Două romane rezistente ale lui Mihail Gh. Cibotaru
Pentru tipar;)
În 2013 la Editura Lumina au apărut două romane ale lui Mihail Gh. Cibotaru, nominalizate în titlul volumului lansat – Eclipsa şi Vijelia. Scrise în perioada restructurării şi transparenţei, iniţiată de tânărul pe atunci preşedinte al U.R.S.S.-ului Mihail Gorbaciov, ambele opere se dovedesc a fi emblematice pentru literatura posttotalitară, abordând fapte, întâmplări, evenimente de anvergură istorică, în mare măsură actuale până în prezent.
Primul roman de care ne preocupăm în studiul de faţă, Eclipsa, a fost scris între anii 1987-1989 şi publicat iniţial în revista „Basarabia” nr. 9-10 din 1990. Axat, în principal, pe dezvăluirea dureroaselor răni cauzate basarabenilor de criminalele deportări staliniste din 6 iulie 1949, romanul reprezintă o investigaţie memorialistică / publicistică / artistică veridică, îndrăzneaţă şi riscantă, dacă luăm în calcul că pe atunci mai exista Uniunea Sovietică, partidul comunist mai era considerat unicul partid de guvernământ (conform Constituţiei U.R.S.S.), mentalitatea populaţiei mai plătea tribut ideilor şi idealurilor comuniste. Publicat într-o revistă care curând avea să-şi sisteze apariţia, romanul a trecut aproape neobservat, iar editat în 2005 la Timişoara, într-un tiraj derizoriu, n-a ajuns pe masa de lecturi a unui cerc larg de cititori. Lansat într-un volum recent, romanul abia acum îşi începe adevăratul periplu. Şi este necesar să ne dăm bine seama că Eclipsa se pretează unei lecturi din trei dimensiuni temporale diferite. Prima dimensiune i-a fost ca şi cum dictată autorului de realităţile concrete în care s-au desfăşurat evenimentele evocate în roman. E vorba de viaţa basarabenilor înfricoşaţi de moarte, după 28 iunie 1940 şi-n primii ani de după războiul stalinist-hitlerist, despre a cărei esenţă nu se putea nici măcar pomeni. Războiul din 1941-1945 era considerat unanim „de Apărare a Patriei”, foametea din 1946-1947 a fost tabuizată cu străşnicie, iar deportarea – declarată un beneficiu pentru ţărani şi o măsură represivă pe deplin îndreptăţită împotriva chiaburimii şi a „duşmanilor poporului”, adică împotriva ţăranilor înstăriţi şi elitei intelectuale, de obicei cu studii făcute în România.
Cea de-a doua dimensiune a romanului este echivalentă cu perioada incipientă a lichidării spaţiilor „albe” din istoria Uniunii Sovietice, inclusiv din trecutul imediat al Moldovei. Începeau să fie publicate articole, studii, eseuri, memorii despre atrocităţile regimului comunist de-a lungul deceniilor leninist-staliniste, apoi brejneviste, dezvăluiri odinioară inimaginabile despre caracterul hrăpăreţ al celui de-al doilea război mondial, nu doar din partea hitlerismului german, după cum se vorbise în toată presa şi în manualele de până la Gorbaciov, dar şi din partea stalinismului sovietic, se discuta relativ liber despre foametea organizată de comunişti în 1946-1947, în scopul realizării nestingherite a colectivizării şi chiar despre caracterul forţat, inuman în esenţă, al acesteia.
Pe un atare fundal social-politic, scrierea şi publicarea romanului Eclipsa devenise posibilă, fără a prezenta însă un gest literar-artistic prea obişnuit. Autorul făcea dovada unei prime viziuni noi asupra trecutului încă nedefrişat în literatura timpului.
Cea de-a treia dimensiune temporală care motivează lectura romanului Eclipsa e oferită de capacitatea scriitorului de a fi inaugurat o altă perspectivă a înţelegerii lucrurilor, principialmente deosebită de anterioarele prezentate în literatura moldovenească despre colectivizare şi, în general, despre viaţa satelor noastre în perioada istorică respectivă.
