Înţeleg că nuanţele graiului sunt mai greu de transpus...
J.W.B. – Anume aici e problema. Sună ciudat, să ştiţi. Dacă personajele lui Creangă vorbesc într-un dialect din nordul sau din estul Olandei, ca să zic aşa, sună foarte ciudat. La care se mai adaugă şi faptul că eu am crescut la Amsterdam şi nu cunosc foarte bine dialectele rurale. Oricum, în Olanda nu prea se mai obişnuieşte să se vorbească în dialecte.
– Se vorbeşte limba literară standard.
J.W.B. – Se vorbeşte limba literară. Limba utilizată înainte de război, scrisă într-un dialect, acum prinde mult mai greu, adică devine foarte demodată în Olanda şi atunci optăm pentru o formă, oarecum popularizantă a limbii, care să nu fie totuşi un dialect olandez. Problema ce apare după traducere este: dacă mai este Creangă cel adevărat!? Eu zic că rezultatul este destul de satisfăcător. Jan şi cu mine ne bucurăm de ceea ce am reuşit să facem. Persistă totuşi întrebarea: este Creangă?
– Da, aveţi dreptate! E nevoie să-l poţi transmite astfel încât să nu fie afectată originalitatea limbajului povestitorului din Humuleşti.
J.W.B. – Dacă îmi daţi voie, vă explic care a fost reacţia mea după ce am tradus Tinereţe fără bătrânețe şi viaţa fără de moarte de P. Ispirescu. Nu a fost o sarcină dată de către o fundaţie sau de către o editură. Am făcut această traducere de capul meu şi atunci mi-am asumat mult mai multă libertate. Am repovestit, de fapt, ca să nu mă lovesc de aceeaşi problemă, şi mi-a ieşit destul de frumos. În plus, a fost o mare plăcere pentru mine să fac această traducere şi chiar mă gândesc să continui şi cu alte basme ale lui Ispirescu.
– Vă plac basmele româneşti? Le consideraţi bune şi pentru cititorul din Olanda? Copiii olandezi citesc?
J.W.B. – Mai citesc, dar basmele fraţilor Grimm, în primul şi-n primul rând, ale lui Andersen, care sunt foarte cunoscute prin desene animate. Dar nu prea e răspândită versiunea originală. Or, basmele fraţilor Grimm nu sunt scrise pentru copii. De aceea, mă întreb dacă basmele lui Creangă sunt potrivite pentru copilul de astăzi.
– El spunea că scrie pentru copiii de la 8 până la 80 de ani. Şi afirma acest lucru în secolul al XIX-lea.
J.W.B. – Da, exact. Deci mai rămâne un mare semn de întrebare. Consider că aceste basme constituie o literatură foarte interesantă. E o lume deosebită. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este un basm unic, care nu prea există în alte culturi.
– Să trecem de la folclor la literatura cultă. Întrucât aţi tradus mulţi scriitori contemporani români, cum găsiţi literatura română, cum vi se pare literatura română actuală?
J.W.B. – E o literatură foarte interesantă şi cred că merită să fie mai bine cunoscută, însă căile de a pătrunde în spaţiul occidental sunt foarte dificile, mai ales în spaţiul lingvistic neerlandez, pentru că literatura olandeză se caracterizează prin foarte multă introspecţiune, iar literatura română are „o privire” mai deschisă, cu mai mult umor şi acest fapt îmi place foarte mult. Nu zic că fiecare carte pe care o citesc eu din literatura contemporană este o capodoperă, care neapărat trebuie tradusă şi în neerlandeză. Lectura îmi face o deosebită plăcere, fiindcă, având avantajul că citesc destul de multă literatură română, cunosc şi contextul. Întotdeauna e un mare beneficiu şi un profit în plus să cunoşti mai bine contextul literar, cultural în care au apărut anumite cărţi.
– Aţi locuit în România într-o perioadă nu tocmai bună în istoria recentă a României. Când aţi ajuns în România, cum stăteau lucrurile? Cum era situaţia generală în ’74?
