Româna literară în Republica Moldova: istorie şi actualitate
Pentru tipar1. Ori de cîte ori mă aflu în situaţia de a vorbi într-un mediu rural sau al unor oameni mai puţin versaţi în problemele lingvistice, obişnuiesc să-mi încep cuvîntul cu adresarea: „Oameni buni”, pe care am auzit-o şi am practicat-o mereu în convorbirile nu numai cu sătenii mei caracuieni, ci şi cu alţi locuitori în timpul investigaţiilor dialectologice şi folclorice realizate pe teritoriul republicii noastre şi al Bucovinei. În continuare le spuneam ce aveam de spus în moldoveneşte, aşa cum eram deprins a vorbi de la mama, tata, fraţii şi surorile mele, de la toţi consătenii şi concetăţenii mei. Şi totdeauna m-au priceput, şi am ajuns la bună înţelegere.
Acum mi s-a oferit ocazia să mă înfăţişez în incinta Parlamentului Republicii Moldova, ai cărui deputaţi din actuala legislatură sînt în marea lor majoritate oameni de la ţară, feciori şi fiice de ţărani, dar care astăzi – mulţi dintre ei – nu mai mînuiesc sapa şi cazmaua, coasa, îmblăciul şi plugul, ci sînt cu studii superioare de specialitate, au ajuns în posturi de conducere (agronomi, ingineri, învăţători, profesori, medici, ziarişti etc.). Făcînd carte la Universitatea de Stat din Moldova şi la alte instituţii de învăţămînt superior, ei au devenit doctori în diverse ştiinţe, profesori de liceu şi profesori universitari, conducători de întreprinderi industriale, nu numai la sate, ci şi la oraşe, scriitori de vază, oameni de înaltă cultură. Dvs., domnilor deputaţi, prin voinţa poporului nostru, aţi ajuns acum la cîrma legislaţiei noastre, întocmiţi legile.
Şi totuşi, omul simplu de la ţară, ca şi cel plecat de curînd de acolo şi care trăieşte acum o viaţă nouă, deşi are alte preocupări în epoca noastră de dezvoltare rapidă a ştiinţei şi tehnicii, nu uită de cele ce i s-au întipărit în inimă şi în suflet de la moşi şi strămoşi. Cred că are mare dreptate Petru Cărare cînd spune:
Eu n-am ucis ţăranul din mine
Şi, dacă-n vîrtejuri de timp nou
A fost să schimb eu plugul pe stilou,
Tot asudînd îmi capăt drept la pîine.
De altfel, problema legăturii indestructibile dintre generaţii, adaptabilitatea la noile condiţii de viaţă i-a preocupat pe mulţi oameni de cultură şi, în special, pe scriitori. T. Arghezi, de exemplu, reda cu deosebită emoţie gîndul:
Ca să schimbăm, acum, întîia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrînii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Această experienţă a vieţii generaţiile mai în vîrstă au adunat-o pentru a uşura calea celor tineri spre cuceririle ştiinţei, progresul tehnic, spre atingerea idealurilor supreme de păstrare şi dezvoltare a tradiţiilor seculare, pentru a ridica neamul nostru strămoşesc la un nou nivel de ştiinţă, cultură, aşezîndu-l alături, în rînd cu toate popoarele civilizate ale lumii.
În această convorbire cu dumneavoastră, doresc să mă adresez cu aceleaşi cuvinte, moştenite de noi de la strămoşi:
– Oameni buni! Hai să explicăm, să lămurim pe înţelesul tuturor unele probleme şi să ajungem la o bună înţelegere şi în privinţa chestiunilor ce privesc limba noastră, ca să nu mai menţinem tensiunile, neliniştea: nici a noastră, nici a celorlalţi concetăţeni, mai ales a celor conduşi de avînt tineresc.
1.1. Zicînd acestea, cu învoirea dumneavoastră, mă voi strădui să-mi expun părerile asupra următoarelor teme, ce vor fi continuate mai în detaliu de oratorii care vor urma la cuvînt:
a) Limba vorbită a graiurilor şi limba literară;
b) Româna literară – sinteză a specificului lingvistic romanic est-european;
c) Mihai Eminescu despre sursele de formare a românei literare;
d) Integrarea noastră în spiritualitatea europeană şi mondială.
A. Limba vorbită a graiurilor şi limba literară
2. Din multitudinea de probleme ce privesc limba ca fenomen social, ca principal mijloc de comunicare a gîndurilor şi sentimentelor umane, m-am hotărît să expun aici pe scurt relaţiile dintre vorbirea vie – graiurile, limba de conversaţie, pe de o parte, şi limba literară, limba exemplară – cum o numesc unii, pe de alta.
