Apropo de service
Pentru tiparTimpul fuge, ne îndepărtează tot mai mult de ziua, memorabilă într-un sens, în care un fost ministru, om înţelept şi devotat cauzei naţionale, în referatul său cu privire la respectarea legislaţiei lingvistice în domeniul de care era responsabil, pronunţase cuvântulservice (în expresia lift-service). În loc să ne bucurăm că ministrul în cauză se apropia cu bună intenţie de o expresie care mai aştepta în anticamera vorbirii şi scrierii noastre, am rămas uluiţi de agramaţia lui, de vreme ce el pronunţase „lift-service”, adică aşa cum se scrie, şi nu „lift-servis”, după cum se rosteşte expresia în cauză.
Nu-l învinuim, după atâţia ani câţi au trecut, ci ne mirăm că un om care nu se lăsa dominat de rutina exprimării „moldoveneşti” cu „podşipnici” şi „zamoace” întâmpina greutăţi la rostirea unor cuvinte engleze ce-şi găseau tot mai uşor locul în vocabularul întregii noastre societăţi.
Am pomenit cazul acestui fost ministru pentru că e pitoresc şi lesne memorabil, dar radioul şi televiziunea, nemaivorbind de stradă, ne „hrănesc” zilnic cu atare mostre de rostire greşită a anglicismelor şi în genere a străinismelor ce au invadat vorbirea şi scrierea noastră în condiţiile economiei de piaţă. Pe de o parte, lucrul acesta e firesc, oamenii trebuie ajutaţi să înţeleagă sensul cuvintelor noi şi – nu în ultimul rând – pronunţarea lor corectă. Pe de altă parte, şi oamenii – mai cu seamă cei suspuşi, care apar în faţa microfoanelor şi au obligaţiunea să servească drept exemplu pentru auditori, – trebuie să manifeste dorinţa de a se cultiva permanent, de a folosi cuvintele noi cu sensurile lor exacte şi în rostirea lor corectă. Din memoria noastră nu dispare nu numai „lift-service”-le ex-ministrului pomenit, dar nici „business”-ul unei doamne cu o anumită reputaţie, nici „credítele” unui ex-prim-ministru etc.
Nu-l facem nici noi personal pe atotştiutorul, deoarece cuvintele recent intrate în vocabularul economic, de exemplu, nu le-am învăţat în şcoală, inclusiv în cea superioară, ci le învăţăm practic odată cu întreaga societate. Deosebirea dintre noi şi acei pe care cutezăm să-i pomenim aici şi să-i corectăm e că noi mai întâi consultăm dicţionarele, şi abia după aceea ne decidem să le pronunţăm, fiind atenţi şi la remarcele privind pronunţarea lor. Cuvântul devenit, recent, anecdotic la noi „service”, de exemplu, e însoţit în Dicţionarul explicativ al limbii române nu numai de o descifrare competentă – „Staţie de reparare şi întreţinere a autoturismelor sau a diverselor aparate”, dar şi de indicaţia, dintre paranteze pătrate, că se pronunţă sérvis (pag. 979).
La fel în cazul celui de-al doilea cuvânt, care a făcut-o niţel ridicolă pe doamna avută de noi în vedere: după ce explică sensul acestui anglicism – „afacere” –, sursa numită indică pronunţarea lui corectă: bíznis (pag. 121).
Nu revenim – aici – la mai cunoscutele crédit, buget ş.a., care continuă să fie pronunţate pe ici-colo greşit („credít”, „bujet”), ci punem în atenţia dumneavoastră, dragi cititori, o seamă de cuvinte de tot mai largă circulaţie, care, fiind pronunţate incorect, pot avea repercusiuni absolut nedorite asupra auditorilor, în special asupra celor neobişnuiţi să verifice – cu dicţionarul în faţă – sensul cuvintelor noi şi pronunţarea acestora.
Primul în ordinea frecvenţei la radio, televiziune şi în cuvântări la diverse adunări este cuvântul management, care comportă trei sensuri înrudite – „1. Activitatea şi arta de a conduce; 2. Ansamblul activităţilor de organizare, de conducere şi de gestiune a întreprinderilor; 3. Ştiinţa şi tehnica organizării şi conducerii unei întreprinderi” –, toate extrem de importante în contextul economiei de piaţă şi, prin urmare, imposibil de ocolit în activitatea oamenilor de afaceri şi în aceea a jurnaliştilor, a savanţilor economişti şi a altor categorii de persoane care vin în contact sau popularizează activitatea agenţilor economici. Prea bine, dar sunt de-a dreptul nenumărate cazurile în care acest termen este pronunţat după cum se scrie, „management”, fapt care ne convinge că oamenii, chiar citind dicţionarul explicativ, nu manifestă curiozitatea spirituală de a citi şi indicaţia privind rostirea lui corectă: menigiment.