J.W.B. – Să ştiţi că atunci încă exista speranţa, iluzia că în România situaţia se va dezvolta într-o direcţie favorabilă. Ştim acum că în ’71, după vizita lui Ceauşescu în Coreea de Nord şi în China, lucrurile au început să se schimbe şi să se deterioreze în România, dar acest fapt nu prea se resimţea în anii aceia. Cu alte cuvinte, ca cetăţean străin, ca occidental, erai liber să te plimbi prin toată România. Puteai să stai la cetăţeni români acasă. După aceea însă, treptat s-au impus mai multe restricţii. Când a început catastrofa economică din anii ’80, reacţia din partea regimului a fost de o duritate nemaiîntâlnită. După ce a apărut mişcarea „Solidarnosti” în Polonia, regimul de la Bucureşti a intrat într-o panică totală, pentru că au considerat că ceea ce se întâmplă în Polonia se poate întâmpla şi în România. Am trăit în România între ’82 şi ’84, dar între ’84 şi ’89 nu am mai vizitat România, pentru că nu mai aveam nicio plăcere. În plus, făceam probleme şi prietenilor, care puteau fi întrebaţi „De ce te-ai văzut cu ăla, ce-aţi discutat şi de ce a venit în România?”.
– Aţi scris şi o carte, Suspect. Dosarul meu de la Securitate, despre felul cum funcţiona securitatea pe atunci.
J.W.B. – Da. Sigur că da. Eu nu am suferit deloc de pe urma securităţii. Vreau să subliniez acest lucru. Eu nu am fost disident. Ar fi o jignire adusă persoanelor care chiar au suferit din cauza comunismului. Dar, fiind un străin care mai vorbea şi româneşte, am intrat în vizorul securităţii. Până prin 2000 numai cetăţenii români sau foşti cetăţeni români au avut acces la dosarul lor personal de la securitate, dar, în contextul apropierii României de Uniunea Europeană şi de NATO, s-a modificat legea şi atunci, din anul 2008, dacă nu mă înşel, am avut şi eu acces la dosarul meu. L-am cerut, l-am obţinut şi imediat mi-am dat seama că am de scris o carte.
– Şi aţi şi scris-o. Dar, ca să revenim la literatură, care credeţi că a fost efectul securităţii asupra scriitorilor, asupra literaturii?
J.W.B. – Efectul a generat, în primul rând, autocenzura.
– Autocenzura.
J.W.B. – Precis. Cenzura n-a mai existat în România de la mijlocul anilor ’70, deşi ştiam foarte bine că acest fenomen nu a dispărut. Şi pentru a nu purta discuţii cu cenzura, cu securitatea sau cu fostul Consiliu al culturii, evitai să abordezi anumite subiecte. Această literatură, cu mesaje printre rânduri, cred că rezistă foarte greu în momentul de faţă, când se poate scrie despre orice.
– Dumneavoastră aţi tradus o astfel de literatură?
J.W.B. – Mai puţin, mai puţin. Am tradus din Sorin Titel, de pildă, dar nu era un scriitor absolut apolitic. Era şi problema tematicii. Augustin Buzura, foarte la modă pe vremuri, n-ar fi mers în Olanda. Nu ar fi fost înţeles. Este o lume total necunoscută. Să nu uităm că publicul olandez nu prea cunoaşte realităţile ţărilor din Est. Când noi am anunţat că mergem la Chişinău, de exemplu, au fost foarte puţini olandezi care au identificat, de fapt, în ce ţară mergem. Foarte puţină lume ştie că Chişinăul e o capitală europeană.
– Stimate domnule Bos, vă rog să-mi spuneţi, dumneavoastră, în calitate de traducător, ţineţi cont de cititorul căruia vă adresaţi? Traduceţi pentru olandezi?
J.W.B. – Da.
– Alegeţi literatură română, scriitori, opere care să fie pe gustul olandezilor?
