Un atentat oficial la valorile noastre naţionale
Pentru tiparLectura proiectului Concepţiei politicii naţionale de stat a Republicii Moldova nu poate să nu stârnească o repulsie în plus faţă de greşeala fundamentală a conducerii actuale a statului nostru, care sfidează în mod conştient adevărul istoric şi ştiinţific referitor la populaţia băştinaşă, majoritară şi titulară, desprinsă din „marele trup al românismului” (Alexei Mateevici) de Rusia hrăpăreaţă şi nesăţioasă încă în 1812. Referinţele la Moldova istorică şi la voievodul Ştefan cel Mare, pe care demnitarii de azi le fac numai şi numai din considerentul că acesta ar fi fost un antiromân (în realitate Ştefan cel Mare a fost domnitorul uneia dintre cele trei ţări româneşti şi – de aceea – un „mare geniu român”, după cum l-a numit Mihai Eminescu; a se vedea carteaPublicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, Editura Cartea moldovenească, 1990, pag. 478), sunt fariseice în lumina adevărului că statul lăsat de marele voievod a fost de-a dreptul sfârtecat de Rusia, mai apoi – împărţit de aceasta cu Ucraina, în scopul de a-l deromâniza. Imediat după 1812 toţi românii de la est de Prut au fost rebotezaţi de ruşi „moldoveni”, iar limba lor – „moldovenească”. Mai mult, chiar denumită „moldovenească”, limba noastră a fost izgonită din administraţie, din învăţământ şi din biserică, de prin 1860 rezervându-i-se un anumit loc numai în cocioabele rebotezaţilor „moldoveni”. Dovada cea mai concretă şi mai convingătoare a acestei atitudini barbare a ruşilor faţă de poporul şi limba noastră o constituie activitatea publicistică a lui Alexei Mateevici, care, având conştiinţa clară a românităţii noastre originare, până la revoluţia burgheză democratică din februarie 1917 a vorbit despre „moldoveni” şi „limba moldovenească”, iar după această dată a revenit la adevăr, mai ales în cuvântarea sa la congresul învăţătorilor basarabeni din 25 mai 1917, în care a afirmat răspicat că „suntem români, strănepoţi de-ai romanilor” şi că „n-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut” (Alexei Mateevici, Opere, vol. I, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993, pag. 463, 464).
Pe scurt, Rusia ţaristă a promovat în mod constant o politică de deromânizare a Basarabiei (de prin 1792 făcuse acelaşi lucru şi în cazul populaţiei româneşti de peste Nistru) şi aproape două veacuri ruşii nu vor să accepte revenirea noastră la adevăr. Îi putem înţelege, pe ruşi, în calitatea lor de cotropitori şi asupritori. Dar cum să-i înţelegem pe conducătorii „noştri”, care de atâţia ani rămân surzi şi muţi la adevărul despre noi şi despre limba noastră?
Cramponaţi de etnonimul popor „moldovean” şi de glotonimul „limba „moldovenească”, demnitarii ajunşi la timona republicii sunt chiar mai răi decât ruşii, în străduinţa lor de a ne deznaţionaliza, de a ne rusifica în continuare.
Din păcate, pe această străduinţă se întemeiază şi Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova, document pe de-a-ntregul antiromânesc şi chiar antimoldovenesc, astfel zis – prorusesc. Putem înţelege necesitatea unui atare document oficial, mai ales în cadrul eforturilor de reunificare a Republicii Moldova, dar nu putem nicidecum admite federalizarea egală cu împărţirea statului în trei sau poate chiar mai multe „fărâme” care, devenind subiecţi ai unei eventuale federaţii, vor avea dreptul să iasă din componenţa acesteia cu tot cu pământul marelui Ştefan. Aceasta în primul rând.
În rândul al doilea, strategia federalizării e întemeiată pe sugrumarea definitivă a valorilor noastre naţionale, de vreme ce puterea comunistă nu se ocupă de economia statului, ci de suprimarea istoriei românilor, a limbii române, a imnului, stemei de stat etc., în scopul de a fi pe plac minorităţilor, dar nu ucrainenilor, bulgarilor, găgăuzilor, evreilor, nu, ci... ruşilor.
Să apelăm, însă, la textul nemijlocit al proaspătului, iar în fapt – al vechiului, de când Rusia, document inspirat de comuniştii „noştri”. „Limba moldovenească, având statutul de limbă de stat, se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale”. Normal, de vreme ce românii constituie 64,5% din populaţia statului. Dar de ce în alineatul imediat următor se stipulează că „limba rusă, care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, are statutul de limbă de comunicare interetnică, se aplică şi ea în toate sferele vieţii statului şi societăţii”?
Comuniştii greşesc profund când „descoperă” la ora actuală pentru limba rusă statutul de limbă de comunicare interetnică. Rusa a avut un atare statut în condiţiile fostei Uniuni Sovietice şi a fost declarată şi în Moldova limbă de comunicare interetnică numai în acea calitate a ei. „Limba rusă, ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea R.S.S., se foloseşte pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între naţiuni” citim în legea „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova” (art. 3; sublinierea ne aparţine. – I.C.). Ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea R.S.S.!
