Legislaţia lingvistică şi condiţiile însuşirii limbii române de către alolingvi
Pentru tipar1. Legislaţia lingvistică aprobată în 1989 a consemnat un eveniment marcant pentru destinul limbii române din Republica Moldova. Limba noastră devenise „altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament unii către alţii” (V. Alecsandri). Ea ne-a oferit prilej de avînt şi entuziasm pentru perspectivele care se deschideau în faţa limbii române: a căpăta dreptul de a fi stăpînă în casa ei proprie, de a avea veşmîntul ei firesc – alfabetul latin. Legislaţia lingvistică a trezit interes în rîndul tuturor păturilor sociale. Alolingvii, care la început s-au opus vehement revendicărilor îndreptate împotriva rusificării limbii noastre, parcă au înţeles, în fine, că limba română în propria ţară trebuie să se bucure de drepturile ei fireşti, iar vorbitorii de alte limbi din republică trebuie să o însuşească la nivel comunicativ. Astfel se explică frecventarea de către alolingvi, în primii ani de după adoptarea legislaţiei lingvistice, a circa 2.500 de cursuri de însuşire a limbii române.
2. Perioada de funcţionare a legislaţiei lingvistice ne provoacă sentimentul de iluzii pierdute, de regret şi dezamăgire. După atîtea rătăciri prin problemele noastre, astăzi sîntem tot acolo de unde am pornit (poate chiar şi mai rău). Cînd încercăm să analizăm, în acest context, realitatea, constatăm cele mai nefaste condiţii pentru limba română:
– În oraşele şi orăşelele republicii, în Transnistria şi în Găgăuzia mediul lingvistic nu s-a schimbat defel în favoarea limbii de stat, el a rămas acela care a fost în imperiul sovietic, rusesc;
– Cu toate că numele limbii noastre literare de veacuri este limba română, termen confirmat şi prin Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, se aprobă constituţional numele unui aspect teritorial al limbii, cel al unui subdialect, „limba moldovenească” (adică nu limba scriitorilor clasici şi contemporani);
– Se propagă insistent, pînă la isterie, ideea necesităţii de a oficializa limba rusă;
– Limba rusă este în prezent mai „interetnică” în republică decît în perioada de pînă la 1989;
– S-au luat măsuri oficiale de dezvoltare a limbii ruse, una din ele fiind introducerea limbii ruse în şcoală ca disciplină obligatorie;
– Se insistă ca niciodată asupra ideii de „identitate a limbii moldoveneşti”, iar toţi cei care argumentează unitatea limbii române sînt învinuiţi de acţiune antistatală;
– Alolingvii, cu rare excepţii, nu au însuşit limba de stat, de care, în condiţiile actuale, nici nu mai au nevoie;
– A vorbi cu concetăţenii noştri alolingvi în limba română înseamnă a da prilej, în cel mai bun caz, pentru suspiciuni de naţionalism (adică de ce vorbeşti cu mine în limba ta, dacă ştii ruseşte?);
– A vorbi şi a scrie astăzi corect în limba română nu este un criteriu al culturii, ci o acţiune „antistatală” de românizare a „limbii moldoveneşti”, iar a vorbi incorect, rusificat, cu regionalisme, ar însemna „respectarea specificului limbii moldoveneşti”;
– Numai în condiţii social-politice antinaţionale poate apărea un document de felul celuia numit Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova (în proiect).
3. Dacă nu am abandonat definitiv ideea ca limba română să aibă funcţiile ei fireşti, să devină limbă de relaţii interetnice, să avem în republică nu bilingvismul „format istoriceşte”, ci acela care presupune şi capacitatea alolingvilor de a comunica în limba română, una dintre problemele serioase este însuşirea limbii de stat de către concetăţenii noştri alolingvi. S-au luat parcă toate măsurile de facilitare a procesului de însuşire a limbii de stat de către reprezentanţii etniilor conlocuitoare din republică: modificări în programele de învăţămînt, deschiderea unui număr mare de cursuri pentru maturi, schimbări de metodică a predării, editare de manuale. Carul însă a rămas pe loc.