J.W.B. – Nu neapărat. În primul rând, aleg scriitori ca să fie pe gustul meu. Dar trebuie să nu uit că există o piaţă literară. Nu pot veni cu propuneri care nu au nicio şansă comercială, pentru că-mi pierd timpul. Ca să înaintez o propunere la editură, trebuie să traduc nişte fragmente, câteva capitole, să fac o prezentare cât se poate de amplă. Şi nu are rost să vin cu o literatură care nu va avea trecere. Colegul meu Jan Mysjkin este mai curajos şi uneori are şi succes, cum s-a întâmplat, de pildă, cu traducerea din Max Blecher. El a reuşit să-l editeze pe Max Blecher. Dar cu clasicii merge foarte greu. Interesul, dacă există, este pentru literatura contemporană. Mă contrazic într-un fel, pentru că am editat un volum de I. Creangă, dar l-am scos la editura noastră, care este foarte mică, într-un tiraj foarte mic. Am obţinut şi o modestă finanţare, ca să acoperim cheltuielile cele mai importante.
– Şi se vinde Creangă?
J.W.B. – Volumul a apărut de curând. Nu a intrat în lista bestsellerurilor, dar vom avea două prezentări. Una la Anvers, în data de 11 iunie, şi alta la Ambasada Română din Haga, la 21 iunie. Atunci vom prezenta atât volumul Creangă, cât şi un număr românesc al unei reviste belgiene, flamande, în care vor apărea şi doi scriitori moldoveni, anume Iulian Ciocan şi Nicolae Spătaru, pe care i-am cunoscut anul trecut la FILIT şi ale căror lucrări le-am citit cu foarte mare plăcere.
– Aţi tradus deci proză şi poezie.
J.W.B. – Da.
– Apropo de proză şi poezie. În Olanda se citeşte mai mult proză sau mai multă poezie?
J.W.B. – Mult mai multă proză. Nu se compară. Poezia apare în tiraje foarte mici şi e tradusă foarte puţin. Există Festivalul de poezie la care mai vin poeţi şi atunci ar fi o ocazie să se mai scoată un volum, dar e un public foarte restrâns. Să nu uităm că peste 70 la sută dintre cărțile traduse în Olanda sunt din limba engleză. Pentru celelalte limbi este o nişă destul de neînsemnată. Deşi sunt tot felul de programe, care încearcă să promoveze literatura scrisă în alte limbi, predomină totuşi literatura neerlandofonă, olandeză şi flamandă, urmată fiind de traduceri din limba engleză, mai ales din literatura americană.
– Pentru că am atins problema limbii engleze, e cazul să precizez că doamna Cornelia Golna scrie în această limbă. Vă rog, stimată doamnă, să vorbiți despre romanul Cetatea Patimilor, pe care l-ați publicat în 2004. Cum ați ajuns să scrieți proză?
C.G. – Am crescut în America cu părinți care vorbeau româneşte. Tatăl meu a cumpărat o fermă şi eu am crescut la țară, unde eram doar noi. Limba română se vorbea numai în familie.
– Mama dumneavoastră era originară din România, din Medgidia, Dobrogea. Ea era româncă, iar tatăl dumneavoastră aromân din Grecia.
C.G. – Tata a plecat din Grecia când avea vreo 20 de ani, cu puțini bani. Istoria familiei este complicată. Era perioada când veneau mulți oameni în România să-şi găsească un rost. Din Grecia inclusiv. Asta se întâmpla la începutul anilor ’30. Și tata a venit în România şi a reuşit să-şi găsească un rost. A învățat limba română foarte uşor, fiind aromân. Părinții mei s-au cunoscut şi s-au căsătorit în România.
– Și după că v-ați născut dumneavoastră, în anii ’50, părinții au emigrat?
C.G. – Când au venit la putere comuniştii şi au avut loc naționalizările, tata era om de afaceri. A încercat să lucreze sub comunişti şi un timp a reuşit, dar, ulterior, a fost dat afară din serviciu şi a considerat că nu mai are rost să stea în România. Deşi se considera român, tata nu şi-a făcut niciodată cetățenie. Mai avea un paşaport grec vechi şi un act în care era scris că făcuse armata în Grecia. Cu cele două documente a putut să plece peste hotare. Pe atunci foarte puţini emigrau.