Ceea ce caracterizează în mod deosebit vorbirea vie este prezenţa nemijlocită a doi, trei (în orice caz nu prea mulţi) vorbitori, posibilitatea de a indica în mod nemijlocit un obiect concret despre care se discută, uneori chiar arătîndu-l cu degetul (iată-l, iaca, vezi!). În asemenea condiţii se cere o precizie mai mică în exprimare, fără prea mulţi termeni ştiinţifici sau tehnici de specialitate, se recurge frecvent la folosirea pronumelor demonstrative (acesta, acela, chiar şi la formele lor dialectale aista, asta, aiasta, ăla) etc. Caracterul de dialog exclude utilizarea propoziţiilor mai lungi şi complicate. Se admit şi unele repetări. Ca mijloace suplimentare de expresie apar mimica, gesturile, intonaţia. Nu mai menţionăm faptul că în vorbirea vie mai apar cîteodată greşeli care pot trece uneori şi neobservate, cuvinte străine nelalocul lor sau alte abateri de la normele literare. Cele mai frecvente sînt rostirile populare ca: tişior, chişior sau scurtat: cior – ţi-ai spalat cioarili (rostirea literară cere forma picior). Nu sînt recunoscute literare nici formele morfologice dialectale ca să şie, să ştibă (literar – să fie, să ştie), precum şi construcţiile sintactice de tipul ce tu faci? (literar – ce faci tu?). Abundente sînt şi abaterile de la normele lexicale. Cînd auzim vorbindu-se, chipurile, în moldoveneşte: acolo palucesc butîlşili, el îi zaslujenîi, l-o lişît, altă astanovkă şi multe altele de acelaşi fel, mai putem noi spune că e vorba de limba noastră? Nu! Acestea sînt cuvinte şi forme luate din diverse limbi. Nu e vorba aici nici de limba noastră, nici de cea rusă, ci de un ghiveci lingvistic. Asemenea vorbire macaronică circula pe vremea ocupaţiei austriece şi în Bucovina, cînd amestecul lingvistic includea germana. „Ein popă ging odată mit o iapă zum căpăstru. Aber de ia un zeit încoace iapa wollte nicht să meargă. Haide, iapă, sagte popa, aber iapa în veci se culcă.” Lucrurile acestea întotdeauna se luau în rîs. Astfel în comediile lui V. Alecsandri cucoana Chiriţa vorbea cu francezul Charles despre fleurs de coucou (flori de cuc) şi de tambour d’instruction (dobă de carte). Ruşii au avut şi ei chiriţa lor. În 1840-1844 scriitorul Ivan Petrovici Meatlev a publicat poemul Ńĺíńŕöčč č çŕěĺ÷ŕíč˙ ăîńďîćč Ęóđäţęîâîé çŕ ăđŕíčöĺé, äŕí ëýňđŕíćĺ în care apar versuri macaronice ca Je ne dis pas la каша / Манная avec de пенки; / Поросёнок sous le хрен etc., etc. Iar la noi, astăzi, auzim deseori curiozităţi lingvistice ca cele citate, rostite chiar în serios în convorbirile obişnuite nu numai dintre oameni puţin instruiţi.
Mergînd pe această cale, se poate ajunge în genere la o asimilare deplină, cînd vorbirea corectă va fi înlocuită cu totul prin mijloace lexico-gramaticale ce aparţin altor limbi.
Se observă totuşi în ultima vreme o anumită tendinţă – ce-i drept, foarte timidă – de a corecta într-o oarecare măsură situaţia. Am surprins astfel convorbiri dintre diferite persoane, mai ales tinere, de felul: „Asta-i după potrebnosti. – Da pe moldoveneşte? – După necesitate. – Şi voobşce aşă-i.– Da moldoveneşte? – În general”. Trebuie deci să fim mereu atenţi la felul cum vorbim, să ne controlăm mijloacele de exprimare.
Acum despre limba literară. Ea a luat naştere, mai întîi de toate, în formă scrisă, de aceea cere mai multă atenţie şi precizie în alegerea cuvintelor, o construire mai adecvată şi îngrijită a propoziţiilor, o diferenţiere mai vădită din punct de vedere stilistic. În vorbirea literară se utilizează frecvent cuvintele cu sens abstract (aspect, ipoteză, respectiv etc.), termenii ştiinţifici şi tehnici (micron, proton). Se impune aici folosirea corectă şi obligatorie a articolului posesiv (al, a, ai, ale) şi a altor particularităţi gramaticale normative.