Întrucâtva înrudit cu managementul este substantivul neuntru marketing – „Disciplină şi activitate comercială care porneşte de la cunoaşterea curentă şi în perspectivă a nevoilor cumpărătorilor, spre a satisface operativ aceste nevoi” – pe care concetăţenii noştri de cele mai diferite ranguri în ierarhia imaginară a factorilor din economie şi a celor ce vin în atingere cu ei nu pun accentul unde îi este locul: márketing.
Un termen din alt domeniu, însă nu mai puţin, ba cu siguranţă cu mult mai aproape de necesităţile zilnice ale oamenilor decât cele numite anterior, este ortografiat greşit la stânga şi la dreapta – „a pasteriza”, „pasterizare”, „pasterizat” etc. Or, termenul acesta provine de la numele chimistului şi biologului francez Louis Pateur şi se scrie niţel altfel decât se pronunţă: a pasteuriza. De altfel, nici pronunţarea acestui verb şi a derivatelor lui nu este întocmai cu aceea de care se învredniceşte ea în cazul oamenilor noştri: a pastöriza.
Şirul exemplelor concrete de scriere şi rostire greşită a unor termeni deveniţi în ultimul timp absolut indispensabili activităţii noastre ar putea fi, din păcate, lesne continuat. Ne limităm la aceştia, consemnând în final că savanţii din republică n-au rămas impasibili faţă de imperativul comentariului competent, concret şi convingător asupra cuvintelor neologice. Numim, înainte de toate, o contribuţie substanţială în domeniu a academicianului Nicolae Corlăteanu – Încadrarea lingvistică în realităţile europene (Editura A.S.E.M., Chişinău, 2001), apoi câteva aparţinând lui Alexei Palii (Dicţionar explicativ pentru toţi; Editura Epigraf, Chişinău, 2001), Valentin Guţu (Dicţionar al greşelilor de limbă; Editura Arc, Chişinău, 1998), Vlad Pohilă (Mic dicţionar de nume proprii străine; Editura Arc, 1998) etc. Dicţionare avem, am mai spus acest lucru în presă, rămâne să le răsfoim...
Autobuzul, troleibuzul, microbuzul
Absolut indispensabile orăşeanului de azi, tustrele mijloacele de transport scoase în titlul eseului de faţă nu lipsesc nici o zi de pe buzele noastre. Şi e firesc. Nu e la fel de natural modul în care întrebuinţează aceste cuvinte acei conaţionali, care nu s-au sustras nici până în prezent influenţei nefaste din partea limbii ruse şi pronunţă „aftóbus” (cu accent pus greşit pe ó şi cu s la sfârşit) şi „troléibus” (cu accent pus greşit pe diftongul éi şi cu acelaşi s la sfârşit).
La prima vedere, în cazul acestor substantive, nu există vreo problemă lingvistică serioasă. Dar să privim lucrurile în esenţă şi în adâncime. Primul substantiv luat în discuţie nu se pronunţă cu accentul pe ó, deoarece el ia naştere cu ajutorul elementului de compunere áuto (cu accentul pe á). Ce-i drept, în cadrul cuvintelor alcătuite cu acest element de compunere accentul principal trece în mod automat şi obligatoriu pe rădăcina cuvântului format: autoacuzáre, autoadministráre etc. – până la autobús, substantiv înregistrat în Dicţionarul explicativ al limbii române, însă urmat, ca o variantă nerecomandabilă, de remarca „vezi autobúz”. Anume această formă a cuvântului în discuţie – autobúz – este corectă şi recomandabilă. Facem aici trimiterile de rigoare la alte trei surse ştiinţifice. În foarte utilul şi neînvechitul (la est de Prut, cel puţin) Dicţionar de dificultăţi ale limbii române (Bucureşti, Editura Coresi, 1991) Gabriel Angelescu afirmă răspicat: „Autobúz, s.n., nu autobús” (pag. 10). În acelaşi mod explică adevărul despre scrierea şi rostirea substantivului cu pricina lingviştii chişinăuieni. Valentin Guţu în al său Dicţionar al greşelilor de limbă (1998) îl consemnează în forma eronată „autobus, -e”, pe care o corectează la aceeaşi pagină 24: autobuz, -e. Andrei Crijanovschi în prestigiosul său Dicţionar de dificultăţi ale limbii române (Editura Arc, Editura Museum, 2002) notează: Autobúz (cu accentul pe ú şi cu z la sfârşit), după care ne avertizează: „scris şi accentuat greşit autóbus” (cu accent pe ó şi cu s la sfârşit).