– Aşa ați ajuns dumneavoastră în Statele Unite, unde ați făcut şcoala primară, studiile universitare, iar peste un timp ați revenit în Europa.
C.G. – Da, fiindcă vroiam să ştiu ce înseamnă să fii român, pentru că părinții mei vorbeau mereu cum a fost şi ce a fost în trecut, mie însă mi se părea că era ceva misterios. Eu vorbeam englezeşte, ei româneşte, vorbeam în casă două limbi şi, la un moment dat, nu ştiu ce mi-a venit şi am spus că vreau să văd România. Am trecut prin nişte peripeții în Franța, în Spania şi până la urmă am ajuns în România.
– Și aici l-ați cunoscut pe actualul dumneavoastră soţ, pe domnul Jan Willem Bos. Aţi început a scrie fiind influenţată de soțul dumneavoastră?
C.G. – Întotdeauna am vrut să scriu, dar după ce am venit în România, în Europa, mi s-a deschis orizontul şi am considerat că am acum puterea să îndrăznesc să scriu ceva.
– În ce măsură cartea dumneavoastră Cetatea Patimilor reflectă destinul familiei?
C.G. – Am pornit de la anul 1908, fără să cunosc prea multe despre cele întâmplate în perioada respectivă. Ştiam numai că bunicul meu din Grecia a fost asasinat în războaiele purtate de Imperiul Otoman. Aşa a început cartea, dar mi-am dat seama că am nevoie de multă informaţie. Am tot citit şi m-am documentat îndelung. Scriam câte puțin şi aşa am înaintat, încetul cu încetul. Mi-a luat vreo zece ani să scriu cartea asta, dar cred că am izbutit să-mi fac cel puțin o imagine a timpului şi a locului. Cred că o mare parte din atmosfera romanului despre Constantinopol este similară celei din Bucureşti. Este atmosfera balcanică pe care am cunoscut-o pentru prima dată în 1978. Atunci am venit la Bucureşti şi tot atunci l-am cunoscut pe soţul meu. România era comunistă, dar mai exista şi o Românie conservată, o Românie mai veche. Oamenii şi manierele lor aveau un farmec deosebit.
– Descrieți, vă rog, cum era lumea atunci, în comparație cu cea de astăzi.
C.G. – Cel puțin la Bucureşti, căci eu ştiu mai multe despre Bucureşti, lumea s-a modernizat. Acum sunt foarte degajați şi limba vorbită s-a schimbat mult. Atunci, cu ani în urmă, în România mai erau domni şi doamne. În plin regim comunist. Scoteau pălăria când se salutau. Aveau un fel de a vorbi foarte politicos. Mie mi s-a părut ceva foarte frumos ceea ce am cunoscut atunci şi asta m-a impresionat. Am vizitat anumite case, care mai erau aşa cum fuseseră cândva, şi mi-am făcut o imagine despre ceea ce înseamnă lumea balcanică. Nu ştiu dacă a fost aşa la Constantinopol, dar îmi închipuiam că a existat şi acolo aşa ceva şi asta m-a inspirat.
– Deci, aflarea dumneavoastră la Bucureşti a fost importantă pentru scrierea acestui roman, pentru crearea atmosferei?
C.G. – Sigur, altfel n-aş fi putut să-l scriu. Aici există un substrat ascuns. Dacă pot să adaug. Un an, în 1977, m-am aflat şi în Spania, la Barcelona, înainte de a veni la Bucureşti. Spania era într-o perioadă de tranziție, de curând murise Franco. Şi acolo mai exista o lume veche, care acum nu mai este nici acolo. Am luat câte ceva dintr-o parte şi din alta şi „am creat” un Constantinopol care, m-a surprins să constat, a fost credibil şi în Grecia, şi în Turcia, pentru că această carte a fost tradusă şi în greceşte, şi în turceşte.
– Cum a fost receptat volumul în Grecia, în Turcia?