Autodestrămarea imperiului sovietic a lichidat în mod automat acea calitate a limbii ruse. Nici un act legislativ de după declararea independenţei statului nostru n-a „înviat-o”.
Dar întrebarea absolut esenţială nu poate să nu apară când, după asigurarea că limba „moldovenească” se foloseşte „în toate sferele”, urmează afirmaţia că şi limba unei minorităţi de numai 12% din populaţia statului se utilizează – şi ea! – „în toate sferele”. Care va fi situaţia, stimaţi cititori, când aceste două limbi vor fi folosite „în toate sferele”?
Răspunsul este la îndemâna oricui şi ne miră naivitatea sau poate, totuşi, fariseismul feroce al autorilor Concepţiei care constată cu o seninătate olimpiană că „pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale Găgăuzia statutul de limbi oficiale este consfinţit pentru limbile găgăuză, moldovenească şi rusă. În Transnistria funcţionează oficial limbile moldovenească, ucraineană şi rusă”. Cine nu ştie că şi la est, şi la sud, cu toate că sunt „consfinţite” câte trei limbi oficiale, funcţionează numai una – rusa?
Federalizarea, inspirată de Rusia şi iniţiată în scopul de a satisface toate „cerinţele” separatiştilor de la Tiraspol, are nevoie de supremaţia limbii ruse, şi numai a acesteia. Afirmaţia că „una din priorităţile naţionale ale Republicii Moldova este asigurarea însuşirii limbii moldoveneşti” este categoric ridicolă, dacă luăm în seamă politica de stat a comuniştilor, cu legile adoptate relativ recent cu privire la minorităţile naţionale şi la publicitate, prin care majoritatea comunistă din parlament a votat supremaţia limbii ruse (asupra limbii „moldoveneşti”), şi – mai ales! – politica lingvistică a separatiştilor tiraspoleni, conform căreia nu se admite funcţionarea nici măcar a unei şcoli cu predarea limbii „moldoveneşti” pe baza grafiei latine.
Fariseice sunt afirmaţiile autorilor Concepţiei despre bilingvismul moldo-rus şi cel rus-moldovenesc, îndeosebi despre cel „statornicit istoriceşte”. Când ruşii au învăţat limba noastră în măsură suficientă pentru a putea activa la noi fără să ne ceară nouă, băştinaşilor, să stâlcim măreaţa limbă a lui Tolstoi şi Dostoievski? Cine nu ştie că ruşii, dimpotrivă, ne-au obligat şi pe noi să uităm că avem limba noastră, ne-au creat „condiţii” pentru a ne da copiii la grădiniţe, şcoli şi universităţi cu limba rusă de predare şi educaţie. (Un timp la Chişinău era o singură grădiniţă „moldovenească”, la bariera Sculeni, şi numai opt şcoli în limba acestui pământ.)
„Istoriceşte” la noi a existat o tiranie diabolică a limbii „fratelui mai mare”. Dar Dumnezeu cu „trecutul” acesta; de ce puneţi la cale o continuare a aceleiaşi tiranii, astăzi dureros de reală la sudul şi la estul republicii, stimaţi domni tovarăşi, în pofida polilingvismului declarat şi atât de agreat de dumneavoastră?
Inspiratorii şi autorii Concepţiei se îngrijesc de „neadmiterea restrângerii sferei de folosire a limbii ruse în toate domeniile vieţii statului şi societăţii”. Dar aceasta nu înseamnă oare din start o diminuare – oficială! – a rolului şi importanţei limbii celor 64,5% din locuitorii republicii? Conştientizează oare actualii guvernanţi faptul că o atare „politică lingvistică” poate aduna în Piaţa Marii Adunări Naţionale acelaşi milion de români moldoveni care au obţinut – în condiţiile Uniunii R.S.S.! – ca limba noastră să fie stăpână la ea acasă şi să fie scrisă cu caracterele latine, în care şi-au aşternut pe hârtie operele Hasdeu, Eminescu, Creangă şi ceilalţi clasici ai literaturii române? Mai mult, ce o să ziceţi când o să vi se ceară să asiguraţi traducerea textelor din limba de stat în cea oficială?
Ar mai fi de spus multe. Ne limităm la afirmaţiile şi sugestiile de până aici. Proiectul fiind publicat pentru discuţia întregului popor, contează în ce mod anume vor fi luate în consideraţie afirmaţiile şi sugestiile exprimate de către oamenii de ştiinţă, de scriitori, ziarişti, într-un cuvânt de societatea civilă. Vor ţine oare cont politicienii „noştri” de convingerile românilor moldoveni care au votat în Piaţa Marii Adunări Naţionale pentru decretarea limbii populaţiei titulare a republicii ca limbă de stat şi pentru revenirea scrisului nostru la grafia latină, ca şi pentru celelalte atribute naţionale, convingeri pe care avem cu toţii a le exprima în cadrul tot mai apropiatului recensământ oficial din 1 aprilie 2004, că suntem români, vorbim limba română şi, stimând în continuare limbile grupurilor etnice oploşite – de voie sau de nevoie – pe pământul nostru, n-am uitat idealurile naţionale pentru care am luptat în 1988-1989 şi la care nici un partid nu are dreptul să atenteze.