Limba italiană – limba artelor, a emigraților și a imigraților
Pentru tipar
Migrația și mobilitatea socială reprezintă fenomene care vor schimba în mod ireversibil harta etnico-lingvistică a Europei și, în scurt timp, vor duce la revizuirea unor idealuri ale Revoluției franceze (1748), conform cărora, unitatea statală se identifică, plenar, cu unitatea lingvistică și cea națională. Aceste fenomene, inedite pentru Italia (dar nu și pentru statele ex-colonii ca Franța, Marea Britanie, Olanda etc.), produc schimbări neașteptate în structura ei socială și o transformă dintr-o țară de emigrați în una de imigrați. În noua societate italiană multietnică, didactica limbii italiene ca limbă nematernă a ridicat o stringentă problemă de stat, care se materializează prin intervenții de natură legislativă și socială. Conform unei teorii recente, didactica limbii italiene pentru alolingvi este asociată cu fenomenul imigrației; în realitate, această disciplină nu este deloc nouă, ci, dimpotrivă, etalează o tradiție pluriseculară. Istoria didacticii limbii italiene ca limbă străină este, de fapt, istoria călătorilor romantici, a literaților, a admiratorilor de artă, a negustorilor și a comercianților, a diplomaților, a emigraților și a imigraților de altă dată, este o istorie care nu exclude pe nimeni, indiferent de statutul social și de gradul de instruire.
Scurt parcurs istorico-didactic
Data oficială a afirmării didacticii limbii italiene pentru străini ca disciplină este asociată cu instituirea, în 1917, a Catedrei de limba italiană pentru străini în Universitatea din Siena, prima instituție din tânărul stat unitar (Unità d’Italia, 1861), care organizează cursuri de limbă italiană destinate studenților străini. În realitate, limba italiană și didactica ei ca limbă străină se înființează concomitent. Este ilustrativ, în această ordine de idei, faptul că primul dicționar al limbii italiene apare în anul 1612, cu un nume ambiguu: Vocabularul1 Academicienilor de la Crusca (Vocabolario degli Accademici della Crusca)2. Cei 35 de academicieni cruschieni, încheind redactarea operei, se pomenesc în fața unei dileme: cum să numească limba-obiect al cercetării lor? După lungi dezbateri, renunță la opțiuni precum limba toscană, florentină sau italiană și decid să nu o numească în niciun fel, iar în prefață recurg la vagi calificative: „această limbă”, „acest limbaj”, „limba noastră” etc. Bizară situație, foarte asemănătoare celei parcurse de limba română timp de un sfert de secol în Republica Moldova. De facto, e vorba de o problemă spinoasă care a tulburat de-a lungul secolelor liniștea intelectualilor italici, implicați în nesfârșite dezbateri, cunoscute sub numele de „chestiunea limbii” (La Questione della lingua)3. Se crease o situație paradoxală: limba italiană, în devenire, era deja concepută ca o artă cu mulți doritori de a o deprinde. Succesul limbii italiene, chiar de la începuturi, se datorează unor fapte de natură culturologică, pentru că limba, cum se știe, este expresia culturii, iar Peninsula Italică a fost dintotdeauna o deschizătoare de drumuri, leagănul culturii europene. După lungi secole de obscuritate medievală, odată cu Renașterea italiană se prefigurează o nouă epocă în istoria civilizaţiei, iar Florența devine teren de inspirație artistică și literară nu numai pentru locuitorii peninsulei, dar și pentru întreaga Europă. Astfel, popularitatea și prestigiul limbii crește împreună cu numărul doritorilor de a o învăța. Pentru a face faţă acestor exigențe, maeștrii limbii sunt nevoiți să-și autoproducă materialele didactice indispensabile, dar și să elaboreze strategii didactice, să organizeze și să proiecteze în mod autonom procesul de predare a limbii, având la dispoziție un singur instrument – gramaticile descriptive ale nou-născutei limbi italiene. Mai mult decât atât, maeștrii de limbă de ieri, exact ca profesorii de limba italiană de azi, urmau să adapteze continuu procesul didactic la exigențele publicului: unii aspirau să însuşească arta poetică sau a muzicii, alții voiau să învețe limba pentru a facilita raporturile comerciale cu negustorii italici, ceilalți, pur și simplu, se aventurau într-o călătorie inițiatică prin Italia, pentru a contempla vestigiile trecutului.