De altfel, Andrei Crijanovschi ne facilitează trecerea absolut firească la cel de-al doilea substantiv în discuţie, de vreme ce într-o notă la cuvântul autobúz el consemnează şi cuvântul troleibúz (cu accent pe ú şi cu z la final). Nimic de mirare că în acelaşi mod recomandă să scriem şi să rostim acest substantiv Valentin Guţu (pag. 175). În sfârşit, această scriere şi rostire a denumirii nelipsitului în oraşe vehicul rutier de transport în comun este consfinţită în Dicţionarul explicativ al limbii române (pag. 1115).
Întrucâtva mai complicată e problema (anume problema!) celui de-al treilea substantiv luat aici în discuţie. Că la Chişinău se pronunţă şi se ortografiază greşit „microbus”, ne convingem zilnic în stradă nu numai în conversaţiile cu oamenii neinstruiţi, dar şi la prima aruncare de ochi la stâlpii pe care sunt plasate panourile oficiale, instalate de funcţionari de la Primărie. Or, e suficient să deschidem orice dicţionar explicativ, inclusiv relativ proaspătul Dicţionar explicativ uzual al limbii române, editat la Chişinău în 1999, ca să ne convingem că se scrie şi se pronunţă microbúz (cu accent pe ú şi cu z la sfârşit; pag. 337).
Dar când am afirmat că problema substantivului microbúz este mai complicată, am avut în vedere şi faptul că o parte a concetăţenilor noştri continuă să folosească, în locul acestuia, cuvântul „rutieră”. În Dicţionarul explicativ al limbii române se explică just că autobuzul mic folosit pentru un număr redus de persoane se numeşte şi se pronunţă microbúz şi, la pag. 490, – că rutier, -ă este un adjectiv însemnând literalmente „care ţine de drumuri, propriu drumurilor”, propunându-ni-se un exemplu de întrebuinţare a acestui adjectiv: „vehicul rutier”. Alte două exemple servite de prestigiosul dicţionar au menirea să ne edifice definitiv cu privire la sensul adjectivului rutier, -ă: Transport rutier (totalitatea vehiculelor care circulă pe şosele) şi Maşină rutieră (maşină folosită la construirea drumurilor şi şoselelor). Prin urmare, substantivizarea abuzivă, de aceea greşită, a adjectivului rutier, -ă este o abatere nerecomandabilă de la firea însăşi a acestuia.
Adevărul a fost surprins în mod corect, succint şi pe deplin convingător de Andrei Crijanovschi, care în lucrarea sa citată deja consemnează: „Microbúz, nu marşrutcă, nici rutieră; scris şi accentuat greşit micróbus” (pag. 243).
Autorul acestei surse de cea mai mare credibilitate numeşte şi sinonimul substantivului în discuţie – maxitaxi (ortografiat împreună, un singur cuvânt). E adevărat că autorii Dicţionarului explicativ al limbii române îl scriu prin cratimă – maxi-taxi, dar principalul e că ei explică limpede că maxi-taxiul (la plural maxi-taxiuri) înseamnă „Microbuz care funcţionează după sistemul taximetrelor” (pag. 606).
Nu vă supăraţi, stimaţi cititori, că v-am răpit câteva minute cu explicaţiile şi „trimiterile” acestea la diverse izvoare ştiinţifice; tustrele substantivele luate aici în discuţie sunt prea des întrebuinţate, mai ales la oraş, şi întrebuinţate adesea greşit; or, simpla – s-ar părea – demnitate omenească presupune o rostire şi o scriere cel puţin corectă a cuvintelor care, conform dictonului popular, ne poartă cinstea.
La-la-la?
Întâmplător sau poate nu, câteva spicheriţe radio şi TV au îndrăgit peste orice măsură prepoziţia la. Prima – în ordinea în care am înregistrat „fenomenul” – nu se poate nicidecum despărţi de prepoziţia numită ori de câte ori îi răsare în gură expresia „După părerea (opinia, convingerea etc.) mea”. Ea face ce face şi zice fără sfială „La părerea mea”.
