Concurenţa modurilor din perspectiva raportului limbă – vorbire
Pentru tiparO problemă controversată a lingvisticii contemporane este cea a dihotomiei limbă – vorbire, cercetată, de la F. de Saussure încoace, de numeroşi lingvişti, preocupaţi să releve distincţiile ce le implică raportul vizat: general vs particular, social vs individual, substanţă vs formă etc. În Cursul de lingvistică generală saussurian sunt disociate două laturi ale limbajului: „una, esenţială, are drept obiect limba, care e socială în esenţa ei şi independentă de individ; acest studiu este numai psihic; cealaltă, secundară, are drept obiect partea individuală a limbajului, adică vorbirea, inclusiv fonaţiunea: ea este psihofizică” [32, p. 43].
Limba, componentă importantă a limbajului, are un caracter supraindividual: privită de F. de Saussure ca o „convenţie adoptată” şi „o instituţie socială”, ea nu este identificată cu celelalte instituţii sociale, întrucât aparţine comunităţii în ansamblu, ca mijloc universal de comunicare, ale cărui elemente sunt actualizate în vorbire.
Unităţile limbii sunt încorporate în sistemul limbii în baza unor reguli accesibile locutorilor capabili să le folosească pentru a crea texte coerente. În felul acesta, limba cuprinde atât ansamblul sau inventarul de elemente, cât şi sistemul de reguli ce face posibilă funcţionarea lor. Recunoscută drept o „realitate psihică”, limba nu se atestă doar în vorbirea unui individ detaşat de comunitate, ci este difuzată în întreaga masă a vorbitorilor. Orice locutor poate să însuşească, în funcţie de competenţa sa elocuţională, o parte a limbii care, concomitent, este stăpânită de toţi membrii comunităţii lingvistice.
Din perspectivă trihotomică, sunt examinate corelaţiile sistem – normă – vorbire (E. Coşeriu) şi sistemul limbii – organizare verbală – materialul limbii (L. Şcerba). Atât E. Coşeriu, cât şi L. Şcerba atribuie sistemului un caracter dinamic; conceptul în cauză înglobează totalitatea unităţilor organizate într-un anumit mod şi regulile de asociere a lor în procesul comunicării [35; 11]. În opinia lui L. Şcerba, „organizarea verbală” este mecanismul de vorbire ce se manifestă în anumite condiţii, dezvăluind aptitudinea locutorilor de a întrebuinţa corect diverse unităţi lingvistice (cuvinte, îmbinări, propoziţii etc.).
E. Coşeriu defineşte sistemul drept un ansamblu de „opoziţii funcţionale”, ce cuprind sistemul de posibilităţi, reprezentând totalitatea „coordonatelor care indică căile deschise şi închise ale unei vorbiri inteligibile”. Un concept mai amplu este norma – „un sistem de realizări obligatorii”, acceptate în comunitatea de vorbitori, iar vorbirea este „realizarea concret-individuală a normei”, constituind cea mai largă noţiune [13].
Potrivit viziunii coşeriene, sistemul şi norma nu constituie „realităţi autonome şi opuse vorbirii, ci forme care se constată chiar în vorbire” [4, p. 119]. Vorbirea nu este „o realizare a sistemului”, cum considera F. de Saussure, ci „sistemul este o dimensiune a vorbirii”, ceea ce demonstrează caracterul complex al acesteia. Între unităţile sistemului se stabileşte un raport dinamic: eventualele modificări duc la transformarea raporturilor dintre elementele limbii şi la restructurarea limbii, în ansamblu.
Limba – fenomen cultural – serveşte la realizarea unor anumite finalităţi, exteriorizându-şi potenţele expresive în actele comunicative. Cauza eficientă a faptelor de limbă „este în fiecare caz omul care le produce pentru ceva” [12, p. 52].
Prof. E. Coşeriu emite o serie de principii metodologice de o inestimabilă valoare în lingvistica contemporană, reliefând, în mod pregnant, creativitatea şi alteritatea. Reputatul savant remarcă interdependenţa dintre principiul creativităţii, „comun al tuturor activităţilor culturale, adică activităţilor libere ale omului” [10, p. 9], şi schimbare lingvistică: înfăţişând „creativitatea limbajului în istoria limbilor”, schimbarea lingvistică „în momentul său iniţial şi originar, este totdeauna un act de creaţie individuală” [11, p. 90].