În pofida succesului extraordinar pe care îl are italiana chiar de la începuturi, predarea și difuzarea ei printre străini a rămas circumscrisă unui mediu restrâns de intelectuali. Condițiile istorice nu au permis instituționalizarea acestui fenomen, căci limba italiana, spre deosebire de engleză şi franceză, nu a fost nicicând limba clasei dominante. Politica lingvistică se conturează odată cu constituirea statului unitar (Regno d’Italia) în 1861, dar ea este direcționată nu spre străini, ci spre băştinaşi. Este ilustrativă celebra frază „Italia e formată, acum trebuie să formăm și italienii”4. Unitatea teritorială a Italiei a solicitat mari eforturi și mult timp, iar realizarea unității sale lingvistice a fost un proces și mai anevoios. Conform unor estimări, din 25 de milioane de locuitori doar 10% cunoșteau italiana. Pentru marea majoritate, limba maternă era unul dintre dialectele italice5. La distanță de 150 de ani, mai sunt încă italieni (în special, printre persoanele în vârstă) pentru care dialectul este limba maternă, iar italiana este limba a doua. Prerogativa politicii lingvistice de pe timpuri era difuzarea limbii italiene în rândul celor 90% ale populației, demers extrem de dificil, deoarece 75% din populație fiind analfabetă. Abia regimul totalitar și restricționist al lui Mussolini, serviciul militar obligatoriu și apariția radioului și a televiziunii au reușit să suplinească această lacună, apropiind naţiunea italiană de idealurile unității lingvistice, culturale și identitare.
Didactica limbii italiene azi
Categoriile de doritori de a învăța limba italiană sunt, astăzi, ca şi odinioară, multiple și eterogene, dar o serie de evenimente ale secolului precedent au schimbat profund scenariul didacticii. Importante reforme la nivel de sistem instituțional, economic, productiv și social au determinat creșterea prestigiului Italiei la scară internațională, iar noile valuri migratorii modifică identitatea culturală și lingvistică a societății italiene. În aceste condiții crește, în mod exponențial, numărul persoanelor care intră în contact cu limba și cultura italiană.
Conform estimărilor făcute de cercetătorii Giovanardi și Trifone (2012), limba italiană este a cincea printre cele mai studiate limbi în lume, precedată doar de engleză, franceză, spaniolă și germană, clasându-se înaintea limbii chineze, în vertiginoasă ascensiune. În curricula școlară și universitară, italiana constituie, de obicei, a doua sau a treia limbă străină.
Pentru a răspunde acestor exigențe, Italia propune un amplu suport didactic, inclusiv cursuri de limbă și cultură, pe lângă asociații culturale, școli de limbă, institute de cultură, statale sau private, itinerare formative universitare și postuniversitare.
La două dintre aceste instituţii ne vom opri, cu titlu ilustrativ, pentru a observa specificul didacticii limbii italiene. E vorba de „Romanica” (Modena) și „Cultura Italiana” din Bologna, regiunea Emilia Romagna. Alegerea acestora a fost dictată de motivații personale meritocratice.
Școala „Romanica”, fondată în 1998, se autodefinește drept „Academia pentru difuzarea limbii și culturii italiene”. Misiunea ei este de a le oferi studenților străini, veniți din toată lumea, un instrument pertinent de cunoaștere a culturii italiene – limba. „Romanica” își are sediul în centrul istoric al orașului Modena, în incinta unui edificiu cu valoare istorică și arhitectonică deosebită, proprietate a contesei Teresa Malagoli Scapitelli. E un cadru perfect pentru a te pătrunde de spiritul culturii italiene. Cursurile sunt prevăzute pentru studenți de toate vârstele, concepute și organizate conform didacticii moderne a limbilor străine, promovată de Consiliul European. Școala mai propune o serie de servicii extracurs: cazarea (în familie, la hotel sau apartament), un vast program pentru timpul liber (excursii, concerte, sărbători populare etc.).
