B. P. Hasdeu, Studii de ştiinţa limbii, Prologul editorului, studiu introductiv şi note de Cristinel Munteanu, Editura Institutul European, Iaşi, 2013
Pentru tipar;)
Cartea, o reeditare a două studii de lingvistică ale celui care poate fi numit „primul nostru teoretician al limbajului”, Bogdan Petriceicu Hasdeu, are, în intenţia autorului, semnificaţia unui omagiu adus unui român atins de aripa geniului, la 175 de ani de la naşterea acestuia.
Cele două studii sunt: Un nou punct de vedere asupra ramificaţiunilor gramaticei comparative şi Laletica sau fisiologia sonurilor, ambele publicate de B. P. Hasdeu în primele patru numere din 1882 (ianuarie – primul studiu, februarie, martie şi aprilie – al doilea studiu) ale revistei sale „Columna lui Traian”. Nu faptul reeditării acestor studii constituie omagiul adus lui Hasdeu. Ambele studii mai fuseseră reeditate: în 1974, la Chişinău – primul studiu –, şi în 1988, la Bucureşti, ambele studii. De altfel, cele 50 de pagini, cât ocupă împreună aceste studii, nu ar fi putut constitui materia unei cărţi. Cartea are 236 de pagini şi cuprinde un prolog al editorului, un cuprinzător studiu introductiv, o notă asupra ediţiei, cele două studii (primul, urmat de 4 pagini de note ale editorului, al doilea fiind doar o simplă reproducere prin scanare a paginilor din cele trei numere ale revistei „Columna lui Traian”), un rezumat în limba engleză al principalului subcapitol al studiului introductiv, De la noematologia lui Hasdeu la skeologia lui Coşeriu, şi o anexă în limba engleză, On the Real Object of Linguistics, material publicat, ca articol aparte, şi în nr. 5/2013-2014 al revistei „Energeia”, scoasă la Tübingen de urmaşul lui Eugeniu Coşeriu, Johannes Kabatek. Dacă articolul respectiv nu are doar intenţia de a rezuma conţinutul studiului introductiv, ci, aşa cum afirmă într-o explicaţie din subsolul anexei, şi intenţia de a îmbunătăţi înţelegerea câtorva dintre problemele dezbătute în această carte, s-ar fi cuvenit să fie tradus în limba română. Cartea se încheie cu o bibliografie cuprinzătoare şi variată şi un indice de nume proprii.
Ediţia aceasta este o încercare de evaluare a contribuţiei lui B. P. Hasdeu la dezvoltarea lingvisticii româneşti şi o încercare de recuperare a gândirii lingvistice hasdeene. Se ştie că timpul este o sită deasă prin care se reţin cu parcinomie fapte şi gânduri trecute. Pentru a putea selecta acele contribuţii ale trecutului pe care le poate recupera prezentul şi care pot fi propuse judecăţii viitorului, exegetul / recuperatorul trebuie să-şi poată anihila pornirile simpatetice şi să dispună de criterii calitative ferme în valorizarea contribuţiei marilor personalităţi.
Prima cerinţă este mai greu de evaluat, întrucât, de regulă, alegerile noastre sunt conduse de anumite afinităţi şi simpatii, uneori neconştiute. Soluţia trebuie căutată în confruntarea cu părerile altora, cu condiţia ca aceşti alţii să fie personalităţi importante ale culturii noastre.
Marea admiraţie a lui Cristinel Munteanu rămâne în limitele raţiunii intelective, pentru că ştie să apeleze la punctele de vedere ale unor mari lingvişti români din trecut şi de astăzi. În partea centrală a cărţii, studiul introductiv îşi sprijină punctele de vedere pe aserţiunile unor personalităţi de primă importanţă pentru lingvistica noastră: Cicerone Poghirc, G. Ivănescu, Gh. Mihăilă, Gr. Brâncuş. Dar argumentele cele mai puternice în sprijinul afirmaţiilor sale provin din confruntarea lui Hasdeu cu „lingvistica modernă în forma ei cea mai completă” (p. 17), lingvistica integrală coşeriană.