În deplin acord cu ideile emise de prof. E. Coşeriu, A. Martinet opinează că funcţionarea limbii presupune diferite „procese care pot face ca după o lungă perioadă ea să devină de nerecunoscut” [22, p. 222]. Schimbarea lingvistică rezidă în substituirea unor categorii sau forme prin altele şi urmează să fie delimitată devariere, interpretată drept coexistenţă şi concurenţă a formaţiunilor eterogene, reunite în baza unei trăsături comune [24].
Cele relatate sugerează posibilitatea de a investiga concurenţa modurilor verbale, pornind de la dihotomia limbă – vorbire (discurs). Cu aplicare la domeniul morfosintaxei, ţinem să comentăm câteva aspecte ce ilustrează noţiunile menţionate. Caracterul dinamic al relaţiilor sistemice la acest nivel se manifestă prin modificări de ordin gramatical, care scot la iveală unele tendinţe evolutive.
Structura gramaticală a limbii române constituie un sistem dinamic deschis, în care acţionează multipli factori ce duc la schimbări lingvistice. O multitudine de fenomene se declanşează în cadrul verbului, în special al modurilor personale şi nepersonale. Performanţele sinonimice ale acestora condiţionează, inevitabil, concurenţa în variate ambianţe unde este lesne de sesizat utilizarea obligatorie şi cea virtuală (posibilă) a formaţiunilor în cauză. Variaţia liberă a structurilor concurente este fundamentată pe factori semantici.
Să urmărim situaţia semnalată în anturaje în care concurează, în calitate de sinonime sau echivalente funcţionale, conjunctivul, infinitivul şi supinul. Natura gramaticală a formaţiunilor numite „moduri nepersonale” determină, în mare măsură, sfera funcţională a acestora. Unii savanţi nu recunosc ipostaza predicativă a modurilor nepersonale, numindu-le „forme verbale nepredicative nonconjunctivale” [20], pe când alţi specialişti în materie le recunosc în calitate de formaţiuni predicative [15, p. 5-8; 23, p. 255-265].
Raportul de sinonimie între modurile menţionate este întemeiat pe semnificaţiile lor comune. Astfel, supinul a moştenit din indoeuropeană valoarea unei acţiuni virtuale, asemenea conjunctivului, care posedă şi semnificaţie finală ce îl apropie de infinitiv şi supin [2, p. 11-12]. În ipostază de sinonime funcţionale, membrii corelaţiei infinitiv – supin – conjunctiv se află în distribuţie defectivă [14, p. 124], întrucât se atestă nu numai în contexte identice, dar şi diferite.
În cele ce urmează, ne vom referi preponderent la ambianţele în care modurile în cauză sunt utilizate drept cuvinte determinative, în poziţie postnominală, raportate la substantive şi substitutele acestora, şi în poziţie postverbală, în îmbinare cu unele categorii de verbe. Este de reţinut că în procesul comunicării, formele în discuţie sunt întrebuinţate în condiţii speciale, ceea ce implică fenomene ca dislocarea şi inversiunea elementelor componente ale sintagmelor, inserarea sau omiterea unor instrumente gramaticale (prepoziţii ş.a.). Asemenea structuri îşi extind aria de utilizare în diverse stiluri funcţionale, de exemplu în cel beletristic.
În limba română, infinitivul şi, mai rar, supinul postsubstantival pot fi substituite prin conjunctiv, fiind uneori distanţate în raport cu unitatea dominantă. Materialul disponibil conţine numeroase mostre de acest fel: „...năzuinţele desperate de a-şi înfrâna pornirile inimii” [30, p. 70]; „...gestul gratuit al chelnerului de a-i scutura nişte fărâmituri imaginare...” [7, p. 146]; „Nu-şi putu ascunde gestul pe care orice femeie l-ar fi făcut: să măsoare cu ochi de gospodină odaia” [7, p. 194]; „Atâta doar că a găsit un mijloc mai inteligent să mă intrige?” [7, p. 149]; „...au căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul” [25, p. 55]; „...şi anume declaraţia ei de neputinţă ca un dat care nu putea fi învins, de a-l părăsi pe Petrică” [27, p. 179].