O școală de mare interes este şi „Cultura Italiana”, cu sediul în Bologna – oraș studențesc care cucerește prin bogăția sa culturală și arhitecturală, prin tradițiile gastronomice şi prin viaţa nocturnă foarte activă. Bologna e renumită și prin faptul că aici, cu aproape o mie de ani în urmă, a fost fondată prima instituţie de învăţământ superior din Europa – Universitatea din Bologna „Alma Mater Studiorum”. „Cultura Italiana” este unica scoală de limbi, specializată exclusiv în didactica limbii italiene pentru străini și propune o vastă gamă de cursuri: italiana pentru afaceri, marketing și industrie; italiana pentru turismul industrial; italiana pentru arhitectură; italiana pentru medicină; italiana pentru înscrierea la universitate; italiana pentru studenții Erasmus și Socrates; italiana pentru istoria artei și literatura italiană. Oferta formativă a școlii este completată de cursurile de limba italiană îmbinate cu ore de gastronomie și enologie italiană. Ca și „Romanica”, şcoala de la Bologna propune diverse opțiuni de cazare a cursanţilor și o varietate de activități extrașcolare ce permit studenților străini o imersiune totală în ambianța lingvistică și culturală italiană.
Aceste modele de organizare a școlilor de studiere a limbii sunt răspândite în toate orașele italiene. În special, se bucură de o mare priză școlile din orașele cu vechi tradiţii culturale: Roma, Florența, Veneția, Verona etc. Școlile din zonele balneare, frecventate în mod asiduu de clientela rusă, mai propun și cursuri de bucătărie italiană, care este în vogă în Rusia.
Această tipologie de școli este orientată spre un public cu posibilități economice largi, toate cursurile fiind contra plată. În rare cazuri acestea sunt finanțate de diverse instituții care oferă burse de studii. Imigranții care au reședință în Italia și doresc să-și perfecționeze competența lingvistică aleg, de cele mai multe ori, alte categorii de cursuri.
Universități pentru străini
Pe teritoriul peninsulei activează o serie de centre universitare pentru străini, cele mai importante fiind Perugia și Siena. Instituţii de învăţământ superior de acest gen mai sunt în Roma, Florența, Reggio Calabria.
Universitatea din Perugia este cea mai veche și cea mai prestigioasă instituție din Italia unde se realizează predarea, cercetarea și difuzarea limbii și culturii italiene printre studenții străini. Fondată în 1921 din ambiția avocatului Astorre Lupattelli, faimoasa universitate este supranumită „Ambasadoarea Italiei în lume”, căci, pe lângă activitatea didactică și formativă, promovează o serie de acțiuni în sprijinul politicilor lingvistice, promovând plurilingvismul. În colaborare cu alte instituții din Italia și de peste hotare, Universitatea din Perugia propune cursuri de italiană la distanță; cursuri de italiană pentru imigranții adulți; cursuri de perfecționare pentru profesorii din Italia și din străinătate; cursuri pentru profesorii școlilor medii italiene, orientate spre integrarea elevilor străini, copii de imigranți; cursuri orientate spre promovarea limbii, a literaturii, a culturii și creativității italiene în toate formele sale de manifestare „Made in Italy”6; activități de cercetare a fenomenelor legate de învățarea limbii italiene ca nematernă.
Audienţii provin din toate colțurile lumii. Un dosar statistic al ateneului furnizează următoarele date: studenţi din Asia Orientală și Meridională – 33%, UE – 33%, din ţările extraeuropene – 9%, din America de Nord – 7%, din America Centrală – 5%, din Africa de Nord – 5%, din Asia Occidentală – 4%, din Oceania – 2%, din Africa Subsahariană – 2%.