Oamenii de înaltă cultură, scriitorii în special, au sesizat foarte bine această diferenţiere. Se întreba odată poetul clasic rus A. Puşkin: „Poate oare limba scrisă să se asemene întru totul cu limba vorbită?”. Şi răspundea: „Nu, tot aşa după cum limba vorbită nu se poate asemăna întru totul cu cea scrisă... Limba scrisă se împrospătează în fiece clipă cu expresii născute în vorbire, dar nu trebuie să renunţe la cele dobîndite în decursul secolelor. A scrie numai cu mijloacele limbii vorbite înseamnă a nu şti limba” – încheia poetul rus.
Sînt importante şi instructive şi părerile altor maeştri ai cuvîntului. Scriitorul italian Edmondo de Amicis (1846-1908) considera că „diferenţa dintre limba vorbită şi cea scrisă ne reaminteşte deosebirea dintre fugă şi un mers liniştit” (autorul avea în vedere, probabil, mai ales tempoul rapid de vorbire al italienilor). Englezul B. Shaw (1856-1950) preciza: „Sînt cincizeci de feluri de a spune da şi cinci sute de a spune nu, dar numai un singur mod de a scrie aceasta”.
Limba literară, mai ales cea scrisă, adresîndu-se unui public larg, poartă un caracter monologic sub forma unei stilizări a modului oral de comunicare. Are loc ceea ce se numeşte proces de sublimare, perfecţionare, înălţare la cel mai înalt grad de desăvîrşire a vorbirii vii, populare.
Limba literară este un idiom cu caracter universal, funcţionînd în toate sferele de activitate umană a entităţii etnice respective. Limba literară are un caracter supradialectal, ea e superioară dialectelor, graiurilor, vorbirii populare vii, mijloacelor expresive de conversaţie obişnuită, degajată, nestingherită.
B. Româna literară – sinteză a specificului lingvistic romanic est-european
3. E de subliniat în mod special că la procesul de formare şi stabilizare a limbii române literare moderne, unice pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, maramureşeni etc.), au participat reprezentanţii tuturor provinciilor istorice româneşti, după cum constata şi academicianul rus V. F. Şişmariov.
Adevăraţii ctitori ai acestei forme sublimate a romanităţii lingvistice orientale – limba română literară – au fost: muntenii Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, moldovenii Gh. Asachi, C. Negruzzi, ardelenii G. Bariţ, A. Mureşanu ş.a. Toţi aceştia înţelegeau că în procesul de formare a unei limbi literare (ca cele ce se stabiliseră deja în Spania, Franţa, Italia, precum şi în Portugalia) nu se pot limita (în noile condiţii de dezvoltare socială şi economică a secolului al XIX-lea) doar la mijloacele expresive ale vorbirii populare din cutare sau cutare ţinut românesc, ci erau necesare resurse de îmbogăţire din toate ţinuturile şi din alte limbi, în special din latină – ca bază de formare a tuturor limbilor romanice literare moderne, de asemenea, din aceste limbi romanice actuale.
Ion Heliade-Rădulescu scria: „Noi nu ne împrumutăm, ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră (latina) moştenire şi de la surorile noastre (limbile romanice apusene) partea ce ni se cuvine”. Aplicînd în practică acest principiu, el a căutat să pună în circulaţie o serie întreagă de cuvinte, considerate atunci ca neologisme (deputat, instanţă, procuror, tribunal, reciproc etc.). În acelaşi timp HeIiade-Rădulescu cerea „să lucrăm limba”, ceea ce însemna că aceste cuvinte, luate din alte Iimbi, trebuiau adaptate „după genul şi natura limbii noastre”. Deci, nu se cade a spune, de exemplu, ca în greceşte, patriotismos, cliros etc., ci patriotism, cler. El se pronunţa categoric împotriva traducerilor lingvistice artificiale (calcurilor) de tipul: cuvîntelnic (în loc de dicţionar), neîmpărţit (atom), asupragrăit (predicat), aniadzănoapte (nord) ş.a. Ca să anihileze deosebirile regionale „în pronunţie, în materie, în formă şi în fraze” (adică ceea ce astăzi numim dialectisme – N. C.) în 1828, la Sibiu, Heliade-Rădulescu a publicat o gramatică pe baza tuturor celorlalte lucrări similare cunoscute de el (S. Micu şi Gh. Şincai, Ienăchiţă Văcărescu, I. Molnar ş.a.).