Naraţiunea de la persoana întâi asigură romanului în discuţie o puternică undă confesiv-evocatoare, textul prezentându-se ca o destăinuire a tânărului ţăran Goriţă Arnăutu. Trecem peste faptul că acesta se întoarce (din Siberia) în satul de baştină văzut şi apreciat ca unul paradisiac, după cum (mai) era el la 1990. Dacă s-ar întoarce azi, ar vedea numai sărăcia şi decăderea dezastruoasă... Sunt mai mult decât discutabile blestemul aruncat de către protagonistul romanului asupra satului natal („...Cum de-a putut tăcea văzând că se face o nedreptate? Oamenii priveau cu ochii holbaţi de mirare, schimbaţi la chip, poate şi revoltaţi, însă chiar Dăruşca n-a scos o vorbă de protest, n-a venit până la gară să ne luăm rămas bun...”) şi jurământul lui („...Cât voi fi şi voi trăi, să nu-i mai calc drumurile. Nici numele să nu-i aud...”). Subiectiv, Goriţă Arnăutu poate fi uşor înţeles. Obiectiv însă, nu satul, nu fata dragă, ci conducerea statului sovietic cu planurile diabolice de strămutare a popoarelor, de „lichidare” a aşa-zisei chiaburimi, de înfometare a ţărănimii poartă vina celor întâmplate.
Şi dacă ne-am pomenit polemizând cu scriitorul, nu are dreptate Goriţă Arnăutu nici în cazul lui Trifan Hrincă, fostul preşedinte al sovietului sătesc. În mod subiectiv, protagonistul romanului este îndreptăţit să dea vina pe el („Cel ce ne deportase...”), dar obiectiv şi bietul preşedinte incult şi încăpăţânat a fost „o rotiţă şi un şurubaş” în marele şi groaznicul mecanism numit, mai apoi, „imperiul răului”.
Departe de noi intenția de a-i reproșa lui Mihail Gh. Cibotaru că n-ar cunoaşte atari adevăruri. Ba chiar înţelegem cu toată claritatea că în pânza romanului personajele, în primul rând protagonistul acestuia, se mişcă într-un univers concret, palpabil, intră în relaţii cu alte personaje vii şi, prin urmare, logica acţiunii lor este dictată de felul de a fi şi de a se manifesta al acestora. Or, într-o operă literară, adevărul mare, esenţial şi de nedezminţit, se exprimă în şi prin adevărurile ordinare şi lesne contemplabile în cadrul nemijlocit al acţiunii cu inşi rânzoşi, neiertători faţă de consătenii care i-au călcat cumva pe bătătură (tatăl lui Goriţă se declarase împotriva numirii lui Hrincă în funcţia de cap al satului, drept care acesta nu ratează ocazia de a-l trimite la moarte). Credem totuşi că este oportun să-i explicăm o dată în plus – cititorului! – „mecanismul” exprimării specifice în opera de artă a marelui adevăr al vieţii prin situaţii concrete, individuale, „palpabile” etc. (nu în zadar tatăl îl „instruieşte” pe fiu, adică pe Goriţă, că „multe lucruri în adânc îs cu totul altfel decât la suprafaţă... Să ştii a căta anume în adâncime...”).
Încolo romanul se desfăşoară firesc, personajele îşi dezvăluie psihologia şi mentalitatea prin fapte şi gesturi concludente şi caracterizante, imaginea realităţii supuse investigaţiei devine tot mai vie, acţiunea se întemeiază pe un dramatism autentic, în măsură să captiveze şi să conducă spre ceea ce constituie esenţa primenirilor aduse la noi de regimul comunist sovietic, cu suspiciunile de tot felul şi cu deportările staliniste, aşa cum s-au derulat toate acestea în cazul ţăranilor basarabeni harnici, paşnici, absolut nevinovaţi.
Mihail Gh. Cibotaru ţese cu abilitate relaţiile amicale, devenite curând – din cauza unei fete (viitoarea mamă a protagonistului romanului) – agresiv-duşmănoase, dintre Trifan Hrincă, Andrei Arnăutu şi Nichifor Băieşu.