Universitatea pentru Străini din Siena este instituția care se alimentează dintr-o tradiție didactică pluriseculară, aici în 1588 a fost instituită prima Catedră de limbă italiană destinată studenților germani, tot aici, după unificarea Italiei, produsă în anul 1861, au fost inițiate primele cursuri de limbă și cultură italiană pentru străini. Este renumită, mai ales, prin Departamentul său de didactică și cercetare și prin Școala superioară de doctorat și specializare. Aici activează savanți și cercetători de prestigiu, autori de studii, manuale de lingvistică italiană, manuale de didactică, culegeri de materiale didactice etc. Printre personalităţile care au stat la temelia didacticii moderne a limbii italiene sunt Massimo Vedovelli (ex-rector), Mauro Moretti, Monica Barni, Paola Dardano, Pierangela Diadori, Andrea Villarani ş.a. Calitatea cercetărilor științifice realizate sub egida acestui ateneu a fost apreciată de Consiliul European, care a consemnat pentru 10 ani consecutivi Label-ul European pentru Limbi7.
Limba italiană a imigranților
Acest cadru idilic al didacticii limbii italiene contemporane este umbrit de o situație pe cât de nouă, pe atât de insidioasă. Este vorba de fenomenul imigrației, neașteptat și precipitat, care a găsit o Italie absolut nepregătită și dezarmată în acest sens. Italienii au emigrat de-a lungul deceniilor în Nordul Europei sau peste ocean, dar nu erau pregătiți să găzduiască, la rândul lor, imigranți. Localnicii mai în vârstă ne-au mărturisit, în interviurile realizate în cadrul colectării datelor sociolingvistice, că li se părea nefiresc și ciudat să întâlnească în stradă persoane cu trăsături somatice diferite de ale lor, îmbrăcați în mod bizar, vorbind limbi necunoscute, stranii, care nu erau călători sau turiști, având un aer insolit. În 1979, Catedra de sociologie a Universității „La Sapienza” din Roma scoate de sub tipar prima publicație științifică la tema imigrației. Fenomenul migrator era perceput ca un pericol, o amenințare a ordinii publice (de fapt, și astăzi, în unele cazuri, aceşti străini sunt văzuți, în special de generațiile mai în vârstă, ca atentatori la liniștea publică și la integritatea națională). Doi ani mai târziu, în 1981, apare o altă publicație, deja de natură lingvistică, în care se presupunea că și în Italia ar putea exista aceleași probleme lingvistice cu care s-au confruntat emigranţii italieni peste hotare, la începutul secolului trecut. Studiul se referea, mai ales, la integrarea lingvistică a subiecților imigrați, la aspectul învățării spontane, adică în stradă, a limbii italiene și la competențele minime de comunicare dezvoltate într-un context neinstituționalizat. Dar acestea au fost doar primele abordări, superficiale, ale problemei. La distanță de mai mult de trei decenii, atitudinea s-a schimbat. Prezența imigranților a devenit un fapt firesc, care nu amenință, ci, dimpotrivă, valorizat, devine o prețioasă resursă economică și culturală. Între timp, și Uniunea Europeană a manifestat sensibilitate și participare, orientându-și politica spre integrare și valorizare a resurselor umane, indiferent de proveniență și culoarea pielii. Astăzi problema principală este încadrarea acestor resurse în circuitul valoric european, proces care se poate realiza doar prin intermediul limbii societății italiene. Situația imigranţilor s-a îmbunătățit considerabil graţie cercetărilor în domeniu, a studiilor care sugerează soluții și se materializează prin politici sociale și lingvistice. Pe de o parte, asociațiile interculturale și mai multe OGN-uri ale statului italian pun la dispoziția imigratului o serie de servicii gratuite, inclusiv cursuri de limbă italiană. Pe de altă parte, UE a instituit Fondul European pentru Integrare, care finanțează diverse intervenții și proiecte.
Am avut ocazia să colaborez, în calitate de profesoară de italiană pentru alolingvi, în cadrul unui asemenea proiect, „Parole in Gioco”. Beneficiarii acestor cursuri reprezintă un public foarte neomogen în ceea ce privește caracteristicile sociolingvistice: originea etnică, religia, nivelul de instruire, vârsta, sexul, gradul de cunoaştere a limbii italiane. Cu toate că doctrina pledează pentru o didactică personalizată, care se adaptează la exigențele, ritmul și stilul de învățare al fiecărui student, practica demonstrează că implementarea acestei teorii este sinuoasă, anume din cauza diversităţii contigentului. De cele mai multe ori, grupele de studenţi se alcătuiesc fără a se ține cont de nivelul de pregătire, de vârstă, de exigențele personale. Acești factori compromit procesul didactic și complică considerabil eficiența însușirii limbii. Pe lângă abilitate pedagogică, pregătire teoretică și o solidă bază metodologică, profesorul trebuie să manifeste și competențe de mediator cultural, sociolog, psiholog și antropolog. În astfel de clase apar diverse probleme. Prezentăm câteva din cele mai frecvente situații, făcând referință la experiența personală.