Heliade a purtat o vie corespondenţă cu ardeleanul G.Bariţ şi moldoveanul C. Negruzzi, apărînd ca un veritabil animator cultural, dînd dovadă de multă înţelepciune în procesul de creare a unei limbi literare unice pentru românii de pretutindeni pe baza subdialectelor dacoromânei. Heliade-Rădulescu socotea că „singurul mijloc ca să ne unim la scris şi să ne facem o limbă generală literară este să urmăm limbii cei bisericeşti şi pe tipii ei să facă cineva şi limba filozofului, matematicului, politicului”. Aceasta însemna că pe baza limbii folosite în textele vechi, scrise în corespundere cu limba vorbită, recurgîndu-se – în vederea creării terminologiei filozofice, ştiinţifice şi social-politice – la mijloacele de limbă din latină şi din limbile romanice occidentale, să se completeze golurile din sistemul lexical şi gramatical al limbii române literare.
Contactele dintre cei trei oameni de cultură din cele trei provincii se realizau şi prin publicarea de articole, schiţe literare, traduceri în revistele şi ziarele timpului. Astfel, în revista de sub direcţia lui Heliade „Curier de ambe sexe”, C. Negruzzi şi-a publicat schiţa Cum am învăţat româneşte (nu moldoveneşte!, deşi Negruzzi era moldovean!), recunoscînd că el a învăţat limba maternă de la ardeleanul P. Maior. Tot în revista lui Heliade-Rădulescu moldoveanul C. Negruzzi a publicat traducerea în limba română a povestirii Cîrjaliul şi cea a poemului Şalul negru – ambele de A. Puşkin. În aceeaşi revistă C. Negruzzi a publicat nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul şi poemul Aprodul Purice, iar V. Alecsandri a apărut cu o serie de poezii populare din Moldova. În tipografia lui Heliade-Rădulescu a fost publicată în româneşte traducerea lui Al. Donici a poemului Ţiganii de A. Puşkin. Ardeleanul G. Bariţ a tipărit şi el mai multe articole în ziarele lui Heliade-Rădulescu.
C. Negruzzi vorbea cu admiraţie despre această activitate de pînă la 1848 a lui I. Heliade-Rădulescu, numindu-l „vindecător” al limbii române. E de subliniat că o caracterizare similară prezenta mai tîrziu şi M. Eminescu în ziarul Timpul (21 noiembrie 1881). „El (Heliade) scria cum vorbeşte, viul grai a fost dascălul său de stil. Prin el limba s-a dezbărat de formele convenţionale de scriere din evul mediu şi ale cărţilor eclesiastice, a devenit unealta sigură pentru mînuirea oricărei idei moderne (sublinierea mea – N. C.). Din acest punct de vedere Heliade-Rădulescu a fost cel dintîi scriitor modern al românilor şi părintele acelei limbi literare pe care o întrebuinţăm astăzi. Chipul propus de el în 1828 pentru încetăţenirea termenilor tehnici, a termenilor noi pentru idei nouă se urmează şi se recomandă şi astăzi ca cel mai potrivit” – încheia Eminescu. Meritul mare al lui I. Heliade-Rădulescu constă în faptul că el s-a străduit să absoarbă din cultura europeană marile valori spirituale ale umaniţăţii, adaptîndu-le la necesităţile timpului şi îmbrăcîndu-le într-o haină lingvistică aleasă – româna literară.
C. Mihai Eminescu despre sursele de formare a românei literare
4. Trei izvoare principale considera M. Eminescu că trebuie puse la baza formării şi a dezvoltării limbii române literare:
a) Vorbirea vie, limba vorbită pe întregul masiv romanic nord-dunărean (moldoveni, munteni, ardeleni, olteni, basarabeni, bucovineni etc.);
b) Tradiţia lingvistică şi literară, cuprinsă în cărţile noastre vechi (literatura religioasă şi cea populară, operele cronicarilor);
c) Mijloacele de limbă folosite de scriitorii de mare talent, numiţi scriitori clasici.
4.1. Relaţiile dintre vorbirea vie a graiurilor, pe de o parte, şi limba literară (sub forma ei scrisă, mai ales), pe de alta, Eminescu le considera ca raporturi dialectice între general şi particular, căci fundamentalul şi principalul încorporează diversitatea. „Aceste dialecte – scria poetul – stau în acelaşi raport cu limba scrisă, ca şi mulţimea concretă de fiinţe organice de acelaşi fel, însă totuşi deosebite de ele.” Este ceea ce numim astăzi (E. Coşeriu ş.a.) proces de abstractizare succesivă: întîi actul concret de vorbire (prima etapă de abstractizare), apoi eliminarea individualului şi generalizarea socialului (a doua etapă de abstractizare).