Exemplele relevate supra denotă posibilitatea de a înlocui, aproape fără restricţii, infinitivul postnominal prin conjunctiv. A se compara: năzuinţele desperate să-şi înfrâneze pornirile; gestul gratuit al chelnerului să-i scuture nişte fărâmituri; gestul de a-şi măsura cu ochii odaia; declaraţia ei... să-l părăsească.
Atunci când infinitivul este anticipat de prepoziţia în, o atare operaţie nu este realizabilă: „...are o putere colosală în a tăcea...” [27, p. 89] / are o putere colosală în să tacă (?); „Da, dar forţele ei în a şi-l impune fuseseră mai puternice” [27, p. 259] / forţele ei în să şi-l impună (?).
Prepoziţia-morfem de, marcă a „supinelor-adjective”, comportă un grad sporit de desemantizare în opoziţie cu cele ce indică destinaţia sau finalitatea. Aici vom aminti şi formaţiunile ce includ negaţia ne-, apropiate, ca valoare, de locuţiunile adjectivale: „Clipe rare, de neuitat: nici nu ştiu când şi unde ne-am despărţit” [27, v. 1, p. 147] / Clipe rare, ce nu pot fi uitate / clipe memorabile; „Ba te rog să păstrezi o amintire de neşters a acestor clipe...” [27, v. 1, p. 501] / să păstrezi o amintire ce nu poate fi ştearsă / amintire persistentă; „Ce ştim noi ce poate zgudui spiritul unui fizician, o comportare stranie, de neexplicat pe cale raţională” [27, p. 67) / o comportare stranie, inexplicabilă. Transformările frazelor de mai sus dezvăluie sensul modal de imposibilitate şi cel calificativ. Astfel, „supinul” ce inserează negaţia ne- este substituibil prin adjective, şi nu prin modurile concurente nominalizate, ceea ce confirmă ideea despre sintagmele menţionate ca „locuţiuni” adjectivale.
Dislocarea elementelor componente ale îmbinărilor Substantiv + Verb (Inf.) nu împiedică, de regulă, substituirea semnalată: „Nevoia sufletului măriei tale de a desface o taină...” [31, p. 387] / Nevoia sufletului măriei tale să desfaci o taină.
Cât priveşte conjunctivul, sunt de relevat variate ambianţe în care acest mod îşi manifestă potenţele funcţionale. În poziţie postnominală, se asociază atât cu substantivele concrete, cât şi abstracte, „eliminând” frecvent infinitivul şi supinul. Iată câteva mostre concludente ce conţin conjunctivul în poziţia semnalată: „Ministerul n-are dreptul şi calitatea să intervie” [29, p. 215] / n-are dreptul de a interveni.
De notat unele enunţuri în care înlocuirea nu are loc fie din cauza formei nearticulate a substantivului determinat, fie a „parcelării” subordonatei atributive: „...porni cu brutalitate ordinul telefonic cum să i se facă dreptate poetului...” [27, p. 265] / ordinul cum a i se face dreptate (?); „Măria ta ..., dă-ne poruncă. Să iasă înainte cei şase arcaşi...” [31, p. 170] / dă-ne poruncă. A ieşi înainte...(?).
Conjunctivul este întrebuinţat în ambianţa substantivelor concrete inanimate şi animate: cele inanimate desemnează obiecte ale perceperii senzoriale, substanţa, materia, somatisme ş.a., iar cele animate comportă marca [- uman] şi [+ uman]: „Nu mai spune, de unde a avut atâţia bani să-l cumpere?” [27, p. 108] / bani pentru a-l cumpăra; „Eu cred că nu există casă, în tot cartierul Malache Măcelaru, în care lemnăria să nu fie lucrată de Scarlat” [8, p. 242]; „Uite, acolo, faţă ca de prunc..., uitaţi-vă, colea, dinţi (Costache deschise gura) să spargi pietre-n ele” [8, p. 318].
Se atestă frecvent substantivele om, femeie, bărbat ş.a., succedate de subordonata atributivă al cărei verb predicat la conjunctiv nu se pretează, de regulă, înlocuirii prin infinitiv sau supin: „...am nevoie de oameni care să poată pune umărul” [29, p. 66]; „...nu poate fi om trăitor în Ţara Moldovei care să nu dorească sănătate şi izbândă măriei sale” [31, p. 357]; „Ţie ţi-ar trebui un bărbat voinic şi priceput, care să-ţi apere averea” [19, p. 87].