Anul curent, în cadrul proiectului european „Parole in Gioco – 3”, am organizat o clasă de nivelul A1-A2 (conform CEFR8), având un contigent neomogen: un tânăr absolut analfabet; o tânără puțin instruită în limba urdu, dar care nu poseda nicio competență grafică în alfabetul latin; un tânăr care a învățat italiana în stradă, obținând o bună competență comunicativă în detrimentul competenței gramaticale; o adultă, stabilită în Italia de mai mulți ani, care poseda bine italiana și care a decis să și-o perfecționeze. Un alt factor destabilizant este natura culturală a acestora: studenții provenienți din statele comunităţii europene sau din Europa de Est și America Latină – state unde religia principală este creştinismul – sunt persoane extravertite și expansive și nu întâmpină dificultăți în comunicare. Pentru acest contingent sunt deosebit de eficiente lecțiile interactive, cu aplicarea strategiilor didactice precum discuția, studiul de caz, problem solving, simulația, role playng etc. Studenții din statele islamice, africane și asiatice (cu excepția chinezilor) reacționează cu o anumită perplexitate la astfel de activități, care, probabil, contravin, în opinia lor, bunului-simț ori sunt în dezacord cu stilul de învățare promovat în țara de origine. Femeile islamice sunt și mai dezavantajate, căci majoritatea sunt mai puțin școlarizate decât bărbații. Opoziţia femeie – bărbat se resimte și în alte situații de conflict, legate de ierarhia sexelor în cadrul altor culturi, diverse de cea occidentală, de exemplu, raportul profesoară (femeie) versus părinte, tată (bărbat). Această observație nu se bazează doar pe fapte empirice, dar și pe constatările colegelor mele, profesoare de la școala medie din Carpi (Modena), cu care colaborăm în cadrul unor proiecte focalizate spre integrarea elevilor străini, copii ai imigranților.
Cu toate acestea, activitatea de profesor de limbă italiană pentru străini oferă multe satisfacții și recompense morale, căci pentru un străin imigrat școala nu este doar o instituție de învățământ, ci și un loc de socializare, poate unul din puținele unde se simte protejat, important și integrat.
Limba italiană a imigranților din generația a doua
Dacă pentru imigranții adulți contactul cu limba și cultura italiană este nefiresc și traumatizant, atunci pentru copiii lor, care s-au născut în Italia sau au venit aici la o vârstă fragedă, acest contact este absolut natural. În cazul lor apare o altă problemă – transmiterea și conservarea limbii de origine. Pentru mulți dintre aceștia, italiana este a doua limbă maternă sau limba dominantă, spre marea decepție a părinților. Ei își construiesc identitatea culturală pornind de la limba și cultura italiană. În ultimii ani, Ministerul Instruirii al Universității și al Cercetării din Italia (MIUR) a legiferat o serie de măsuri orientate spre integrarea elevilor imigranți. Pe de altă parte, integrarea se prezintă ca o anihilare a diversității, ceea ce contravine conceptului european de multiculturalitate. Actele normative europene recomandă includerea limbilor materne în curricula școlară ca limbă de studiu. Astfel, fiecare copil de altă etnie ar avea dreptul să studieze limba sa maternă în școala italiană. Din păcate statul italian, deocamdată, nu întreprinde nicio acțiune pentru realizarea acestui obiectiv.