În epoca modernă a limbii literare aspectul ei scris (dar şi cel literar oral) se deosebeşte în plan sincronic de varianta populară (şi de cele regionale) printr-o aplicare mai strictă şi mai consecventă a sistemului de norme academice, fixate în dicţionare şi în gramatici. Normele literare constituie un sistem de reguli unitare de întrebuinţare a mijloacelor expresive ce conferă limbii literare o anumită stabilitate, unitate, ferind-o de utilizări subiective şi incorecte.
4.2. S-a spus, pe drept cuvînt, că Eminescu a fost cel mai harnic scriitor, care citea mereu cărţile înaintaşilor săi, medita asupra fiecărui cuvînt folosit de ei. În acest mod în scrierile sale poetul căuta totdeauna cuvîntul ce exprimă adevărul.
Poetul nota: „În hîrţoage vechi am descoperit mai multe formaţii sintactice fermecătoare, mai multe timpuri, care au fost uitate, apoi conjuncţii, prepoziţii şi adverbe şi chiar două moduri noi, deşi defective”. În acest tezaur al limbii vechi a aflat Eminescu, de exemplu, acea formă expresivă de mai mult ca perfect analitic, care apare şi în Luceafărul:
Iar apa, unde a fost căzut
În cercuri se roteşte.
El scotea în evidenţă importanţa cărţilor vechi, avînd în vedere toate operele scrise în perioada preclasică, mai ales cele ale cronicarilor moldoveni şi munteni.
4.3. În diverse articole eminesciene aflăm aprecieri elogioase la adresa scriitorilor moldoveni. Astfel el sublinia că Varlaam „a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă”, că Negruzzi este „cel mai bun prozaist”, iar Alecsandri – „cel mai mare poet al nostru, care străbate secolele” şi deşteaptă „dorul ţării străbune”.
În acelaşi timp Eminescu avea cuvinte de laudă pentru scriitorii munteni şi ardeleni: „Eliad zidea din visuri şi din basme seculare / Delta biblicelor sînte, profeţiilor amare”, „Bolliac cînta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă”, „L-ale ţării flamuri negre Cîrlova oştirea cheamă”, „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită ...Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”.
4.4. Cele trei surse de constituire şi dezvoltare a limbii literare se cer a fi îmbinate în mod raţional, fără a exclude sau a exagera rolul uneia dintre ele. Procesul de selecţionare a celor mai adecvate mijloace expresive se realizează în mod conştient şi efectiv prin stabilizarea normelor literare.
La ce se poate ajunge dacă se recurge cu preponderenţă la caracteristicile fonetice şi la structurile gramaticale exclusiv populare (denaturate încă în fel şi chip), ne arată practica lingvistică din fosta R.A.S.S.M. în perioada 1924-1940, cînd apăreau mostre de tipul: şinşiancă, slăbăşiune militară, stare întrenorodnică, guvern de coroli sau calchieri directe de tipul: crudărie, cruzîme (din rus. „materie primă”), „unirea soartei istorişe, aşa cum şi cu unirea lind’ii şi alcătuinţii naţionale” sau împrumuturi inutile denaturate de tipul: zădăşili, crujoaşili, iaceişili, krasnîi ugolok, komnatî ş. a.
Altă extremă se încercase anterior în unele lucrări lingvistice şi literare ale latiniştilor şi italieniştilor în secolul al XIX-lea, supuse satirei lui C. Negruzzi în Muza de la Burdujeni.
Calea dreaptă, care constă în folosirea echilibrată a celor trei surse, urmată adecvat şi consecvent în dezvoltarea limbii române literare, a fost realizată de adepţii curentului tradiţionalist (I. Heliade-Rădulescu [primul preşedinte al Academiei Române], C. Negruzzi, G. Bariţ, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, AI. Russo, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu), apoi de M. Eminescu, I. Creangă, B.-P. Hasdeu, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă ş.a.