În episoade şi dialoguri caracterizante apare Teofil Buliharu, numit o dată chiar – nu fără temei – Buliharul, om lacom şi rău, unul dintre cei trei bărbaţi sănătoşi, cu vârstă de armată, care însă nu fuseseră mobilizaţi în 1941. Anume gaşca aceasta – Trifan Hrincă, Teofil Buliharu şi Ion Codosu, poreclit „Activistul”, – „hotăra destinul multor consăteni”. Aceste trei personaje apar în ipostază de unelte în mâinile regimului comunist de ocupaţie, ele înfăptuiesc „împrumuturile”, adună „dările la stat” („postavka”), duc la îndeplinire toate indicaţiile „de sus”. Trifan Hrincă ajunge chiar să poarte „un veston de postav cenuşiu, cu nasturi până sus, pe gât”, ca acela din portretul pe care era desenat Stalin, şi să repete „gestul de a ţine mâna dreaptă la piept, cu vârful degetelor potrivite sub marginea încheiată a hainei. Tot exact ca în portret”.
Anume în momentul în care Teofil Buliharu îl ia pe Andrei Arnăutu de la oloiniţă şi-l trimite la corvoadă după lemn, autorul descrie fenomenul eclipsei de soare, numit la ţară vârcolacii (care ar fi, la o adică, alt titlu potrivit şi impresionant al romanului). Ce-s vârcolacii? cutează să afle copiii prinşi la muncile câmpului. Ei „vroiau odată să mănânce luna. Îs ca nişte şerpi, ş-o tot rod de la o margine, dar nu dovedesc s-o înghită pe toată şi zdohnesc, iar luna, din bucăţica rămasă, creşte la loc...”. Tot aici o ţărancă (lelea Olea) îi linişteşte pe copiii speriaţi, lămurind tuturora că „vârcolacii îs aicea, jos, printre noi. Că-s plozii lui Scaraoţchi...”, apoi citim un episod zguduitor cu unul dintre vârcolacii de „jos”. E Teofil Buliharu, înfuriat că „o cireadă de vite intrase în adâncul lanului lui de grâu”: „...călare pe Zmeu, armăsarul cela sălbatic, pe care numai el şi fecioru-său nebunatic îl puteau încăleca, încearcă să scoată dobitoacele din grâu, şfichiuindu-le cu biciul gros, ca un şarpe (sublinierea ne aparţine – I.C.), împletit din viţe de piele, cu plumb la capăt”. Pe potriva stăpânului său e şi armăsarul: „Când l-am văzut, negru şi înspumat, cu ochii roşii, de fiară nebună, fulgerându-i în orbite, sforăind ca un parovic de purtat maşina de treier, năpustindu-se asupra mea, de spaimă mi-am pierdut glasul... Deşi-mi ţineam ochii strâns închişi, armăsarul, în chip de umbră neagră care căpăta contur ba de dragon, ba de zmeu, ba de Vifor-Negru, ba de balaur, mă strivea din toate părţile, pogorând asupra mea întuneric. Iată, vasăzică, vârcolacul care nărăveşte să mănânce soarele. E aici, pe pământ, între noi, precum spunea lelea Olea. Hăţuit de Buliharu. Căci şi el e un vârcolac”.
În continuare vârcolacii mai apar în paginile romanului sub chipul „kosomolilor” conduşi de Emil Buliharu.
Culmea activităţii vârcolacilor de pe pământ a constituit-o deportarea sătenilor nevinovaţi, inclusiv a copiilor Nastei şi ai lui Andrei Arnăutu...
Principala particularitate a romanului lui Mihail Gh. Cibotaru e tocmai proiecţia realităţii concret-istorice în simbolurile vârcolacilor şi eclipsei.
Al doilea roman de rezistenţă scris de Mihail Gh. Cibotaru, Vijelia, în 1986-1990 şi publicat în revista „Basarabia” în 1993 (nr. 11-12), este un text marcat puternic de elementul dramatic şi chiar tragic în condiţiile unei vânători improvizate pe timp capricios de iarnă, în compania câtorva persoane sus-puse, de o moralitate care abia în spectacolul neaşteptat al vânătorii şi al dezlănţuirii stihiei naturale aveau să-şi deconspire adevărata valoare şi preţuire. Vasile Pârlog se întorsese în ajun în satul de baştină, la înmormântarea bunicului său Vichentie, şi poate s-ar fi grăbit înapoi spre capitală, dar „unul din veri, Ion al lui badea Chirică Bodron, l-a rugat să mai rămână, să-şi vadă neamurile, să meargă la vânătoare” şi, cu toate că „demult nu ţinuse arma în mâini” şi „nici nu prea ardea de dorinţa s-o facă”, simţise că „avea nevoie de o relaxare, de o evadare cât de scurtă din apăsătoarea lume a gândurilor triste pe care i le adunase în suflet trecerea bunicului. O plimbare în aer liber avea să-i facă bine”.