C.G. – În Grecia a fost un bestseller, s-a aflat pe lista celor mai citite cărţi timp de trei luni. A ieşit de sub tipar în decembrie 2006 şi până în aprilie a fost bestseller. În Turcia a fost căutată mai puțin, dar oamenii care au citit-o consideră că face parte dintr-o istorie a lor ce nu le mai este cunoscută.
– Aţi comunicat cu publicul din Grecia după apariţia cărţii?
C.G. – Puţin de tot. Cu nişte prieteni, nişte cunoscuţi, doar atât. Bine, greaca mea nu este destul de bună pentru a avea discuţii mai complicate.
– Dar ce credeţi în general despre romanul istoric? La ora actuală romanul istoric este o specie, un gen de literatură care se mai citeşte?
C.G. – Eu cred că se mai citeşte. În Anglia a apărut un roman masiv, în trei volume, care este foarte documentat, din câte am înţeles. Asta am încercat şi eu să fac, să scriu o carte, în care personajele să fie implicate în tot ce se întâmplă în perioada respectivă.
– Aţi creat atmosfera, contextul şi aţi raportat personajele la atmosfera creată, le-aţi corelat cu evenimentele din epoca respectivă.
C.G. – Cartea este, de fapt, despre revoluţia junilor turci. Este o perioadă de schimbare şi asta am încercat să surprind, să văd cum se transformă lumea într-o astfel de situaţie.
– Dar ca scriitoare, credeţi că are vreo importanţă locul unde se află un autor atunci când plăzmuieşte o carte?
C.G. – Pentru mine este importantă liniştea. Ceea ce n-am avut când am scris cartea aceasta. Eram acasă, fetiţa noastră era mică şi ea trebuia crescută, iar eu nu sunt o persoana care poate să scrie 10 minute si după aceea să se ocupe de altceva. Îmi trebuie timp.
– Inspiraţia, atunci când vine, aveţi nevoie s-o ţineţi mai mult timp în preajma dumneavoastră.
C.C. – Nu merge altfel lucrul.
– Aceasta este condiţia dumneavoastră de scriitor... Cititorul american cunoaşte cartea?
C.G. – Nu mulţi, dar o cunosc. Romanul a fost receptat bine. Eu cred că subiectul pentru cititorii americani este ceva exotic şi ei nu prea ştiu despre ce e vorba. Şi fiindcă este un roman voluminos, unii se uită la el şi spun că e cam mare, e cam greu de citit.
– Suntem în secolul vitezei. Iar cartea dumneavoastră, care are 430 de pagini, poate fi, într-adevăr, o provocare pentru răbdarea cititorului de astăzi. Însă apariţia acestui volum este într-adevăr o izbândă a dumneavoastră. Mai lucraţi şi la altceva?
C.G. – Da! Acum, după ce am terminat acest volum, am îndrăznit să mă gândesc să scriu o carte despre familia mea, despre bunicul meu, care, după cum am mai spus, a fost implicat în războaiele ce au avut loc între 1904-1908, între greci, bulgari şi sârbi, toţi cei care vroiau să ia Macedonia de la otomani. Şi bunicul meu, care s-a implicat în evenimente, a fost asasinat în 1908. Este o poveste foarte complicată. Am început a scrie şi am găsit destule repere pentru a-mi continua lucrul la roman, fiind îndemnată şi de soţ să abordez subiectul.
– Aţi găsit cheia?
C.G. – Cred că da. Am destulă informaţie, dar nu pot să scriu o biografie. Jan Willem mi-a spus că ar fi bine să scriu biografia bunicului meu. Însă sunt prea multe lucruri pe care nu le ştiu şi n-o să le pot afla niciodată. Am făcut iarăşi o cercetare destul de aprofundată şi am constatat ce se întâmpla în jurul lui. Pot să-mi închipui, ca romancier, cum a fost, ce a fost, cum s-a gândit şi ce s-a întâmplat atunci.
– Romanul este, aşadar, cu tentă istorică?
C.G. – Da, sigur!
