Româna – limba comună a două state independente
Pentru tiparIniţiativa manifestată de conducerea Parlamentului de a convoca această conferinţă ştiinţifică o consider drept dovadă a responsabilităţii pentru riscul pe care şi l-a asumat înaltul for legislativ prin adoptarea scandalosului Articol 13 din Constituţia Republicii Moldova.
Cînd am aflat despre această iniţiativă, m-am gîndit la ce bun ar mai trebui o discuţie, o dată ce s-au pronunţat în unanimitate şi fără echivoc întreaga Academie a Republicii Moldova, savanţii romanişti cu renume mondial, scriitorii, cadrele didactice, numeroşi oameni de cultură, Preşedintele Republicii? Dar, meditînd mai profund, am ajuns la concluzia că încă o discuţie pe marginea acestei probleme nu strică. Nu strică ea cel puţin pentru faptul că Articolul 13 a provocat o profundă dezbinare în sînul societăţii noastre, dezbinare ce se adînceşte pe zi ce trece şi se poate solda cu urmări indezirabile. Mă tem că greva studenţilor, a elevilor, a profesorilor preuniversitari şi universitari poate fi doar un preludiu la ceea ce s-ar putea întîmpla chiar în această toamnă.
Eu personal am căutat totdeauna să fiu cît mai departe de politică şi să-mi caut de treburile mele. Nu am aderat niciodată la vreun partid. Nu am fost nici comunist, nici frontist, nici socialist, nici agrarian. Dar cînd văd că ceea ce avem noi mai scump – sfînta noastră limbă – devine obiectul unor speculaţii politice, nu pot să nu iau atitudine.
Stimate doamne şi stimaţi domni! Spuneţi-mi, vă rog, în ce limbă literară comunică poporul din Republica Moldova? Cum se numeşte limba în care au scris marii clasici ai literaturii noastre M. Eminescu, V. AIecsandri, B.-P. Hasdeu, M. Sadoveanu? Oare ea se deosebeşte de limba lui G. Coşbuc, a lui Caragiale, Slavici sau Rebreanu? Dar să-i lăsăm pe scriitori în pace, căci ei, după părerea unora, nu fac altceva decît să „tulbure minţile oamenilor”. Spuneţi-mi, vă rog, în ce limbă sînt publicate în „Monitorul oficial” decretele prezidenţiale, deciziile guvernamentale? Spuneţi-mi, vă rog, în ultimă instanţă, în ce limbă este scrisă Constituţia Republicii Moldova? Deschidem prima pagină a Legii Supreme şi citim în Preambul:
„Noi, reprezentanţii plenipotenţiari ai poporului Republicii Moldova, deputaţi în Parlament,
Pornind de la aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova, [...]
Fiind conştienţi de responsabilitatea şi obligaţiile noastre faţă de generaţiile precedente, actuale şi viitoare” ş.a.m.d.
În acest stil este scris întregul text al Constituţiei noastre. Puneţi, domnitor, mîna pe inimă şi recunoaşteţi în ce limbă este scrisă „Legea legilor”, pe care „reprezentanţii plenipotenţiari ai poporului” au adoptat-o acum un an. Eu cred că într-o română literară mai perfectă nici că se putea. Încercaţi să redactaţi acest text. L-am putea redacta, dar numai din dorinţa de a-i da o „culoare” de grai moldovenesc, şi atunci vom folosi în loc de plenipotenţiar îmbinarea cu puteri depline, în loc de popor – norod, în loc de aspiraţii seculare – visuri de veacuri, în loc de independenţă – neatîrnare, în loc de responsabilitate – răspundere, în loc de obligaţii – îndatoriri, în loc de precedente – premergătoare.
Dar în ce limbă sînt scrise sau ar trebui scrise lucrările ştiinţifice, articolele publicistice? În ce limbă se predă sau ar trebui să se predea la noi în şcolile de toate gradele? În ce limbă vorbim noi astăzi de la această tribună, domnilor? În ce limbă trebuie să predau eu studenţilor de la Litere cursul de stilistică sau de gramatică istorică? Veţi spune că în „limba de stat”. Dacă ar fi să fie aşa, atunci nu îmi rămîne altceva de făcut decît să-l rog pe domnul decan ca de la 1 septembrie să-mi introducă aceste obiecte în orar sub denumirea: Stilistica limbii de stat şi Gramatica istorică a limbii de stat.