Ţinem să observăm că raportul atributiv poate fi redat şi de conjunctivul din componenţa subordonatelor în cauză, ce determină un pronume (mai cu seamă, nehotărât, demonstrativ, negativ) din regentă: cineva, ceva, altul, singurul, aia (= aceea), unul, nimenietc. „Ea o să-ţi spună ceva din care să înţelegi cât de cât!” [7, p. 309]; „...neavând pe nimeni care să-l zgâlţâie şi să-l dea cu capul de pereţi...” [19, p. 53].
Exemplele relevate supra ne pun la dispoziţie un material divers, care dezvăluie unele particularităţi funcţionale ale conjunctivului postnominal. Printre factorii de ordin formal, ce împiedică substituirea modului dat prin infinitiv / supin, s-ar cuveni să semnalăm jonctivele care, în care, cum că, ca să nu cumva, ca ş.a.: „...a venit de la Cuejdiu un călăreţ la curte la Timiş cu mare rugăminte de la jupâneasa Anghelina, văduva pârcălabului, ca să nu cumva să lipsească dumneaei comisoaia...” [31, p. 344] / ...cu mare rugăminte ... ca nu cumva a lipsi dumneaei...(?).
În cazul conjunctivului întrebuinţat în enunţurile cu subordonate atributive apozitive, suprimarea jonctivului ca face posibilă înlocuirea menţionată, cu excepţia frazelor în care este de faţă agentul acţiunii: „...avea şi el un vis: ca orchestra simfonică a Filarmonicii să facă un turneu în străinătate...” [27, p. 117] / avea şi el un vis ...orchestra a face un turneu (?); „Însă Otiliei îi venise alt gust: să se urce chiar pe calul lui Felix” [8, p. 67] / îi venise alt gust: a se urca chiar pe calul lui Felix; „...un gând îi stăruia în minte: să fugă cât mai repede din această casă” [8, p. 117] / un gând îi stăruia în minte: a fugi cât mai repede...(?). Interesant de semnalat că, în enunţurile de acest fel, valorile atributivă, apozitivă şi debitativă sunt greu de demarcat, bunăoară: „Până atunci aveam de lucru: să-mi dau doctoratul, să intru în învăţământul superior...” [27, p. 78] / Până atunci trebuie să lucrăm: să-mi dau doctoratul.
Sunt de remarcat frazele ale căror subordonate atributive cumulează valoarea consecutivă, redând gradul maxim de intensitate. În asemenea enunţuri, conjunctivul nu se pretează, de obicei, substituirii prin infinitiv: „Are o memorie colosală şi o dicţie s-o invidieze teatrul naţional!” [7, p. 180] / Are o memorie şi o dicţie a o invidia teatrul naţional (?).
Conjunctivul este utilizat în ambianţa substantivelor cu sens iussiv, hortativ, perrmissiv, bunăoară: poruncă, rânduială, ordinul, sfatul, rugămintea, porunca, instrucţiunea, misiunea, invitaţia; permisiunea, învoirea, îngăduinţa, voie ş.a., unele dintre care sunt anticipate de anumite verbe: a avea, a da, a veni, a trimite ş.a., de prepoziţia cu ş.a. În anturajele vizate, este ales conjunctivul postnominal, în detrimentul infinitivului şi al supinului. Atunci când agentul acţiunii este explicit (poate fi şi subiect inclus sau cel logic), infinitivul şi supinul, de regulă, nu sunt folosite: „Am poruncă de la muţa şi de la tuţa să fiu azi înapoi” [31, p. 47] / Am poruncă de la muţa ..., a fi azi înapoi (?).
În unele contexte, dislocarea conjunctivului faţă de elementul regent este considerabilă, ceea ce facilitează utilizarea, deopotrivă, a conjunctivului şi a indicativului. În fraza: „Erau nişte rânduieli pe care măria sa poftea să le ţietainice, în ceea ce priveşte timpul când se dă drumul harmasarilor la iepe; cum trebuie să fie văzduhul şi luna şi ce ierburi înflorite în ceaiuri; cum să fie casa harmasarilor şi a iepelor; câtă apă să curgă din cişmele, cât fân să fie în iesle, ce hrană să dai mânzului...” [31, p. 70], la substantivul determinat rânduieli sunt raportate verbele: să fie, să curgă, să dai, alături de: poftea să ţie, trebuie să fie.