În mass-media de la noi au fost vehiculate, în fond, două opinii cu privire la această situaţie. Una susţine că lipsesc cadrele calificate şi manualele bune. Însă această opinie nu este întemeiată. Profesorii de limba română sînt specialişti calificaţi, care au urmat cursuri de reciclare în domeniu, 65% din numărul total al lor avînd calificarea de filolog şi profesor de limba română, 36% – profesori de limbi străine (metodicele sînt similare), 1% – profesori de limba rusă în şcolile naţionale şi numai 3% sînt nespecialişti în domeniu (a se vedea: Făclia, 23 februarie, 2002). La dispoziţia celor care vor să studieze limba română au fost puse zeci de manuale, ce au drept obiectiv cultivarea abilităţilor de comunicare.Ar fi naiv să credem că moldovenii au învăţat limba rusă datorită manualelor şi învăţătorilor „de înaltă calificare”. Tot atît de naiv ar fi să credem că alolingvii care au locuit la noi între 1918 şi 1944 au învăţat limba română graţie unor profesori şi manuale de excepţie. Aceasta nu înseamnă că noi am nega importanţa bazei didactice în şcoală.
A doua opinie este că alolingvii nu vor principial să înveţe limba de stat. Elocvent în acest sens este un interviu cu unul dintre scriitorii noştri (Literatura şi arta, 24 octombrie 2002). La întrebarea: „De ce slavii din Republica Moldova nu vor să înveţe limba română?”, distinsul scriitor şi publicist răspunde: „Din lene, din rea voinţă, din aroganţă, dintr-un sindrom imperial”. Această idee este împărtăşită de mulţi. Noi nu excludem nici lenea, nici aroganţa, nici chiar „sindromul” de şovinism. În practica mea pedagogică am avut asemenea cazuri. Cînd încerci să comunici cu cei care se cred şi astăzi „fraţi mai mari” şi privilegiaţi, eşti tratat cu aroganţă şi nu numai.
4. Cauzele expuse mai sus, în opinia noastră, sînt de suprafaţă. În esenţă, însă, condiţiile şi factorii sociali frînează procesul de studiere a limbii române. Pentru ca limba de stat să fie însuşită de către concetăţenii alolingvi, nu e nevoie de aplicarea unei politici de forţă. Limba română în Republica Moldova trebuie să aibă acelaşi statut ca şi italiana în Italia, poloneza în Polonia, germana în Germania, rusa în Rusia ş.a.m.d. Trebuie să conştientizăm faptul că „cunoştinţele lingvistice ameliorează perspectivele de carieră”, că acestea „sînt indispensabile pentru a ocupa numeroase funcţii şi sînt deseori sinonime cu o promovare mai rapidă şi un salariu mai ridicat”. Acestea sînt nişte soluţii democratice fireşti promovate de Consiliul Europei. Nimeni nu-şi poate închipui ca în Rusia, necunoscînd limba rusă, cineva ar ajunge deputat al Dumei de Stat, ministru, primar, şef de departament, director de întreprindere etc. La noi însă e posibil. În cazul oraşelor şi orăşelelor din Republica Moldova, unde mediul lingvistic e rusesc, e nevoie mai mult de rusă decît de română pentru comunicare cotidiană. Elevii şi studenţii alolingvi învaţă a doua limbă, româna, pentru că o cer programele de studii, şi poate, doar în unele cazuri, şi din respect faţă de poporul băştinaş.
5. Mediul lingvistic nu poate fi redresat nici prin legislaţia lingvistică. Conform Concepţiei, limba rusă necesită statut de limbă de comunicare interetnică. În situaţia în care toţi locuitorii posedă limba rusă, iar o parte nu cunoaşte limba română, moldovenii sînt nevoiţi să comunice în limba „înţeleasă de toţi”.
