Educaţie prin cuvânt
Pentru tiparPerioada de tranziţie care durează de ceva vreme şi nu se ştie cât va mai continua, ne pune în faţa unor situaţii complicate, din care trebuie să aflăm ieşire. În acest sens, menirea şcolii este de a-i învăţa pe tineri cum este lumea şi nu de a-i instrui în arta de a trăi. Iar acest lucru nu se poate realiza altfel decât ţinând cont de trecut, care este depozitarul experienţei acumulate. Respectul faţă de tradiţie, precum şi conştientizarea faptului că reînnoirea devine o realitate de fiecare dată, cu fiecare tânără generaţie, salvează lumea în condiţiile modernităţii, în care societatea este ameninţată la tot pasul de crize. Dintre acestea, însă, pericolul crizei în învăţământ este poate cel mai grav.
Creat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, de către Spiru Haret, noul sistem de învăţământ românesc era recunoscut drept unul dintre cele mai performante în Europa. Anume acestui sistem de învăţământ i se datorează efervescenţa creatoare din perioada interbelică, reprezentată prin generaţia de aur a lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Ţuţea ş.a. Ceea ce trebuie menţionat este că Spiru Haret şi-a axat sistemul de învăţământ pe cultura generală. Obiecte de studiu precum logica şi filologia erau prezente până şi în programul şcolilor de arte şi meserii. Cred că trebuie să se ţină cont de aceste tradiţii şi să nu fie neglijată filologia, şi în mod special, educarea prin cuvântul artistic. În general, nu trebuie neglijate momentele care s-au dovedit a fi utile pentru crearea valorilor. Şi e necesar să spunem că poporul român, din care facem parte şi noi, basarabenii, are o vocaţie culturală puternică. Aici însă se cere făcută următoarea precizare: în spaţiul dintre Prut şi Nistru, datorită izolării acestuia de matca naturală, cultura a fost împiedicată să se dezvolte în mod firesc. Acum, când posibilităţile democraţiei sunt mult mai mari, ar trebui să analizăm cu discernământ această situaţie, creând posibilitatea de a recupera pierderile în acest sens. O strategie a învăţământului basarabean ar trebui să fie axată şi pe studiul filologic asiduu recuperator. În acest sens, poate chiar crearea de laboratoare studenţeşti în vederea studierii mentalităţilor în spaţiul pruto-nistrean ar fi de bun augur.
Se ştie că acum toată lumea e orientată spre studierea limbilor străine şi lucrul e lăudabil, mai ales că în trecutul recent posibilităţile de acest fel erau limitate. Însă uneori orientarea doar spre aspectul practic diminuează rostul cunoaşterii unei limbi, ducând chiar la neglijarea cunoaşterii limbii materne. Este cu atât mai important să ţinem cont de momentul respectiv, cu cât situaţia actuală e de aşa natură încât ne paşte pericolul izolării forţate în ţarcul retrogradării spirituale. În acest scop este manevrată şi denumirea limbii care se vorbeşte în spaţiul dintre Prut şi Nistru, utilizându-se acelaşi mecanism ideologic răspândit în cumplitele vremuri staliniste.
Cum este promovată cultura în Republica Moldova prin intermediul limbii române? Iată o întrebare care nu trebuie să-i lase indiferenţi pe profesorii din diferite domenii. Respectarea nivelului la care se efectuează predarea limbii române ar trebui să facă parte din strategia stimulării dezvoltării culturalului din stânga Prutului. Educarea prin cuvântul artistic ţine de necesitatea redresării unei situaţii care încă nu este conştientizată până la capăt: elaborând false teorii despre existenţa a două limbi (română şi moldovenească), de fapt, se atentează la vocaţia noastră culturală, căci, se ştie bine, nu poţi crea opere de artă cu un instrument lingvistic rudimentar. Iar orice discuţie despre cultură are ca punct de pornire fenomenul artei. Hannah Arendt, în cartea sa Între trecut şi viitor (Editura Antet, 1997), susţine că „în timp ce caracterul obiectual al tuturor lucrurilor cu care ne înconjurăm constă în faptul că ele au o formă prin care apar, numai operele de artă sunt create cu unicul scop al apariţiei. Criteriul potrivit pentru a judeca apariţiile este frumuseţea; dacă vrem să judecăm obiecte, chiar şi obiecte obişnuite de uz curent, numai prin valoarea lor de utilizare şi nu prin apariţia lor – adică dacă sunt frumoase sau urâte, sau undeva la mijloc – ar trebui să ne scoatem ochii. Dar pentru a deveni conştienţi de apariţii, trebuie mai întâi să fim liberi să stabilim o anumită distanţă între noi şi obiect… Această distanţă nu poate apare dacă nu suntem în poziţia să uităm de noi înşine, de grijile, interesele şi nevoile vieţii noastre, astfel încât nu vom pune stăpânire pe ceea ce vedem, ci îl vom lăsa să fie aşa cum este, în apariţia lui. Această atitudine de bucurie dezinteresată (…) poate fi experimentată numai după ce au fost rezolvate nevoile organismului viu, astfel încât, eliberaţi de necesităţile vieţii, oamenii pot fi liberi pentru lume” (pag. 218-219). Aş mai aminti aici, în acelaşi sens, şi o frază devenită celebră în anii ’70, aparţinându-i reputatului critic şi istoric literar Vasile Coroban: „Dorogoi, pentru a face poezie mai trebuie să şi zbori”. Cât de mare era „partea de zbor” (ca să utilizăm o expresie a lui Liviu Damian) a scriitorului, în general, reiese cu claritate şi din eseistica poetului Ion Vatamanu, despre care nu se poate afirma că nu a cunoscut fenomenul modernizării literaturii. Iată cum explica el, bunăoară, frecvenţa în peisajul literar basarabean a unor simboluri precum „ţărâna”, „piatra”, „apa”, „frunza”: „Faptul că istoria de multe ori ne-a pus să ne pornim iară şi iară de la pământ a făcut să ne vedem mai bine în oglinda de ţărână, în adevărul pietrei şi al apei, al frunzei, rotindu-ne cu aripa asupra casei şi văzând în depărtare atât cât nu ne-ar desparte, ci ne-ar apropia”.