Topica inversată, asociată dislocării determinatului în raport cu determinantul său, poate influenţa capacitatea conjunctivului de a fi înlocuit prin echivalentele sale funcţionale: „Voie ca să ne ducem să ne închinăm acelui sfânt părinte n-avem decât după sfânta înviere...” [31, p. 395] / Voie a ne duce să ne închinăm ...n-avem...
Alături de substantivele determinate concrete, ce indică obiecte percepute senzorial şi, mai cu seamă, în preajma substantivelor animate, înlocuirea prin infinitiv / supin nu este realizabilă: „Nu-i nici târg, să te strecori printre mulţime” [31, p. 252] / Nu-i nici târg prin care să te strecori / Nu-i nici târg pentru a te strecura (?).
Cele relatate supra vin să reliefeze unele enunţuri în care aceluiaşi substantiv determinat i se asociază atât conjunctivul, cât şi infinitivul:„În după-amiaza acelei zile, a fost îngăduinţă să se veselească slujitorii, deci căpitanul Petrea a pus străji, ca să nu aibă îngăduinţă alţi oameni străini a trece la odăi” [31, p. 361].
În poziţie postverbală, modurile analizate servesc la exteriorizarea multiplelor raporturi: complementar direct şi indirect, a raporturilor circumstanţiale (temporal, modal, cauzal, final, concesiv, condiţional etc.). Prezintă interes contextele în care conjunctivul şi echivalentele sale sunt apte a exprima valorile complementară directă şi indirectă.
Cu sens complementar direct, conjunctivul se asociază cu verbele volitive (a vrea, a urmări, a ţine, a pofti, a nădăjdui, a ţinti, a-şi propune, a catadicsi, a spera ş.a.), cauzative iussive (a determina, a pretinde, a autoriza, a consemna, a convinge, a împinge, a trimite, a obliga ş.a.), postulandi (a ordona, a pune, a cere, a porunci, a comanda, a conjura, a dicta, a impune ş.a.), hortative (a îndemna, a ruga, a (se) sfătui, a invita, a îmbia, a încuraja, a îndupleca, a convinge, a implora, a pofti, a recomanda, a povăţui ş.a.), permissive (a permite, a lăsa, a îngădui, a da voie, a-şi rezerva, a da învoire ş.a.) etc.
Sunt concludente exemplele: „Atât Ionuţ, cât şi Nicoară ţinteau să iasă mai cu seamă asupra lui Suleiman-Beg” [31, p. 268] / ţinteau a ieşi; „Aura catadicsi în cele din urmă să-şi ia ochii de pe eroul zilei” [7, p. 356] / Aura catadicsi a-şi lua ochii...; „... îl sileau să se ia la luptă cu alţi copii” [28, p. 30] /îl sileau a se lua la luptă; „Nu pot s-o fac pe Olimpia asta să înţeleagă să nu mai vină pe aici ca să-l irite” [8, p. 52] / Nu pot s-o fac pe Olimpia a înţelege...; „...povăţui pe doamna Bologa să-i refuze mijloacele băneşti” [30, p. 34] / povăţui pe doamna Bologa a-i refuza mijloacele băneşti; „În trei luni de zile, cât fusese oprit de medici să vorbească...” [30, p. 96] / fusese oprit de medici a vorbi; „A venit drept acasă, cu toate că făgăduise lui badea Mihalache să treacă pe la ei” [16, p. 82] / făgăduise a trece; „... gândindu-se în aceeaşi vreme, de unde să împrumute parale să aibă fata de drum” [16, p. 122]; „...chiriaşul nu consimţise să se mute înainte de Sf. Dumitru” [8, p. 68] / nu consimţi a se muta; „Prins în detalii poliţiste care mi-au năvălit dezordonat sub condei, am uitat să dezvălui mai clar adevăratul înţeles al vinovăţiei mele” [27, v. 1, p. 75]; „Cuminţenia o povăţui să lase întâmplării grija de a descurca această întâlnire” [26, p. 467]. Şi echivalentele funcţionale ale conjunctivului – infinitivul şi supinul – se îmbină cu verbele nominalizate, de exemplu: a porunci, a ordona, a sili, a face, a constrânge, a pune, a impune, a obliga, a cere, a îndemna, ruga, a pofti, a trimite, a însărcina, a (nu) lăsa, a (nu) permite, a opri, a împiedica, a stingheri, a întrerupe, a ajuta, a da, a deprinde, a învăţa etc.