Potrivit Concepţiei, limba utilizată în organele puterii de stat, în administraţia de stat, la întreprinderi, instituţii şi organizaţii, limba lucrărilor de secretariat e declarată limba de stat sau rusă (art. 6). În condiţiile cînd alolingvii nu cunosc limba de stat, vorbitorii de limba română sînt nevoiţi să se conformeze situaţiei şi să vorbească ei în limba rusă.
Încă o prevedere legislativă: „În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate ucraineană, rusă sau de altă naţionalitate, se foloseşte pentru comunicare limba maternă sau o altă limbă acceptabilă” (art. 6). Care sînt aceste localităţi? Oraşele republicii, cum ar fi Chişinău (cu 58% de alolingvi), Bălţi (63%), Tighina (75%), Tiraspol (82%), Dubăsari (67%), Basarabeasca (55%) ş.a.m.d. Ce efect ar avea „argumentele” aduse elevilor şi studenţilor despre avantajele însuşirii limbii române în aceste localităţi, în Transnistria sau în Găgăuzia, dacă legislaţia nici nu prevede să se vorbească limba română, ci „limba maternă a alolingvilor” sau „altă limbă acceptabilă”. Se alege cea „acceptabilă”, să „înţeleagă toţi” – rusa. Ne întrebăm retoric: În favoarea cărei limbi funcţionează astăzi, în statul nostru independent, legislaţia care acordă şi limbii ruse statut de limbă interetnică, îi acordă toate funcţiile pe care le are limba de stat? Care va fi limba „acceptabilă” dacă toate articolele din legislaţie se încheie cu astfel de formulări: „limba de stat, limba găgăuză sau rusă”, „moldovenească sau rusă”, „limba maternă sau altă limbă acceptabilă” etc.? În toate cazurile limba „acceptabilă” e cea „înţeleasă de toţi”.
Concludentă în sensul discuţiei noastre este o scrisoare, care ar putea fi numită notă ultimativă, din partea Adunării Populare a Găgăuziei către Guvernul Republicii Moldova. În scrisoare sînt învinuiţi factorii de conducere pentru faptul că cea mai mare parte a corespondenţei de la Chişinău le parvine în „limba moldovenească” (Flux,18 august 2003). Ne-am fi aşteptat ca numita adunare să ceară ceva în susţinerea identităţii etnice găgăuze. Nu. Ea cere corespondenţă în limba rusă. Scrisoarea respectivă a fost imediat trimisă de către guvern în toate departamentele „pentru a asigura traducerea în limba rusă”. Nu este aceasta o minimalizare conştientă, premeditată a funcţiilor limbii de stat?
6. Se susţine tot mai mult ideea de a oficializa limba rusă ca a doua limbă de stat, ea este fixată şi în proiectul noii constituţii a statului federativ. Iată cum este formulată: „limbile de stat pe tot teritoriul federativ Moldova – Transnistria sînt moldoveneasca şi rusa, acestea fiind în egală măsură utilizate în jurisdicţia federală” (după Flux, 12 august 2003). În ipostaza de „egală între egale” limba noastră a mai fost, în perioada de pînă la 1989. Ca exemplu de „egală între egale” astăzi ne serveşte Transnistria, unde drept limbi oficiale sînt declarate rusa, ucraineana şi moldoveneasca, regiune unde limba noastră nu este utilizată în administraţie.
7. O condiţie funestă pentru lărgirea funcţiilor sociale ale limbii române în Republica Moldova se pregăteşte prin prevederile Concepţiei politicii naţionale de stat a Republicii Moldova (în proiect), publicată în Moldova suverană din 25 iulie 2003). Poate oare contribui la „consolidarea poporului” şi la „armonizarea intereselor naţionale generale şi lingvistice cu interesele tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice din ţară” o concepţie plină de ipocrizie şi minciună? Nu intenţionăm să facem aici o analiză detailată a acestei „concepţii”. Vom insera doar cîteva dintre aceste afirmaţii perfide.