Decenii la rând, după cel de-al doilea război mondial, scriitorii basarabeni au fost puşi în situaţia de a lupta pentru menţinerea libertăţii interioare, care constă în asigurarea condiţiei sine qua non a literaturii – limba. Iată de ce în perioada postbelică şi chiar după 1989 foarte multe poezii sunt consacrate problemei limbii, noţiuni precum „mama”, „graiul” fiind asociate. Poeţii îşi imaginează perspective variate asupra cuvântului artistic, de la a intra în cuvânt „ca în habitaclu” (Eugen Cioclea), până la a intra în cuvânt „ca într-o biserică” (Vasile Romanciuc). Atitudinea faţă de problema limbii transpare şi în recentul volum de versuri „Noi, picătura de sânge”, semnat de Mihail Ion Cibotaru:
„Dar gurile s-au deschis,
Văz, cuget, simţire, memorie
Toate au gură acum…
…Alei, gura, mult prea-ndoielnică, înfricoşata,
muţita mea gură, şi inimă!” (Strigare).
Cum se explică fenomenul specific basarabean al „limbirii”, ca să utilizez un termen îndrăgit şi inventat de prozatorul Serafim Saka, dacă nu prin starea de incertitudine în care se află limba română în Republica Moldova. Aceeaşi explicaţie o are dăinuirea exagerată a elementelor tradiţionaliste şi semănătoriste în cultura scrisă a basarabeanului.
Pentru vorbitorii de română din spaţiul interriveran – de la copilul de grădiniţă până la scriitor sau academician – problema limbii are conotaţii specifice, determinate de afirmarea tot mai pronunţată a societăţii de consum. Interpretarea tendenţioasă a discuţiilor despre limbă, neglijarea necesităţii de a o cultiva permanent generează din partea unor indivizi inconştienţi reproşuri precum: „V-o trebuit limbă? Iaca am ajuns să nu avem ce mânca!”. Elementul culturii este substituit cu cel al politicului şi omul simplu nu conştientizează esenţa lucrurilor. Relaţia dintre grai (limba vorbită) şi limba literară (exemplară) se află la baza „Dicţionarului moldovenesc – românesc” (autor V. Stati), lucrare ce ilustrează perfect situaţia când implicarea politicului în cultură poate da naştere filistinismului, împiedicând dezvoltarea şi cultivarea mentalităţii capabile să privească fenomenul în adevărata sa lumină şi nu doar sub aspect utilitarist. În acest aşa-numit dicţionar materialul factologic este expus şi interpretat în contradicţie cu bunul-simţ. Se încearcă reducerea la zero a efortului de a ieşi din criza la care s-a ajuns pentru că nu s-au respectat adevărul privind unitatea limbii, a istoriei şi a culturii şi dreptul limbii la evoluţia ei firească. Altfel spus, deşi încă nu am ieşit din criza identitară, suntem împinşi înapoi, la situaţia dezastroasă când cuvinte precum „amic” sau „camarad”, sinonime cu „prieten”, ca să nu mai vorbim despre o mulţime de neologisme din limba literară exemplară, erau ţinute la index şi erau private de dreptul de „a participa” la exprimarea nuanţată a gândirii artistice şi intelectuale. Aceasta înseamnă, de fapt, stimularea unei situaţii conflictuale a cărei povară este aruncată, de pe acum, pe umerii copiilor noştri. A neglija acest adevăr nu înseamnă decât a crea viitor unei crize şi mai acute. Diez Bering, unul dintre autorii cărţii Omul secolului XX (volum coordonat de Ute Frevert şi H.G. Haupt, apărut în traducerea Mariei-Magdalena Anghelescu, Editura Polirom, Iaşi, 2002), ajunge la o concluzie elocventă în ceea ce priveşte absenţa crizelor din societatea franceză din secolul XX. Lucrul acesta a fost posibil, susţine autorul, datorită prezenţei active a intelectualului în Franţa, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, în special după cazul Dreyfus (1898), când în apărarea acestuia au ieşit, fără a avea nici un fel de drepturi politice, scriitorii şi oamenii de artă. Primul dintre ei a fost Emil Zola. Lui i s-au alăturat alte nume notorii: Anatole France, Marcel Proust, Leon Blum. Diez Bering conchide: „Aşa ceva nu se mai văzuse în lume: un literat, folosind doar arma cuvântului, i-a făcut pe cei puternici să tremure” (pag. 171). Mai târziu, în 1968, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, la intenţia de a-l aresta pe Jean – Paul Sartre, implicat în revolta studenţească, va reacţiona spunând următoarele: „Voltaire nu poate fi arestat. Sartre este şi Franţa” (pag. 175).
Or, intelectualul care este apt să abordeze cu luciditate situaţii şi evenimente, trăgând nişte concluzii valabile şi prevenind răstălmăcirea adevărului, se poate forma inclusiv sau mai ales prin intermediul cuvântului artistic, căci „măreţia trecătoare a cuvântului şi a faptei poate rezista în lume în măsura în care i se conferă frumuseţe. Fără frumuseţe, adică fără gloria strălucitoare prin care se manifestă nemurirea potenţială în lume, întreaga viaţă omenească ar fi zadarnică şi nici o măreţie nu ar putea rezista” (Hannah Arendt).