– Un roman istoric, conceput aşa, poate totuşi să reconstituie nişte evenimente pe care nu le-am cunoscut aievea. Pentru că istoria, se ştie, nu întotdeauna a fost scrisă din cel mai obiectiv punct de vedere. Rolul unui scriitor în acest context este foarte mare şi el are misiunea de a recupera, de a reda aspecte ale istoriei ce au fost neglijate. E o zonă foarte complicată.
C.G. – Este foarte greu, dar este şi fascinant să-ţi închipui cum viaţa unui om s-a constituit şi s-a derulat într-un anumit context...
– ...şi cum a fost viaţa omului într-o anumită ţară, într-un anumit loc, într-o anumită perioadă.
C.G. – Da, asta este! Şi aceasta încerc să fac eu.
– Revin la dumneavoastră, stimate domnule Jan Willem Bos. La ce lucraţi în prezent, ce traduceţi?
J.W.B. – Am ambiţia să traduc şi să public Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale. Am tradus primul capitol mai demult. Ne vom întoarce peste câteva zile la Bucureşti şi atunci sper să găsesc timp pentru ca să mai adaug un capitol. O editură din Olanda îmi propune să mă ocup de cartea lui Varujan Vosganian, care a fost deja tradusă în diferite limbi şi e bine primită.
– La ce carte vă referiţi?
J.W.B. – La Cartea şoaptelor. Autorul zice că este un roman, dar este, de fapt, o istorie a familiei lui. El afirmă că este un roman, pentru că dialogurile sunt inventate, foarte multe situaţii sunt recreate. Şi zice că nu poate fi o carte de amintiri. Este, sigur, şi o carte de amintiri. Eu cred că această carte merită să fie citită şi răspândită. E o carte foarte pitorească, în primul rând, dar este şi foarte relevantă pentru că include un capitol important despre genocidul armean. La anul se vor face 100 de ani de la tragicul eveniment. Consider că editura va accepta volumul. Dacă nu, voi merge în altă parte. În proiectele mele de lucru figurează şi Dan Lungu.
– Îl traduceţi pe Dan Lungu? Ştiu că într-un timp aţi lucrat la Sunt o babă comunistă.
J.W.B. – Da, am tradus câteva nuvele ale lui Dan Lungu şi am tradus o bună parte din Sunt o babă comunistă,dar încă nu am găsit o editură interesată să difuzeze lucrările lui Dan Lungu.
– Dar cum vi se pare stilul acestui scriitor, care este foarte apreciat? Personal, am cunoscut numele lui Dan Lungu fiind într-o librărie din centrul Genevei. Când merg la fiica mea, îmi place să vizitez librăriile. Eram foarte curioasă să aflu ce traduceri citesc vorbitorii de limbă franceză din Elveţia. Între alte volume, expuse în librărie, mi-au reţinut atenţia cărţile lui Dan Lungu, cel care ulterior a fost chiar iniţiatorul şi organizatorul FILIT-ului din toamna trecută. A fost un festival de referinţă în contextul anului literar 2013...
J.W.B. – A fost un festival foarte reuşit şi foarte important mai ales din... cauza publicului. Vreau să subliniez că am rămas absolut şocat văzând cât de mult s-au implicat tinerii la acest festival. A fost o mare reuşită. Au participat şi studenţi, şi liceeni. Ştiu acest lucru, deoarece am mers la o discuţie susţinută de Gabriela Adameşteanu şi Jan Koneffke, un scriitor german căsătorit cu o româncă şi care o rupe binişor pe româneşte. Am intrat într-o sală de cinema, unde avea loc această discuţie, şi, vă rog să mă credeţi, că am stat o oră în picioare urmărind dialogul. Nu vreau să mă plâng că nu au fost politicoşi studenţii, dar, pur şi simplu, multă vreme nu au plecat din sală. M-a impresionat că tinerii timp de o oră şi ceva au urmărit atent discuţia. A fost minunat.
– Foarte curios. Aici probabil este vorba şi de interesul cititorului român pentru literatură, inclusiv pentru cea din alte ţări, interesul pentru autorii care vin din altă parte.
J.W.B. – Da, dar nu au fost mulţi autori străini. Au fost foarte mulţi scriitori români, şi studenţii, în primul şi în primul rând, au venit să se întâlnească cu autorii români, pe care-i cunoşteau numai din lectură.