Este departe de mine gîndul de a desconsidera, de a persifla moldovenismele, care îmi sînt atît de dragi, pe care le-am asimilat o dată cu laptele mamei şi pe care caut să le folosesc ori de cîte ori este momentul. În funcţie de mediul sociocultural şi de cadrul situaţional în care se desfăşoară comunicarea, în stilul vorbirii orale-familiare vom recurge la bogăţia lexicală inepuizabilă, la pitorescul graiului moldovenesc. Să ne amintim în acest sens de stilul crengian sau de limbajul poetic eminescian, nuanţat cu numeroase particularităţi moldoveneşti în scopul de a plasticiza armonia expresivă a versului: „Acolo lîngă izvoară iarba pare de omăt”, „şi ţintirimul singur cu strîmbe cruci veghează”, „şi era una la părinţi şi mîndră-n toate cele”, „şi grăi cu grai de jele”. Ba chiar şi fonetica limbajului eminescian este organizată pe temelia graiului moldovenesc.
Prin termenul moldovenesc poate fi denumită numai acea varietate a dialectului dacoromân care este vorbită în Moldova dintre Prut şi Carpaţi, precum şi în Republica Moldova pînă dincolo de Nistru şi numai în cazul în care sînt luate în consideraţie particularităţile specifice suplimentare (şărpi: şarpe; jăli; jale; sară: seară; sămn: semn; ţăs: ţes; dzîc: zic; dzili: zile; şeapî: ceapă; şearî: ceară etc.). Nu există nici un element structural definitoriu prin care s-ar distinge graiul moldovenilor de cel al muntenilor sau al bănăţenilor. Pentru ca un moldovean (basarabean) să comunice cu un ardelean sau bănăţean nu e nevoie să se recurgă la româna standard, aşa cum procedează, spre exemplu, sicilianul, care, vrînd să comunice cu piemontezul, recurge la italiana literară.
Prin urmare, denumirea moldovenesc o poartă graiul vorbit în Moldova de pe ambele părţi ale Prutului (vorbirea populară, orală, nu cea literară, scrisă). Din acest punct de vedere în vorbirea obişnuită, în viaţa de toate zilele majoritatea populaţiei vorbeşte într-adevăr moldoveneşte, urmărindu-se în primul rînd scopul de a reda ideile într-o formă convenabilă, deseori neîncorsetată de conservatismul şi rigiditatea normelor literare. Acest aspect al vorbirii româneşti este deschis elementelor lexico-gramaticale populare, diverselor pronunţări regionale, aflîndu-se într-o flagrantă discordanţă cu normele standard, adică ale românei literare.
Sînt pe deplin de acord cu acei care consideră că vorbirii moldoveneşti ar trebui să i se acorde semnificaţia regională pe care o redă, şi nu una „naţională”. Denumirea de vorbire moldovenească este cunoscută încă de pe vremea cronicarilor. Deja Miron Costin, neimplicat în discuţii lingvistice de felul celor de azi, vorbeşte de „limba moldovenească sau românească”(Opere, Ed. P. P. Panaitescu, 1958, p. 212), înţelegînd că „moldovenesc” se identifică cu „românesc”. Sau să luăm un exemplu din romanul Nicoară Potcoavă de M. Sadoveanu. Vă amintiţi, acţiunea se desfăşoară în secolul al XVI-lea. La întrebarea lui Nicoară Potcoavă dacă interlocutorii săi, ucraineni de origine, mai ţin minte limba neamului de la care s-au desprins, unul dintre ei a răspuns:
– Cum nu, preacinstite, grăim şi acum limba de la baştina noastră ş-am învăţat şi moldoveneşte, şi ne-am încuscrit cu pămînteni de la apa Siretului, trăind cu ei în pobratanie.
Spunînd „am învăţat şi moldoveneşte”, personajul respectiv nu avea în vedere altceva decît graiul din regiunea Siretului, adică graiul moldovenesc. Cine, cine, dar marele Sadoveanu îşi dădea seama despre acest lucru.