Concluzii
În ultimii treizeci de ani, globalizarea, mobilitatea capitalurilor și a resurselor umane și, nu în ultimă instanță, recentele fenomene migratorii, au pus în fața didacticii o serie de noi probleme și sarcini, reclamând revizuirea teoriilor și adaptarea la noile imperative ale timpului. Dacă la începuturi didactica era o materie exclusiv pedagogică, astăzi ea operează într-un spațiu interdisciplinar. Doar în strânsă colaborare cu științele sociale și cu cele statistice și economice, didactica limbilor străine poate reflecta o panoramă clară a noilor condiții în care este nevoită să se realizeze, așa ca să delimiteze cu precizie target-ul de consumatori (ai produsului predare – învățare a limbii străine) și să individualizeze necesitățile și exigențele acestora. Noile imperative nu mai sunt preocupări doar ale unui îngust cerc de specialiști. Se face indispensabilă intervenția statului. Uniunea Europeană s-a arătat receptivă la problemele lingvistice și culturale chiar din momentul fondării sale, propunându-şi să facă din diversitatea culturală și lingvistică nu un obstacol, ci o resursă, mai mult decât atât, noile fenomene migraționale sunt concepute ca o valoare în plus. Întru realizarea acestui demers, Consiliul European a emis o serie de documente normative, a elaborat CEFR-ul ca instrument de cuantificare a competențelor de limba străină, a pus în acțiune mai multe programe, printre care LLP9 și a dispus instituirea diverselor fondurilor de sprijin, printre care şi FEI10.
În pofida faptului că până în prezent au fost investite resurse și eforturi, câmpul de cercetare al didacticii limbilor străine și al limbii italiene ca limbă străină oferă permanent noi repere pentru investigație. O problemă deschisă, cel puțin pentru spațiul italian, rămâne a fi formarea și perfecționarea cadrelor didactice specializate în predarea limbii italiene alolingvilor. În realitate, sistemul de învățământ italian traversează perioada de tranziție, care a început acum un deceniu, dar mai multe vicisitudini politice, căderi de guvern, schimbări de putere etc. fac ca acest proces de renovare și restructurare să se producă în faze alternante. Sectorul formării și selecționării resurselor umane, în general, și al cadrelor didactice, în particular, rămâne a fi o problemă ardentă, sursă continuă de dezbateri și polemici.
Note
1 Primul dicționar al limbii italiene și al doilea dicționar al unei limbi moderne, anticipat doar de dicționarul limbii spaniole al lui Sebastián de Covarrubias, apărut în 1611.
2 Academia de la Crusca este institutul limbii italiene care reunește savanți, cercetători, lingviști și filologi ai limbii italiene. Este cea mai veche academie lingvistică din lume, constituită la 25 martie, 1585, la Florența.
3 Cu acest termen este indicată o dispută lingvistică, ce începe în secolul al XVI-lea și ajunge la un deznodământ abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu unificarea politică și lingvistică a Italiei.
4 „Fatta l’Italia, ora bisogna fare gli italiani” (Massimo D’Azeglio).
5 Dialectele italiene sunt limbi neolatine, nu forme corupte ale limbii italiene, dotate cu demnitate lingvistică, dar care, din motive socioistorice, nu au ajuns să aibă un caracter normat și o formă scrisă.
Citez din Paolo Achile (L’italiano contemporaneo, Mulino, Bologna, 2003, p. 13): „...i dialetti italiani non rappresentano varietà locali della lingua nazionale, né tantomeno deformazioni o corruzioni di questa, ma, proprio come l’italiano letterario – costituitosi anche esso sulla base di un dialetto (il fiorentino trecentesco) – e come le altre lingue e dialetti romanzi, derivano dal latino volgare e hanno dunque, dal punto di vista storico-linguistico, la stessa dignità della lingua”.
6 „Made in Italy” este mai mult decât o certificare a provenienței produsului, este un semn al calității unui produs realizat datorită fanteziei și creativității tipice italiene. „Made in Italy” a cucerit întreaga lume și este concepută ca o expresie a italienității în toate domeniile: gastronomie, artă, desing, modă, tehnologie etc.
7 Marcă (certificat) de calitate, recunoscută la nivel european, ce conferă prestigiu și valoare experienței și materialelor realizate în cadrul predării și învățării limbilor.
8 Common European Framework of Reference for Languages.
9 Longlife Learning Programme (Program de învăţare pe tot parcursul vieţii).
10 Fondul European pentru Integrare.