• Mişcarea de eliberare naţională de la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, secolul trecut, în care s-a pledat pentru independenţă, pentru limbă şi alfabet este prezentată ca nişte „evenimente inspirate de forţele politice radicale de orientare naţionalistă”, evenimente care „au dus la confruntarea interetnică şi la scindarea teritorială a ţării”, „la negarea existenţei naţiunii moldoveneşti şi a limbii moldoveneşti”. De aici reiese că independenţa, elementele de democratizare a societăţii, statalitatea limbii noastre, revenirea la alfabetul latin nu sînt cuceriri ale mişcării democratice, ci nişte urmări ale uneltirilor naţionaliste. Bătînd astfel şeaua, trebuie să se înţeleagă: dacă înlăturăm aceste urmări, obţinem „pace interetnică şi armonizare”.
• Una dintre cele mai mari realizări sociale (era să zic „socialiste”) din Moldova este bilingvismul moldo-rus şi ruso-moldovenesc „statornicit istoriceşte”, acela tradiţional de la noi, adică e vorba de cunoaşterea limbii ruse de către moldoveni, dar nu şi cunoaşterea limbii române de către vorbitorii alolingvi.
• Concepţia e pătrunsă de grija „părintească” faţă de limba rusă căreia şi în continuare i se atribuie funcţia de limbă interetnică, precum şi toate funcţiile limbii de stat. Mai mult chiar, în mod deosebit se subliniază că limba rusă „se aplică şi ea în toate sferele vieţii statului şi societăţii şi nu se va admite restrîngerea sferei de folosire...”, iar ca sarcină a politicii de stat este „asigurarea de condiţii pentru păstrarea şi dezvoltarea în continuare a funcţiilor oficiale ale limbii ruse”. Urmează, după cum se susţine în Concepţie, o „dezvoltare în continuare”, astăzi avînd numai funcţiile unei limbi de stat. Asemenea prioritate nu este prevăzută pentru limba majorităţii titulare. În aceste condiţii mai au oare nevoie de limba română cadrele de conducere, cadrele organelor puterii de stat, ale administraţiei de stat, lucrătorii de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii? Concepţia nu admite „restrîngerea sferei de folosire a limbii ruse”, adică înlocuirea limbii ruse din administraţie prin limba de stat.
• Concepţia conferă statutul de limbi oficiale limbii ruse, ucrainene şi moldoveneşti pentru Transnistria, iar pentru Găgăuzia – limbii moldoveneşti, ruse şi găgăuze. Trebuie să fim lipsiţi de judecată matură ca să credem că situaţia actuală, cînd numai rusa este oficială, se va schimba în favoarea limbii române sau găgăuze, în timp ce aceeaşi Concepţie cere „neadmiterea restrîngerii sferei de folosire a limbii ruse în toate domeniile vieţii statului şi societăţii”. Cedarea unor funcţii de către limba rusă în favoarea limbii române sau găgăuze deja înseamnă o „restrîngere a sferei de folosire a limbii ruse”.
8. Rusa nu este numită limbă a diasporei ruseşti, adică a unui „grup etnic aflat în afara graniţelor ţării de origine” (DEX, 1996, p. 300), ci a unei minorităţi naţionale, care se vrea a fi cu statut de limbă oficială.
În materialele Consiliului Europei referitoare la Anul European al Limbilor – 2001, termenul limbă minoritară este sinonim cu cel de limbă regională. Astfel, în Dosarul informaţional citim: „Consiliul Europei a adoptat Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare; Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare este în vigoare în 11 ţări”.Or, statut de limbă minoritară au limbile acelor etnii care s-au constituit istoriceşte pe un teritoriu compact în cadrul unor ţări ale popoarelor titulare. E vorba, de exemplu, de limba bască, o limbă neindo-europeană, rămăşiţă a unui grup de limbi mediteraneene preindo-europene, a unei etnii care îşi are baştina istorică într-o regiune situată în partea de Nord-Est a Spaniei. Basca e vorbită de circa un milion de vorbitori. Toţi bascii vorbesc şi spaniola. O altă limbă minoritară sau regională din Spania este catalana, vorbită în Nord-Estul ţării, în Catalonia şi Valencia. Catalonia este baştina istorică a catalonilor. Limba catalană este limba regională sau minoritară din Spania. Limba catalană s-a extins ajungînd nu numai în Valencia, ci pînă în insulele Baleare, Sardinia şi chiar la Napoli şi în Sicilia (a se vedea: Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile lumii. Mică enciclopedie, Bucureşti, 1981, p. 53-54). Pe lîngă limba maternă, catalanii din Spania vorbesc şi spaniola.