De notat exemplele: „Această reîntoarcere de bună voie la sclavie m-a făcut a cugeta mult asupra modului de a libera popoarele ce sunt sclave din născare...” [1, p. 190]; „Ca s-o facă a odihni măcar cât de cât, administraţia a rugat-o...” [16, p. 227]; „Acum permiteţi-mi a vă glăsui ca un adevăratamic...” [1, p. 196]; „Simpla meserie de pietrar l-a deprinsa depăna o tăcere lungă şi plină de miez...” [16, p. 263]; „Distraţi-vă, zice, că mâine o dau îndărăt la ars” [27, p. 152].
În româna contemporană majoritatea verbelor semnalate se îmbină preponderent cu modul conjunctiv. Acest mod verbal poate substitui, în variate ambianţe, aproape fără restricţii, infinitivul şi supinul. Înlocuirea modurilor nepersonale semnalate, în calitate de complemente directe, prin conjunctiv, s-a intensificat în româna contemporană, fapt care dezvăluie cunoscuta tendinţă de limitare a întrebuinţării infinitivului, proprie limbilor din arealul balcanic [17, p. 69-116; 18].
La redarea raportului complementar indirect, conjunctivul şi modurile nepersonale concurente sunt folosite în anturajul verbelor finali (a se oferi, a avea grijă, a-l învrednici ş.a.), affectuum (a se mulţumi, a se teme, a se sfii, a se milostivi, a se bucura, a-i fi jale, a (nu) se îndura, a se plânge ş.a.), al verbelor ce indică reuşita în realizarea acţiunii, condiţii suficiente, pregătirea pentru îndeplinirea acţiunii (a se pregăti, a sta gata, a fi gata ş.a.), evitarea unei situaţii, stări, acţiuni (a se feri, a se opri, a se păzi, a scuti ş.a.), al verbelor ce exprimăhazardul (a avea noroc, a fi sortit, a fi blestemat, a fi ursit, a fi osândit, a pedepsi ş.a.) etc.
În exemplele citate infra sunt redate raporturile în cauză: „Am avut grijă să te scutesc de această situaţie...” [8, p. 94] / am avut grijă a te scuti; „...era fericit s-o ştie pe Anişoara ocupată în altă parte...” [19, p. 83] / era fericit a o şti ocupată; „...cât de tentată mă simt să închid ochii şi să păşesc în urma lui orbeşte, fără să-mi întorc privirile îndărăt!” [7, p. 233] / cât de tentată mă simt a închide ochii; „Domnul intrase cu o clipă mai înainte şi avusese răgaz să se închine la sfintele icoane...” [31, p. 434] / avusese răgaz a se închina; „Negrescu, o ajutai eu, scutind-o să pronunţe un nume odios” [7, p. 154] / scutind-o a pronunţa un nume odios; „Viaţa noastră a creştinilor, în aceste părţi, e blăstemată să fie fără spor şi fără judeţ” [31, p. 497] / e blăstemată a fi fără spor.
A se compara: „...nu te îndura de a mă înştiinţa despre starea lucrurilor pe acolo” [21, p. 368]; „Mă pregăteam a-mi apăra zilele împotriva fiarelor primejdioase...” [1, p. 125]; „...aici şi-a urzit întâiul lăicer... şi s-a dezvăţat a-i zice bade unui flăcău de aici din sat” [16, p. 143]; „...se necăjeau în baltă la tăiat papură cu cosorul” [31, p. 267] / se necăjeau să taie papură; „Nu există nici o măreţie în a călca regulile” [34, p. 13]; „...sunt unanimi în a spune că acuzaţia ...nu are nici o bază verosimilă” [34, p. 80].
