Arderea lui A
Pentru tiparCu glonţul la tâmplă
domnul învăţător aprinde rugul.
Cu flacără înaltă
cu dogoare până la cer
ard cărţile în curtea şcolii sub invazie.
Cărţile interzise
cărţile osândite la ardere pe rug.
Flacăra pătrunde anevoie prin file
de parcă le-ar citi; de parcă îi e greu
focului să le ardă, să mistuie cărţile
condamnate la moarte.
Neputând îndura vocala A
se-aruncă în flăcări.
Urmând pilda vocalei A
vocalele E, I, O, U, Ă se-aruncă în flăcări.
Literă după literă
alfabetul se-aruncă în flăcări.
Şi e o lumină
e o lumină în noaptea în care ard
cărţile condamnate la moarte
de zici că ard candele în tot Universul.
Hipnotizat de marea lumină
dau să m-arunc în rugul cărţilor.
Nu!,
zice domnul învăţător.
Cineva trebuie să trăiască
să aibă cine, ce povesti.
Zaarie, despre scrisul cu sânge pe ziduri
Mi-am tăiat degetul dreptei
şi am scris cu sânge pe ziduri –
merindă inimii este iubirea de patrie!
Ei au început să râdă de mine
de patriotismul meu naiv
vetust
declarativ – spuneau.
Am scris mai departe cu sânge pe ziduri –
dulce Românie, te iubesc
oricât de jefuită ai fi
de renegată ai fi
de hulită ai fi!
Au zis că sunt vorbe la îndemână
că nu sunt versuri
de parcă eu am spus că sunt versuri
şi să batjocorească mai mult
au înmuiat degetele în sângele meu
să se contamineze – spuneau,
şi în derâdere au scris cu sângele meu pe ziduri –
te iubim, patrie mumă!
Dar sângele
în care înmuiau degetele nu se lipea de ziduri
şi băutori de sânge mi-au băut sângele
să se contamineze – spuneau,
şi au scris cu sângele meu pe ziduri
în derâdere au scris cu sângele meu pe ziduri,
te iubim, maică Românie!
Dar sângele
în care se îmbăiau şi scriau tot nu se lipea de ziduri
şi-atunci au tăiat degetul dreptei lor
şi au scris cu sângele lor pe ziduri.
Şi au scris.
Şi plângând au adormit.
Cămaşă fără de cusătură
Văpaie! Văpaie!
ţine cărarea luminată
până ajung la izbânda din deal.
Acolo
parcele ţes cămaşă fără de cusătură
şi e sortit s-o-mbrac pe lumină.
Haide mai la trap suflete
că nu eşti slăbănogul din Capernaum.
Trebuia să ştii până acum
că întruparea verbului este întemeiere!
Hazaica, niet?
Fugim cu mai nimic peste oase
o, cum mai fugim din nord în sud
că vin din vest şi ne subjugă in integrum.
Mai cu temere fugim de cei din est
că siluiesc fecioarele.
Cei din vest cu fraze dulci le-ademenesc –
Du bist meine kleine Pupe*
şi hop cu mâna pe turturică,
la tuleie.
Cei din est le numesc hazaice.
Intră noaptea peste noi unde dormim
trei într-un pat – ivan, ion, eu nu
eu nu dorm mă prefac,
trag cu ochiul la ei în tunici kaki
cu chipiuri soioase spre ceafa cu păr netuns.
O privire în jur la lumina pitică a lămpii
şi zice spre limbă:
– hazaica niet?
– niet, îngaimă limba tâlmace,
În timp ce ale mele surioare în inima bălţii
pe plauri în derivă se-ascund.
– Hazaica niet? stăruie ecoul calmâcului.
– Niet, repetă limba.
Ci brusc ne-au împuşcat lampa
şi s-au dus.
_______
glosă: * tu eşti mica mea păpuşă.
Fisura
Pe verticală e fisură
scurgere de invincibile!
Invazie?
valul, viitura surpă încercuirea
digul
sfera
cercul nu sunt strategii inviolabile.
grifonul
nu mai ţine în lege principiul
comunicantelor
dă peste limite.
Ciocănitori sparg zidurile dintre lumi
în bătrânul arbore e o fisură
alertaţi carii în cercuri concentrice
dau alarma.
Goi
oprim zăporul cu pieptul.
Cei luaţi de viitură
vor lăstări la primăvară de sub aluviuni.
Lecţie de supravieţuire în cerc
De pe calul alb strigă
Încolonarea!
Ne încolonăm pentru numărătoare
să vadă că suntem
toţi – în cerc
lipiţi unul de altul
siamezi
durăm verticală zidului încercuitor.
Culcat!
strigă de pe cal
cu fruntea la pământ atingem
punctul de intersecţie al insidioaselor raze
peste trece călare
ne treieră
peste coloana cercului
să vadă cât rezistă
cât poate-ndura
cât e cercul de viu.
După zece ture pe vertebrală
călare strigă
Drepţi!
Cei ce nu se ridică
ard deodată cu urmele
să nu rămână copite în cerc.
Acum pot scrie poemul cu alfabetul sângelui
Piatră în apă adâncă a căzut în mine cuvântul
în concentrice mă desfac
să-mi descătuşez iubirea.
Băţul cu verigă mă-nsângerează
şi-ncercuirea mută marginea mai spre câmpie.
Unde să evadez să te pot cuprinde?
În concentrice mă divid să-ţi ating malurile!
Cel în giulgie roşie în creştet mă loveşte
şi cu ţeasta spartă mă trimite la oaste
să veghez Lagărul
concentricii ghimpi ai Golgotei.
Cale altă nu am
decât să-mi scriu poemul cu alfabetul sângelui.
Că tandră,
împovărată mi-e inima de prinosul iubirii.
Cercul lui Saul
Ieri am vrut din nou să evadez
din quadratura cercului.
Nema
soluţie de salvare! Lagăre
peste lagăre din început,
totul suficient sieşi
şi rotund.
în memoria încercuitoare.
Matrioşka, matrioşka
în memoria încercuitoare
una din alta pentru fiecare apostol în kaki
să oficieze în spaţiul osândei proprii.
Din utopie plonjez în interdicţie –
zodiacele
închid pe vecie extincţia cosmică
mărul se rostogoleşte
invazia se multiplică,
Să mă salvez caut cercul lui Saul –
de când e orb e îngăduitor.
Îmi cere să mă convertesc în îngerul Domnului,
Nathanael,
dar nu,
e maaare riscul.
Stau în pielea mea. Rezist.
Am tărie poemul să-mi cânt!