Apropierile între gândirea lingvistică a lui B. P. Hasdeu şi lingvistica promovată de E. Coşeriu au fost puţine şi „timide” (ibid.). Cristinel Munteanu le întâlneşte doar la Dorin Uriţescu (care, într-un articol despre contemporaneitatea lui Hasdeu, afirmă că în opera lingvistică a lui Hasdeu se prefigurează teoria coşeriană a schimbării lingvistice) şi într-o lucrare, publicată postum, a marelui lingvist moldovean, Silviu Berejan, care găseşte la Hasdeu ideea că orientarea fragmentară a întemeietorilor lingvisticii ar trebui înlocuită printr-o orientare integrală, orientare întemeiată în lingvistică abia de către Eugeniu Coşeriu.
Cristinel Munteanu va evidenţia încă multe alte idei şi intuiţii despre limbă prin confruntarea acestora cu teoria lingvistică a lui E. Coşeriu, subliniind şi coerenţa internă a operei lingvistice hasdeene. Pentru aceasta, apelează la metoda hermeneutică practicată de E. Coşeriu. Autorul înfăţişează principalele concepte şi distincţii hasdeene, trecându-le prin grila lingvisticii coşeriene şi putând să dezvolte astfel punctele de vedere hasdeene, „mergând cu Hasdeu dincolo de Hasdeu”.
Paginile în care comentează studiul Un nou punct de vedere asupra ramificaţiunilor gramaticei comparative ne oferă un model de analiză de text care are intenţia de a recupera pentru lingvistica modernă o idee hasdeeană. E vorba de conceptul de noematologie prin care Hasdeu denumeşte o disciplină lingvistică sui generis, cea care trebuie să studieze ceea ce M. Bréal numise cândva „idei latente”, adică subînţelesurile, sensurile lipsite de formă / expresie întâlnite atât de des în limbaj. Analiza cu intenţii recuperatoare a textului nu va începe însă cu prezentarea disciplinei lingvistice numite de Hasdeu noematologie, ci prin prezentarea conceptului coşerian anticipat prin noematologie, cel de skeologie. Skeologia este, în accepţia pe care i-o dă Coşeriu, o disciplină lingvistică al cărei obiect de studiu este contribuţia la vorbire a cunoştinţelor pe care utilizatorii semnelor le au despre obiectul desemnat. Sensul unui text nu e dat doar de combinarea semnificatelor de limbă cu desemnarea, ci şi de cunoaşterea lucrurilor desemnate. Sensul lipsit de expresie, „ideile latente” despre care vorbeşte noematologia, este analog cunoaşterii lucrurilor din skeologia coşeriană şi Cristinel Munteanu este îndreptăţit să observe că noematologia anticipează skeologia.
Pe această cale se poate ajunge la afirmaţii de tipul: „Hasdeu anticipează şi etnolingvistica aşa cum o va redefini mai târziu Coşeriu, astfel încât să corespundă unei lingvistici skeologice” (p. 87).
Studiul clasificării hasdeene a subdisciplinelor lingvistice îi relevă lui Cristinel Munteanu posibilitatea de a afirma că Hasdeu ar fi putut întemeia disciplina numită astăzi frazeologie, chiar dacă „din păcate, în epoca lui Hasdeu, timpul frazeologiei – ca disciplină preocupată de studierea acestor unităţi lingvistice cu regim special – încă nu sosise” (p. 98).
Al doilea studiu hasdeean publicat în această carte, Despre laletică sau despre fisiologia sonurilor, este mai puţin comentat în studiul introductiv. Autorul se foloseşte însă de aprecierile a doi exegeţi ai operei lui Hasdeu, Cicerone Poghirc şi Grigore Brâncuş.
Studiul publicat este primul tratat de fonetică generală din istoria lingvisticii româneşti. Sunt remarcate în carte un număr de merite deosebite şi de aspecte originale ale studiului, dintre care redăm câteva: realizarea unei clasificări ingenioase a sunetelor, apelul la elemente de formalizare a limbii (figuri geometrice, formule matematice sau date statistice), faptul de a fi atras atenţia asupra necesităţii stabilirii raporturilor reale între sunete şi litere sau de a fi recomandat utilizarea unor aparate precise, cum era fonograful, pentru clasificarea fiziologică a sunetelor ş.a.
Stăpânind bine conceptele domeniului şi fiind capabil să se exprime cu gândirea non-eului, Cristinel Munteanu aduce un omagiu lui B. P. Hasdeu, demonstrând că inteligenţa este deschisă viitorului.