Toată lumea înţelege acum că limba literară constituie o unitate lingvistică spaţia şi structurală de rang superior, avînd o răspîndire teritorială şi socială generală şi structură riguros normată, ce asigură în modul cel mai adecvat necesităţile de redare a gîndurilor şi sentimentelor vorbitorilor unui popor. Limba literară reprezintă tot ce conţine mai de preţ vorbirea vie, graiurile de pe întregul teritoriu al poporului dat. Ea constituie un diasistem, care s-a format în decursul secolelor. Pentru a ajunge la starea contemporană a limbii lor literare, francezilor le-a trebuit nu mai puţin de opt secole: a fost nevoie să apară scriitori clasici, consideraţi drept modele de folosire a mijloacelor expresive ale limbii franceze. Ruşii au avut nevoie nu mai puţin de cinci veacuri ca să ajungă la nivelul lui A. Puşkin, F. Dostoevski, L. Tolstoi.
De la primele texte scrise în limba română şi pînă la apariţia clasicilor literaturii române au trecut de asemenea nu mai puţin de patru sau cinci secole. Pînă în 1812 limbajul vorbit pe teritoriul din estul Prutului era inclus în procesul general de dezvoltare a limbii pe întregul masiv romanic nord-dunărean. După această dată, timp de 106 ani vorbirea vie din Basarabia s-a dezvoltat spontan, fără a se cizela, a se perfecţiona şi fără a beneficia eficient de îmbogăţirea resurselor expresive din perioada clasicismului lingvistic şi literar român. Despre condiţiile deosebit de vitrege în care s-a aflat graiul basarabean vorbea clar academicianul rus V. F. Şişmariov, specificînd lipsa limbii naţionale în învăţămînt, administraţie, ştiinţă, cultură, biserică. În timpul rusificării ţariste n-au putut exista scriitori basarabeni, care ar putea fi consideraţi clasici, în stare să pună bazele unei noi limbi literare, deosebite de cea română. Cu referire la perioada sovietică V. F. Şişmariov sublinia în mod deosebit că, deşi populaţia băştinaşă din R.S.S.M. se află în strînsă legătură cu ruşii şi cu alte popoare, ea nu trebuie să uite că vorbeşte o limbă romanică, dominată de legile ei interne. Savantul rus atribuia un mare rol scriitorilor în procesul de statornicire a normelor unei limbi literare.
În această epocă însă, scriitorii îşi realizau creaţia literară în concordanţă doar cu ideologia dominantă, care promova existenţa în R.A.S.S.M. (iar apoi şi în R.S.S.M.) a unei noi limbi romanice – „limba moldovenească”, deosebită de cea română. Deosebită în sensul că ea era coborîtă la rangul de grai teritorial, lipsită multă vreme de tradiţia lingvistică şi literară clasică, îmbibată cu elemente lexicale şi calchieri după model rusesc, neologismele necesare fiind considerate ca elemente burgheze dăunătoare. Nu era vorba, la scriitorii din R.S.S.M., de o corespundere între trăire şi limbaj, ci de o competitivitate a semnificaţiei poetice cu o anumită concepţie social-politică oficializată, redată de multe ori într-o formă lingvistică aservită unor modele alogene. În felul acesta se creau mostre de exprimare primitivă, proletcultistă, caracter absolut efemer, legat de un eveniment politic sau chiar de un discurs al unui conducător politic.
Nu pot nega că şi eu personal, ca şi mulţi dintre cei prezenţi aici, am vorbit şi am scris nu o dată (fiind constrînşi de împrejurările cunoscute) despre „limba moldovenească”. Susţin şi în prezent că noi, moldovenii, – şi din Basarabia, şi din Moldova istorică – am vorbit si vorbim moldoveneşte, cîntăm cîntece moldoveneşti, spunem poveşti moldoveneşti. Sînt creaţiile seculare ale poporului nostru. Am auzit şi am însuşit încă din copilărie graiul moldovenesc de la mama, de la apropiaţii noştri, de la consăteni. Îl vorbim cu toţii şi astăzi în împrejurările şi situaţiile potrivite.
Cît priveşte limba literară, limba model, exemplară, de care ne folosim mai ales în scris, în lucrările literare, ştiinţifico-tehnice, limba oficială din documentele noastre social-politice şi administrative, ea trebuie numită limbă română. Ea este limba normată, supradialectală, limba română literară, unică pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistrieni, cei din Banatul sîrbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, S.U.A. etc.). E cazul să-l cităm aici pe scriitorul nostru I.C. Ciobanu (Moldova literară, 18 iunie 1995): „Doamne fereşte dacă această limbă (=literară) s-ar fi născut prin uzurpare şi s-ar fi numit după vreo regiune oarecare: muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, bucovineană, moldovenească etc.! Atunci s-ar fi văzut cum joacă dracul într-un picior! Sintagma „limba română” e unificatoare. Ea nu înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiţii egale! Şi taie o dată pentru totdeauna apa de la moara rătăciţilor!”.