În procesul comunicării se observă intensificarea unor sintagme ce inserează verbele faziale(incoative, finitive) în modele de felul: V1 (a începe) + Prepoz. (prin a ) + V2 (Inf.); V1 ( a sfârşi ) + Prep. (prin) + V2 (Inf.), atestate frecvent în unele opere literare, dar şi în cele cu un conţinut ştiinţific. În structurile evidenţiate nu este realizabilă înlocuirea infinitivului prin conjunctiv sau supin:
„Alexandru Milea sfârşi prin a crede că este un fel de a glumi” [19, p. 25] / sfârşi prin să creadă (?); „Ca să poată domina într-o zi pe fata boierului, începea prin a se lăsa dominat...” [19, p. 54] / începea prin să se lase dominat (?); „...începu prin a-i săruta cu frenezie degetele albe...” [19, p. 105] / începu prin să-i sărute degetele; „Totul s-a sfârşit prin a se afla, miniştrii săi cunoşteau bine această poveste...” [34, p. 10]; „A început prin a strânge dovezi, dar nu ştia cum poate acţiona” [34, p. 96].
Remarcăm utilizarea modurilor în discuţie pe lângă adjectivele şi participiile cu valoare optativă / deziderativă (dornic, doritor, poftitor, nerăbdător, înclinat ş.a.), adjectivele şi participiilece denotă capacitatea de a realiza o acţiune (a fi capabil, bun, vrednic, breaz de ceva), adjectivele ce exprimă permisiunea, îngăduinţa, predispoziţia, intenţia de a săvârşi acţiunea (îngăduitor, dispus ş.a.), adjectivele ce redau emoţii, stări psihologice (onorat, bucuros, mândru, nerăbdător, curios, vesel, disperat ş.a.). Sunt de menţionat exemplele:
„...Sinan Paşa, fost în cinci rânduri mare vizir şi mult poftitor să îngenuncheze ţinuturile româneşti” [19, p. 148] / poftitor a îngenunchea; „..numai tata s-a găsit mai breaz să mă trimită pe mine” [28, p. 11] / s-a găsit mai breaz pentru a mă trimite; „...băştinaşii erau deprinşi din veacuri să nu aibă aşezare trainică...” [31, p.480] / băştinaşii erau deprinşi a nu avea aşezare trainică; „Moromete era foarte curios – şi foarte vesel în acelaşi timp – să vadă dacă...” [28, p. 46].
A se compara: „...nu era nici mai mult nici mai puţin decât o operă măreaţă, vrednică de a trezi admiraţia.” [1, p. 172]; „Acea viaţă nouă de şcolar ...condamnat a învăţa pe de rost verbe franceze...”[1, p. 184]; „Ostaşii moldoveni sunt viteji şi meşteri de a mânui suliţa şi a se apăra cu scutul” [21, p. 281].
Din cele relatate se desprind următoarele concluzii:
1. O problemă controversată a lingvisticii contemporane este cea a dihotomiei limbă – vorbire, cercetată, de la F. de Saussure încoace, de numeroşi lingvişti, preocupaţi să releve distincţiile ce le implică raportul vizat: general vs particular, social vs individual, substanţă vs formă etc.
2. Schimbarea lingvistică rezidă în substituirea unor categorii sau forme prin altele şi urmează să fie delimitată devariere, interpretată drept coexistenţă şi concurenţă a formaţiunilor eterogene, reunite în baza unei trăsături comune.
3. Structura gramaticală a limbii române constituie un sistem dinamic deschis, în care acţionează multipli factori ce duc la schimbări lingvistice. O multitudine de fenomene se declanşează în cadrul verbului, în special al modurilor personale şi nepersonale.
4. Performanţele sinonimice ale acestora condiţionează, inevitabil, concurenţa în variate ambianţe unde este lesne de sesizat utilizarea obligatorie şi cea virtuală (posibilă) a formaţiunilor în cauză.
5. Variaţia liberă a structurilor concurente este fundamentată pe factori semantici. Între acestea se stabileşte distribuţia defectivă: formele în cauză sunt folosite atât în contexte identice, cât şi diferite.
6. Raportul de sinonimie între modurile conjunctiv, infinitiv, supin este întemeiat pe semnificaţiile lor comune. Astfel, supinul a moştenit din indoeuropeană valoarea unei acţiuni virtuale, asemenea conjunctivului, care posedă şi semnificaţie finală ce îl apropie de infinitiv şi supin.