Şi acum aş vrea să mă adresez domnilor amatori de referendumuri. În cadrul unui eventual referendum privind glotonimul „limba moldovenească”, referendum pe care eu nu-l exclud, căci în ziua de azi te poţi aştepta la orice, grupul celor 65 (dar poate că din mila lui Dumnezeu au rămas mai puţini) ar trebui să formuleze întrebarea nu „în ce limbă grăieşti, moş Ioane?”, dar „în ce limbă a scris Eminescu, Creangă, Mateevici, Coşbuc, Caragiale, Sadoveanu?”, cu condiţia ca respondenţii să fi citit măcar cîte ceva din opera marilor clasici. Dar aşa, întreabă-l pe moş Gheorghe: „Soarele se învîrte în jurul pămîntului sau pămîntul se învîrte în jurul soarelui?”, şi el îţi va răspunde că soarele se învîrte în jurul pămîntului, deoarece el vede că soarele răsare, se ridică, apune. Cunoştinţele din domeniul astronomiei elementare sînt cam aceleaşi ca şi cele din domeniul lingvisticii elementare. De unde să ştie sărmanul cetăţean al Republicii Moldova că termenul „limbă moldovenească” este vehiculat începînd cu anul 1812, cînd s-au întreprins primele încercări de argumentare politico-lingvistică a anexării Basarabiei la Imperiul Ţarist, a faptului că moldovenii din dreapta şi din stînga Prutului ar fi două popoare diferite ce vorbesc limbi diferite. „Argumentul” acesta a fost reactualizat de tătuca Stalin în perioada sovietică, fiind impusă oficial denumirea „limba moldovenească” populaţiei din aceste teritorii. Inoculat pe diferite căi (şcoală, presă etc.), termenul acesta a prins rădăcini adînci şi în jurul lui se pot face lesne speculaţii de ordin politic.
„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română, – scrie unul dintre cei mai iluştri savanţi lingvişti contemporani de pe glob, E. Coşeriu, – este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică...” Bine ar fi să fie „o greşeală naivă”, căci ea lesne ar putea fi corectată. Însă, din păcate, pe cei alde Toma Necredinciosul nici bunul Dumnezeu nu-i poate convinge.
A proclama ca entitate aparte o limbă moldovenească este cel puţin anacronic pentru ziua de azi. În actualele circumstanţe internaţionale, cînd Republica Moldova se afirmă tot mai activ pe arena europeană şi mondială, fapt ce se datoreşte şi activităţii prodigioase a domnilor parlamentari, este de datoria fiecăruia dintre noi, fie deputat, savant sau om de litere, să acţioneze politiceşte cu mai multă prudenţă şi înţelepciune şi să nu mistifice adevărul ştiinţific, căci el este unul: limbă a culturii şi limbă de stat este limba română pentru întregul spaţiu carpato-danubiano-nistrean. Adevărul acesta nu poate submina independenţa Republicii Moldova ca stat, tot aşa cum nu subminează independenţa Australiei, a Canadei sau a Statelor Unite ale Americii recunoaşterea limbii engleze ca limbă oficială, de stat, a acestor ţări. Exemple de tipul acesta sînt multe şi ele stau la îndemîna fiecăruia.
Susţinerea în continuare a glotonimului limba moldovenească scoate în vileag intenţia unor persoane care, fie din neştiinţă, fie din rea-voinţă, împiedică dezvoltarea polifuncţională a limbii române în Republica Moldova. Ar trebui să se ştie că graniţele politice nu au coincis şi nici nu pot coincide cu cele lingvistice. Prutul nu poate reprezenta o frontieră lingvistică. Să lăsăm la o parte substratul politico-ideologic cînd este vorba despre un adevăr sacru. Politica este una, ştiinţa este alta. Politicienii vin şi se duc, ştiinţa rămîne prin adevărul său.
Limba Română,
nr. 4 (22), 1995, p. 37-39.
Comunicare prezentată la Conferinţa ştiinţifică
„Limba română este numele corect al limbii noastre”
Chişinău, 20-21 iulie 1995