De altfel, istoria şi situaţia modernă ne oferă multe exemple concrete cînd în diverse state este în circulaţie aceeaşi limbă literară, deşi statele sînt independente şi suverane.
D. Integrarea noastră în spiritualitatea europeană şi mondială
Se impune a înţelege cu toţii, o dată pentru totdeauna, că încercările întreprinse în perioada sovietică de a crea o nouă limbă literară romanică pe teritoriul fostei R.S.S.M., diferită de cea română, n-au dat şi, de fapt, nu puteau da nicicînd rezultatele scontate. Dimpotrivă, au dat naştere la discuţii infructuoase, pentru că în nici un chip nu se poate ascunde adevărul confirmat istoriceşte prin unitatea de limbă, literatură, creaţii artistice. Odată şi odată trebuie să ajungem cu toţii la înţelegerea că limba noastră literară trebuie numită cu numele său adevărat – română. Acest lucru nu afectează în nici un fel nici ambiţiile, nici orgoliul cuiva, cu atît mai mult, independenţa şi suveranitatea statală a Republicii Moldova. Recunoaşterea unei limbi literare unice în estul romanic creează posibilitatea reală de a restitui şi a folosi întreaga moştenire creatoare clasică (literatură, artă, tradiţii cultural-istorice), excluzînd practica din trecutul nu prea îndepărtat cînd scriitorii şi valorile artistice, culturale şi istorice comune se divizau după criteriul teritorial şi politic.
În afară de aceasta, se poate realiza mai eficient pătrunderea mai lesne şi în contextul economic şi cultural general-european, în care cultura şi limba română nu sînt în nici un fel puse la îndoială. Dimpotrivă. Oamenii de ştiinţă (lingvişti, literaţi, istorici, filozofi, reprezentanţi ai disciplinelor biologice şi ai ştiinţelor exacte) caută să stabilească legături tot mai strînse între Vestul şi Estul romanic european. Un singur exemplu în această privinţă. Cunoscînd şi admiţînd concepţiile lui B.P. Hasdeu, S. Puşcariu, N. Iorga ş.a. despre latinitatea limbii române, asemănările şi deosebirile ei structurale faţă de limbile romanice apusene, lingvistul (romanist şi românist) suedez Alf Lombard în monumentala sa lucrare, consacrată verbului român (2 volume, 1223 pag.), publicată în 1955 în limba franceză în oraşul Lund din Suedia, sublinia că studiul istoric şi comparativ al limbilor romanice în general şi al fiecărei limbi romanice în parte, fără a ţine cont de ambele Romanii (cea de vest şi cea de est), trebuie considerat nu numai incomplet, ci chiar şi zadarnic. În legătură cu aceasta savantul suedez recurgea la o comparaţie plastică. E ca şi cum, lucrînd la o masă cu patru picioare, tîmplarul s-ar mulţumi s-o lase doar cu trei. În aceeaşi situaţie s-ar afla un romanist care în studiul său istoric-comparativ, studiind limbile romanice, alături de cele trei limbi principale surori (franceza, spaniola, italiana), n-ar vorbi şi de a patra – „limba română, care, în opinia romanistului german W. Meyer-Lübke, „arată caracterele romanice, ba încă le arată în multe privinţe mai curate decît celelalte limbi romanice. Limba poporului român prezintă în chipul cel mai netulburat dezvoltarea de la graiul latin spre cel romanic”.
Nu mai vorbim de atenţia ce i se acordă Republicii Moldova în prezent în plan internaţional, cînd – prima dintre ţările C.S.I. – a fost primită în Consiliul Europei, organism în care reprezentanţilor ţării noastre li se fac traduceri nu în pretinsa limbă moldovenească, ci în limba română, pentru că integrarea în structurile europene necesită mijloace adecvate de limbă care să redea această opţiune strategică fundamentală, iar ştiinţa lingvistică urmăreşte crearea condiţiilor optime pentru realizarea acestui obiectiv.