Aşa se pomeneşte Vasile Răzlog în compania şefului de raion Anatol Ursu şi a lui Nichita Uruioc, preşedintele gospodăriei pe al cărui teritoriu avea să se desfăşoare vânătoarea. Uruioc era vinovat pentru depoziţiile prezentate în procesul judiciar care-l băgase pe Răzlog la închisoare. În câteva rânduri fostul prieten Uruioc îi dădu uşor de înţeles că nu-l avea la inimă. Un amănunt revelator: ajuns la închisoare, Vasile Răzlog îi scrisese prietenei sale din tinereţe Albina Pantaz, dar cu mare întârziere a primit răspuns de la... Nichita Uruioc, acesta îndemnându-l s-o lase în pace, căci între timp femeia devenise Albina Uruioc. Răzlog şi Uruioc se încăierară chiar la bătaie. Interveni Anatol Ursu, şeful, şi-i linişti. După masa servită la „Casa vânătorului” de pe moşia preşedintelui Uruioc, vânătoarea continuă, Vasile Răzlog se ocupă „prea îndelung” de un urecheat şi nu prinde de veste când se dezlănţuie o vijelie cumplită. „Nu se vedea în jur decât la câţiva paşi. Înainta ca prin întuneric. Şi iar se opri să asculte. Împuşcături nu se auzeau şi el nu ştia încotro s-o ia. Ar fi strigat. Dar va fi auzit, i se va răspunde? A urmat însă tăcere. Pe întreg întinsul – doar spulber alb şi tânguirea înfricoşătoare a viforniţei. Ce-i drept, pentru el asemenea dezlănţuiri ale lui Sucilă nu erau o noutate: acolo, în nord, văzuse vijelii şi mai şi...”.
Cu mare greu, ajunge la o casă părăsită. Pune jos arma şi iepurele prins. Se aşterne pe ronţăit mere găsite într-un colţ şi se lasă cuprins de gânduri. Până vine în căsoaie şi Uruioc. Un dialog, obişnuit în alte condiţii, i se pare lui Uruioc plin de subînţelesuri şi chiar de ameninţări. De fapt, Răzlog are temeiuri solide să-i vorbească răutăcios fostului prieten, care-l denunţase pe timpuri, ba îndrugase în instanţa de judecată şi nişte vorbe despre tatăl lui Răzlog, nelegate în niciun fel cu „hârtiile celea”.
„– Sunt scorniri! N-am îndrugat nimic! La sigur! se împotrivi Uruioc”.
Demn prin firea sa şi stăpân pe situaţie, Răzlog îi aminteşte scurt:
„– Ţi-am citit denunţul... După ce am fost eliberat...
Uruioc nu-i putu înfrunta privirea. Şi-a plecat capul şi s-a aşezat:
– Vasăzică, le ştii pe toate... La sigur...
– După cum vezi. Şi iată, e momentul să ne achităm...”.
Aici dialogul personajelor e întrerupt. Curând, la casa părăsită ajunge şeful raionului, Anatol Ursu, care-i bate lui Nichita Uruioc obrazul („– Ce era să fac, dacă-ţi laşi invitatul şi dezertezi...”). Urmează diverse replici ale celor trei aflaţi în casa părăsită, până Uruioc însuşi pomeneşte de Albinuţa, şi „la auzul ultimelor cuvinte Răzlog a tresărit. O vedea în costumu-i vişiniu acolo, sus, pe vârful movilei, fluturând cu mâna. Când începuse să spulbere, tot acolo o văzuse.
– Păi, a prins-o şi pe ea vijelia! a strigat, ridicându-se de pe pat. Are să se prăpădească în infernul acesta...”.