Limbile găgăuză şi bulgară din Republica Moldova doar convenţional ar putea fi numite minoritare sau regionale (în accepţia Consiliului Europei). Găgăuza este vorbită de 145.458 de găgăuzi, care locuiesc relativ compact în raioanele Comrat, Vulcăneşti, Taraclia, Ceadîr-Lunga, iar bulgara – de 88.419 bulgari aşezaţi cu traiul în raioanele Ceadîr-Lunga şi Taraclia. Aceştia nu s-au format ca etnie în Sudul Basarabiei, ci au venit aici prin anii 1768-1774, în urma războiului ruso-turc, datorită politicii ţariste de colonizare a Basarabiei.
Am fi lipsiţi de temei, dacă numai în baza raportului numeric faţă de limba populaţiei titulare am acorda statut de limbă minoritară sau regională limbilor rusă, ucraineană, poloneză, ţigănească, idiş ş.a. Orice elev ştie bine că ruşii nu şi-au constituit unitatea lor etnică în Moldova, ci în Rusia. Ei au venit aici ca imigranţi, colonizatori, „eliberatori” şi au inundat, în fond, localităţile republicii, fără a avea o regiune populată compact. Ca rezultat al politicii antinaţionale a Rusiei, la noi limba rusă a devenit dominantă, nu regională sau minoritară. În condiţiile unei ţări decolonizate, suverane, cum este declarată Republica Moldova, rusa trebuie să fie limba diasporei ruseşti, adică a unui grup de persoane de aceeaşi origine etnică (în cazul nostru de circa 12% din numărul populaţiei) plecate din ţara de origine (din Rusia) şi stabilite pe teritoriul ţării noastre. În accepţie europeană, nici ucraineana nu poate fi considerată la noi limbă minoritară sau regională. Ea nu are teritoriu compact de utilizare, iar ca etnie ucrainenii s-au format în Ucraina, la noi ucrainenii au apărut ca imigranţi. Ucrainenii din Moldova şi-au părăsit ţara lor de origine şi s-au aşezat cu traiul la noi. Prin urmare, şi ei constituie o diasporă. Nu mai vorbim aici de reprezentanţii altor etnii (evrei, ţigani, polonezi, bieloruşi etc.). Într-un stat democratic nu trebuie să fie limitate drepturile fireşti ale etniilor, inclusiv cele ce ţin de patrimoniul cultural, de limba maternă. În acelaşi timp, limbile diasporelor nu pot fi promovate ca limbi oficiale sau de stat în întreaga ţară, aşa cum ar fi posibil pe un teritoriu administrativ dintr-o ţară unde o populaţie minoritară şi regională s-a constituit istoriceşte ca etnie.
După cum am văzut din cele cîteva referinţe la Concepţia nominalizată, se manifestă o deosebită grijă faţă de limba unei singure etnii – rusa. Concepţia nu uită nici de limba majorităţii populaţiei. Iată un „beneficiu” prevăzut pentru această limbă. Printre principiile politicii naţionale de stat este „păstrarea şi dezvoltarea în continuare a specificului limbii moldoveneşti”. La care specific se referă autorii Concepţiei? Oare nu cumva la acela din Dicţionarul moldovenesc-românesc de Vasile Stati, odioasă operă antinaţională şi antibun-simţ? Elevii nu trebuie să înveţe limba română literară, ci specificul „limbii moldoveneşti”, cuvintele demult dispărute, regionalismele, rusismele, de exemplu, bleahă (= căldare), cochilică (= copilă), libov (= dragoste), bucfă (= literă), pasajîrcă (= autobuz), uciganie (= crimă), întrebăciune (= întrebare), crăpat (= alimente), rodilcă (= maternitate) etc.