Cred că în condiţiile actuale se impune, poate mai mult decît oricînd, concilierea părţilor antagoniste ale cercurilor politice din republica noastră în problema denumirii limbii. Vehicularea ideii despre un eventual referendum în această privinţă este absurdă, deoarece ar însemna ca o problemă strict ştiinţifică să fie soluţionată de oameni care se orientează poate mai puţin în asemenea domenii teoretice şi istorice complicate. Să ne închipuim pentru moment că s-ar declara un „sfat cu poporul” în privinţa sistemului heliocentric şi cel geocentric ale universului. Cum credeţi, mulţi dintre oamenii simpli s-ar decide să-l voteze pe Mikolaj Kopernik? Cred că nu, deoarece în concepţia populară pînă astăzi soarele merge pe cer de la răsărit spre apus într-un rădvan tras de cai albi.
Şi mai este ceva. La referendum sînt chemaţi să se pronunţe toţi, toată populaţia. Ca să determinăm numirea limbii populaţiei majoritare, trebuie să apelăm la alogeni? Nu e curios?
5. Încheind, consider că atribuirea denumirii de limbă română pentru noţiunea de limbă literară, oficială în Republica Moldova, nu ştirbeşte cu nimic nici autoritatea, nici demnitatea nimănui. Dimpotrivă, urmăm calea de dezvoltare firească a oricărui popor, despre care M. Eminescu scria: „Măsurariul civilizaţiei unui popor astăzi este o limbă sonoră şi aptă a exprima prin sunete – noţiuni, prin şir şi accent logic – cugete, prin accent etic – sentimente”. În realizarea acestui scop în zilele noastre apare cu evidenţă rolul decisiv al limbii române literare ca factor de cultură, de dezvoltare a terminologiei ştiinţifice şi tehnice, de diversificare stilistică. Îi urmăm în această privinţă pe predecesorii noştri în utilizarea experienţei de perfecţionare a mijloacelor expresive, pentru a ne situa alături de toate popoarele civilizate ale lumii.
Confirmarea limbii române ca limbă literară în Republica Moldova nu lezează cu nimic sentimentul general uman şi conştiinţa naţională ale vorbitorilor, deoarece la formarea şi dezvoltarea limbii române literare – alături de scriitorii şi oamenii de cultură munteni şi ardeleni – au contribuit în mod substanţial, cum am arătat mai sus, şi cei moldoveni, inclusiv cei originari din Basarabia (A. Donici, Al. Russo, B.P. Hasdeu, A. Mateevici, C. Stere ş.a.). Afară de aceasta rămîne în vigoare forma vie a graiurilor moldoveneşti, dar fără acele denaturări care i s-au atribuit în mod dăunător în diverse perioade.
Dacă tindem să mergem pe calea progresului economic, social, politic, tehnico-ştiinţific, cultural, e cazul să milităm şi pentru mijloace de exprimare adecvate, pentru o limbă care să corespundă epocii în care trăim, numind această limbă cu numele ei adevărat. Să nu ne ascundem după deget, ci să privim realitatea în mod cinstit, aşa cum este. E vorba şi de o îmbinare fericită a formei denominative cu cea a conţinutului, doar nimeni nu se mai îndoieşte acum că în estul Europei nu există decît o singură limbă romanică.
La sfîrşitul acestei comunicări aş dori să amintesc un fapt din trecutul istoric îndepărtat. A fost întrebat odată Alexandru Macedon cum de a supus el toată lumea cunoscută pe acele timpuri, nimeni pînă atunci nereuşind să facă acest lucru. Împăratul a răspuns: „Avut-am patru ajutoare cu mine: unul – cuvîntul dulce; altul – mîna întinsă prieteneşte; altul – judecata dreaptă; altul – iertarea celor greşiţi. Cu aceste ajutoare am supus toată lumea”.
Noi astăzi nu vrem să cucerim lumea, dar ca să ne înţelegem – noi înde noi – sîntem în stare? Să cugetăm cu toată înţelepciunea. Dacă toţi, cum declarăm în ultimul timp, recunoaştem unitatea limbii, trebuie să mărturisim şi unitatea denumirii ei, cum apare ea în toate statele unde are circulaţie această limbă (România, Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Serbia, Bulgaria, S.U.A. etc.). Este o denumire absolut justificată ştiinţific, pe care a acceptat-o o lume întreagă, denumire precisă, corectă, durabilă – limba română.
Reformularea cuvenită a Articolului 13 din Constituţie va servi drept chezăşie pentru însuşirea unei limbi literare (scrise şi orale) în formele cerute de normele respective cu toată terminologia ştiinţifică, tehnică, culturală, adecvată exigenţelor contemporaneităţii.
Limba Română,
nr. 4 (22), 1995, p. 10-19.
Comunicare prezentată la Conferinţa ştiinţifică
„Limba română este numele corect al limbii noastre”,
Chişinău, 20-21 iulie 1995