7. În procesul comunicării, formele în discuţie sunt întrebuinţate în condiţii speciale, ceea ce implică fenomene ca dislocarea şi inversiunea elementelor componente ale sintagmelor, inserarea sau omiterea unor instrumente gramaticale (prepoziţii ş.a.).
Referinţe bibliografice
1. Vasile Alecsandri, Opere, vol. 3, Proză, Dramaturgie, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1977.
2. Ion Bacinschi, L’infinitif et les moyens de son remplacement, Bucarest, 1946.
3. Emile Benveniste, Noms d’agent et noms d’action en indo-européen, Paris, 1948.
4. Eugenia Bojoga, Coordonate ale receptării trihotomiei sistem – normă – vorbire în lingvistica din fosta U.R.S.S., în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, Chişinău, nr. 5, 1996, p. 118-129.
5. Mirela Ioana Borchin, Conjunctivul în enunţuri performative, în „Analele Univ. de Vest”, Timişoara, Seria Ştiinţe filologice, XLVIII, 2010, p. 96-117.
6. Mircea Borcilă, Eugeniu Coseriu şi orizonturile lingvisticii, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, Chişinău, nr. 5, p. 42-54.
7. Aureliu Busuioc, Scrieri alese, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1981.
8. George Călinescu, Enigma Otiliei, Editura Cartex, Bucureşti, 2000.
9. EugeniuCoşeriu, Sincronie, diacronie, istorie, Bucureşti, 1997.
10. Eugeniu Coşeriu, Unitatea limbii române – planuri şi criterii, în „Limba Română”, Chişinău, nr. 5-6, 1994, p. 9-15.
11. Eugeniu Coşeriu Introducere în lingvistică / Traducere din limba spaniolă de E. Ardeleanu şi E. Bojoga, Cluj, 1995.
12. Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000.
13. Eugeniu Coşeriu, Sistem, normă şi vorbire, în Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
14. Ion Diaconescu, Infinitivul în limba română, Bucureşti, 1977.
15. Ion Diaconescu, Moduri nepersonale cu valoare predicativă, în „Limba şi literatura română”, XII, nr. 1, 1983, p. 5-8.
16. Ion Druţă, Piept la piept, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1964.
17. Constantin Frâncu, Cu privire la „uniunea lingvistică balcanică”. Înlocuirea infinitivului prin construcţii personale în limba română veche, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. 20, Iaşi, 1969, p. 69-116.
18. Constantin Frâncu, Conjunctivul românesc şi raporturile lui cu alte moduri, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2000.
19. Victor Eftimiu, Romane, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989.
20. Marc Gabinschi, Formele verbale nepredicative nonconjunctivale ale limbii române (pe marginea tratării lor în gramatica oficială), Chişinău, 2010.
21. Bogdan-Petriceicu Haşdeu, Scrieri alese, vol. I, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1988.
22. Andre Martinet, Elemente de lingvistică generală, traducere şi adaptare de Paul Miclău, Bucureşti, 1970.
23. Constantin Ioan Mladin, Din nou despre predicativitatea modurilor nepredicative în gramatica românească. Perspective monografice şi atitudini interpretative. www.upm.ro/facultati.../stiinte.../Mladin.pdf
24. Oбщее языкознание. Формы существования. Функции. История языка, под редакцией Б. А. Серебренникова, Moсквa, 1970.
25. Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Hyperion, Chişinău, 1991.
26. Cezar Petrescu, Calea Victoriei. Duminica orbului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.
27. Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. 1, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1990.
28. Marin Preda, Moromeţii, vol. 1, Editura 100 + 1 Gramar, Bucureşti, 1995.
29. Liviu Rebreanu, Răscoala, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957.
30. Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
31. Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi, vol. 1, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.
32. Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
33. Т. Н. Свешникова, Глагольные и именные конструкции, эквивалентные конъюнктивным, в современном румынском языке. (АКД), Москва, 1987.
34. Paul Ştefănescu, Enigme ale istoriei universale, Editura Vestala, Bucureşti, 2005.
35. Л. В. Щерба, Языковая система и речевая деятельность, Наука, Ленинград, 1974.