Concepţia stipulează, de asemenea, „neutralizarea juridică şi politică a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existenţei naţiunii moldoveneşti, de discreditare a istoriei moldoveneşti, de negare a etnonimului «moldoveni» şi glotonimului «limba moldovenească»”. Nu este greu de presupus care ar fi măsurile de „neutralizare juridică” faţă de cei care utilizează termenii „români”, „limba română”, „literatura română”. Aceste măsuri sînt cunoscute în istoria noastră, nu atît de îndepărtată. I-aş întreba pe autorii Concepţiei: Ce măsuri de „neutralizare juridică” vor fi luate faţă de somităţile ştiinţifice mondiale, faţă de notorietăţi de talia lui M. Costin, D. Cantemir, Gh. Asachi, Al. Russo, C. Negruzzi, M. Eminescu, M. Sadoveanu care şi-au numit limba – română?
10. Un prost serviciu pentru buna înţelegere interetnică şi pentru procesul însuşirii limbii române de către alolingvi îl face presa oficială, în special cea de limbă rusă. Toate iniţiativele de propăşire a culturii naţionale, a limbii, literaturii şi istoriei, de cultivare a dragostei faţă de moştenirea noastră culturală sînt întîmpinate ostil şi îndărătnic. Ele sînt interpretate drept tentative ale forţelor politice naţionaliste, care ar submina statalitatea noastră şi ar provoca confruntări interetnice, un loc aparte revenindu-i românofobiei. Pentru a ne convinge de această realitate, e suficient să răsfoim presa numai din luna august, anul curent. Două exemple. Cu scopul de a „demonstra” că structurile româneşti încalcă „dreptul poporului moldovenesc la identitatea sa etnică”, pentru un articol al său (Vremea, 12 august 2003) „distinsul” Vasile Stati ia drept moto un fragment dintr-un context, cu totul de altă natură, cum că o trăsătură a românilor, care provoacă repulsie, este şărlătănia. Un alt „prieten al poporului moldovenesc”, V.I.Grosul, într-un interviu din Nezavisimaia Moldova (13 august 2003), afirmă că „înlocuirea alfabetului moldovenesc cu cel românesc n-a adus nici un progres culturii din Moldova”, că „mişcarea naţională moldovenească a intelectualităţii noastre s-a transformat în mişcare naţionalistă cu elemente cuziste şi ale gărzii de fier, iar, în situaţia aceasta, trebuie susţinută Transnistria”.
11. Ne-am referit mai sus numai la unele dintre condiţiile sociale, care, parcă intenţionat, ar fi create pentru a menţine încordarea, starea de alertă şi de îngrijorare, care nu favorizează în nici un fel procesul de însuşire a limbii române, nu numai de către moldoveni, ci, mai ales, de către alolingvi.
Intelectualitatea noastră, toţi cetăţenii de bună credinţă trebuie să se includă hotărît în crearea şi susţinerea unor condiţii sociale benefice dezvoltării limbii române la ea acasă:
– Limba română trebuie promovată în ţara ei la nivelul altor limbi europene în ţările acestora (italiana în Italia, germana în Germania, rusa în Rusia etc.);
– Limba română trebuie să fie unica limbă de stat în Republica Moldova, iar cunoaşterea ei de către alolingvi să fie o realitate de care nu se pot lipsi pentru a beneficia de toate drepturile de cetăţean al statului;
– Întrucît legislaţia lingvistică, aprobată în condiţiile Uniunii Sovietice, nu mai corespunde condiţiilor unui stat suveran, cum este şi Republica Moldova, se impune elaborarea şi aprobarea în Parlament a unei noi legislaţii;
– În problemele de limbă română şi de istorie, factorii de decizie trebuie să ţină cont de opiniile savanţilor consacraţi, din ţară şi de peste hotare, nu de cele ale angajaţilor politici, chemaţi să susţină o ideologie de partid.