Tustrei pornesc în căutarea femeii. Lui Ursu i se face rău, Uruioc şi Răzlog îl iau de subsuori şi-l conduc înapoi în căsoaie. Se discută mult, până la învinuiri nemiloase. Lui Răzlog îi pare din nou – a câta oară? – că aude glasul Albinuţei şi porneşte de unul singur în căutarea femeii. Dar se întoarce la căsoaie, fără s-o fi desluşit în urgia de afară. Pomenindu-se iar în trei, se avântă într-un dialog arhiincitant despre viaţa lor în societate şi-n partid, cu dezvăluiri sincere, care deveniseră, în sfârşit, posibile în anii restructurării şi transparenţei promovate de Mihail Gorbaciov („Prea multe auzisem acolo, la opreală. Căci am tăiat la pădure cu foşti oameni mari. Şi le ascultam cugetările, revoltele, nedumeririle. Înţelegeam că în partid sunt şi oameni cinstiţi, oameni de treabă, curaţi la suflet şi la faptă. Dar pe parcurs mă convingeam tot mai mult că acestora le vine mai greu decât celorlalţi. În definitiv, mi-am făcut o părere poate nu tocmai obiectivă, în schimb sinceră: în partid intră doar carieriştii, cerşetorii de posturi şi de privilegii...”). De-ar fi cuprins numai o atare discuţie în prezenţa şi cu participarea unui secretar de partid al raionului, Mihail Gh. Cibotaru ar fi meritat de pe atunci un elogiu pe potrivă.
Cu sufletul la gură citim paginile despre deszăpezirea Albinuţei, despre readucerea ei la viaţă, despre contribuţia femeii la aplanarea neînţelegerilor dintre cei trei bărbaţi. Apoi monologurile lui Răzlog, al lui Uruioc, al lui Ursu şi al Albinuţei, cele mai consistente şi mai incitante fiind al lui Răzlog şi al Albinuţei. Ba şi al lui Uruioc, divulgând încetul cu încetul firea găunoasă a personajului, care le spune – lui Ursu şi Albinuţei – că Răzlog a rămas, chipurile, să pândească vreo altă căprioară, în timp ce în gând el „hotărâse definitiv: să stea Răzlog al lor unde stă. Să-şi mai demonstreze şi acolo deşteptăciunea şi harţagul...”.
Abia în această etapă a spectacolului verbal, plăsmuit de scriitor, Uruioc îşi dezvăluie întreaga nimicnicie a firii, vorbindu-le cu multă răutate şi cruzime şi lui Ursu („Regişor!”) şi soţiei sale („Târfă!”). Această dezvăluire a constituit începutul adevăratei, năprasnicei vijelii gata să erupă în interiorul lui Uruioc. „Vezi ce-ai făcut, Uruiocule?”, îl întreabă Ursu după ce preşedintele gospodăriei o lovise pe soţie, iar aceasta îl îmbrâncise, la rându-i, şi izbucni „într-un plâns zgomotos, hăcuit de tuse”. Urmează un dialog totalmente neaşteptat, în care Ursu îl îndeamnă să-şi ceară scuze de la soţie.
Nu e cazul să reproducem întreaga, autentica vijelie care copleșește personajele romanului, un val mai puternic decât altul şi toate mai puternice decât cea de afară, vijelie în măsură să pună în evidenţă şi în valoare realele valenţe intelectuale şi sufleteşti ale oamenilor ajunşi în complicata situaţie existenţială, mai cu seamă că pe parcurs sentimentele şi mentalitatea personajelor nimeresc absolut firesc, într-un context mai larg, în acelaşi perimetru cu felul de a se comporta al fiarelor nimerind – şi ele – în împrejurări similare. Lăsăm cititorului plăcerea de a savura un final totalmente imprevizibil, peste măsură de captivant al celui mai dramatic şi mai impresionant roman al scriitorului. Vijelia – în cele două planuri ale dezlănţuirii sale – în natură şi în sufletele personajelor romanului – ne marchează cu o putere zguduitoare care, odată punând pe noi stăpânire, ne ţine în raza acţiunii sale pentru multă vreme, obligându-ne la o autoexaminare exigentă a propriului nostru suflet şi a propriei noastre mentalităţi.
Romanul Vijelia nu este unul comun în contextul creaţiei lui Mihail Gh. Cibotaru. E lucrarea cu cel mai dens substrat de mister, de stări sufleteşti şi de conştiinţă, abia însăilate de scriitor, Vijelia certificând, de fapt, cel mai adânc şi mai captivant sondaj psihologic şi intelectual propus de scriitor în operele sale romaneşti.