– A fost un eveniment şi în sensul că mai mulţi scriitori notorii din România şi din alte ţări au sosit la Iaşi. Inclusiv participarea dumneavoastră, ca traducători, care promovaţi literatura română, cultura română, şi, pe de altă parte, aduceţi şi de acasă, de la dumneavoastră, gândurile, atmosfera prielnică literaturii. Este foarte important schimbul acesta de opinii, inclusiv la Chişinău.
J.W.B. – Pentru noi este o mare bucurie, căci aveam o veche ambiţie de a veni la Chişinău. Aveam întotdeauna atât de multe de făcut în Bucureşti, încât nu mai ajungeam la Chişinău. Anul acesta însă am profitat de invitaţia la Festivalul „Primăvara europeană a poeţilor” şi nu regretăm. Sperăm să revenim la Chişinău.
– Mă bucur foarte mult că am avut prilejul să discut cu dumneavoastră, stimate domnule Jan Willem Bos şi stimată doamnă Cornelia Golna. Vă mulțumesc pentru acest dialog şi sper să ne reîntâlnim la Chişinău.
* * *
Jan Willem Bos, traducător, translator, scriitor, lexicograf şi ziarist. A studiat limba şi literatura română la Universitatea din Amsterdam şi Literatura Comparată la Universitatea din Illinois (SUA). Între anii 1982 şi 1984 a fost lector de neerlandeză la Universitatea din Bucureşti. A tradus aproximativ 25 de volume (proză, poezie, teatru) din română şi peste 10 cărţi din engleză. În 2008 publică, la Editura Atlas, antologia Moderne Roemeense verhalen (Nuvele moderne româneşti). Mai semnează traducerile: Jeugd zonder jeugd – nuvela Tinereţea fără de tinereţe a lui Mircea Eliade (2009, Editura Meulenhoff); Trilogia lui Mircea Cărtărescu Orbitor: volumul I – De Wetenden (2010, Editura De Bezige Bij), volumul II – De trofee (2012), amândouă nominalizate pentru Premiul European pentru Literatură. În anul 2014 va apărea volumul III. A publicat zeci de articole şi câteva cărţi despre România. În 2011, a apărut la Editura Atlas Mijn Roemenië (România mea, în colecţia „Declaraţii literare de dragoste”). În 2009 a publicat volumul „Verdacht”. Mijn Securitatedossier, tradus, în 2013, din limba neerlandeză în română de Alexa Stoicescu „Suspect”. Dosarul meu de la Securitate (Editura Trei). A publicat un Dicţionar juridic şi economic neerlandez-român şi român-neerlandez (2012); este coautorul Marelui dicţionar neerlandez-român (ediţia 1-a, 2008; ediţia a 2-a, 2014) şi autorul Marelui dicţionar român-neerlandez (2010).
Cornelia Golna,scriitoare. S-a născut în Bucureşti şi provine dintr-o familie mixtă care, în anii ’50 ai secolului al XX-lea, s-a stabilit in Statele Unite ale Americii, tatăl fiind aromân din Grecia şi mama româncă din Dobrogea. În anii ’70 ai secolului trecut viitoarea scriitoare s-a hotărât să-si caute originile, venind în România. Inspirată de lumea Balcanilor din care proveneau părinţii ei, Cornelia Golna s-a hotărât să scrie povestea fascinantă a predecesorilor săi, care a devenit şi tema principală a romanului istoric City of Man’s Desire. A Novel of Constantinople (Cetatea patimilor. Un roman al Constantinopolului). Apărut în 2004, volumul a fost tradus în greacă (trei luni romanul a fost pe lista de bestseller-uri în Grecia) şi în turcă. În momentul de faţă, scriitoarea locuieşte în Olanda, împreună cu soţul sau, traducătorul Jan Willem Bos, şi lucrează la un nou roman.
* Variantă de revistă. Interviul integral a fost difuzat la postul de Radio Chişinău, în data de 21 mai 2014 (www.radiochisinau.md).