Nu zicem că ar săvârşi o crimă, dar când avem locuţiunea consacrată După părerea mea, nu există nici o îndreptăţire ştiinţifică pentru izgonirea acesteia şi folosirea unei locuţiuni noi, mai curând poluate ori poluante. Un timp cineva – poate colegii, poate şefii – îi temperase zelul, acum nenorocita ne bombardează dimineaţa şi seara cu acelaşi strident şi nejustificat „La părerea mea”, mai rar – „La părerea noastră”, ca şi cum prin această „redactare” a formulei autohtone sau traducere mecanică a rusescului „íŕ ěîé âçăë˙ä” sau „на наш взгляд” ne-ar ferici ca pe noi.
A doua spicheriţă pare întrucâtva mai inventivă, dar nu în sensul bun al cuvântului. Ea zice în fiecare emisiune „îngrijită” prin străduinţele sale „Acum ne luăm la revedere”. De fapt, poate ar trebui să ortografiem enunţul altfel, dar nu ne duce capul cum anume s-o facem, de vreme ce formula autohtonă de rămas bun este – o ştie toată lumea! – „La revedere”. Acum încercaţi dumneavoastră, stimaţi cititori, să scrieţi ce zice numita spicheriţă TV. Poate: „Acum ne luăm la «La revedere»”? Or, de data aceasta enunţul ei sună şi mai deocheat. De a cui nevoie această „înnoire”, domnilor TV-işti?
Ca să nu le fie urât acestor două spicheriţe, în străduinţele lor de a ne „la-la”-i la nesfârşit, s-au găsit şi alţi „cunoscători”, la fel de „fini”, ai limbii noastre străbune, care, chiar nefiind spicheri şi spicheriţe de profesie, ne informează sistematic, fără vreo sfială că-i ascultă o lume întreagă, că o seamă de colegi sau consăteni de ai lor au plecat la lucru «la Rusia» ori «la România». De ce «la», domnilor „la-la-la”-işti, dacă expresia demult încetăţenită în limba noastră e că omul pleacă – la lucru ori cu altă ocazie, cu alt scop – în Rusia, în România, în Portugalia etc.?
O domniţă se joacă de-a redactarea nedorită, nerecomandabilă, în fine – eronată, a expresiei de mult osificate „După părerea mea (noastră)”, alta nu doreşte să-şi ia – simplu şi corect – rămas bun de la spectatori ori să le zică – după cum face o lume – „La revedere”, „Pe curând” sau în vreun alt fel celor ce o ascultă, ci îngrămădeşte doi de la într-un enunţ care ar putea fi scris „Acum ne luăm la «La revedere»” (or, noi nu-l scriem aşa în nici un caz!), cel de-al treilea „inovator” în ale limbii e supărat pe prepoziţia în şi o înlocuieşte arbitrar şi chiar greşit cu aceeaşi prepoziţie la, înscriindu-se astfel în rândul „la-la-la”-iştilor neobosiţi şi – principalul – corupători de gust lingvistic. Dacă, presupunem, aceşti trei „la-la-la”-işti şi-ar vorbi cumva unul altuia – pe rând sau într-o cameră bine închisă, în care s-ar afla tustrei şi ar vorbi toţi odată – poate s-ar convinge ei înde ei că atâtea prepoziţii nevinovate, folosite în locul altora, pe deplin justificate în context, nu „sună” sănătos în limba aceasta supranumită fagure de miere. Nu „sună” sănătos e un fel de a zice. Mai pe de-a dreptul ar fi să le zicem noi să acorde atenţia cuvenită formulelor de rămas bun atât de pitoreşti şi de frumoase în forma lor tradiţională, formulelor cu sens de cuvinte incidente, la fel de binevenite în comunicarea noastră normală, şi prepoziţiei în, atât de fireşti în enunţuri vechi cât lumea că în anumite cazuri, cu diverse scopuri, omul pleacă în Rusia ori, mai curând, în România.
Să auzim de bine!
Că se zice în stradă, între oameni neinstruiţi sub aspect lingvistic, „Să ne auzim de bine!”, e rău – nu-i vorbă –, dar este oarecum lesne de înţeles. Or, în ultimul timp se cam trece de şagă, un anunţ publicitar cu acest text agramat fiind luat cu îndărătnicie în ziarul Flux(De exemplu, în numerele din 25 iulie, 1 şi 8 august 2003), iar când la 16 august acelaşi enunţ greşit a răsunat – rostit de un spicher al radioului naţional! – în emisiunea de seară pentru micuţi, n-am mai putut să nu luăm condeiul în mână.
Când zicem „să ne vedem cu bine!”, avem în vedere sensul „Să ne întâlnim...” şi, prin urmare, aici pronumele ne este pe deplin justificat. Dar în cazul enunţului în discuţie avem cu totul altă construcţie verbală: să auzim vorbindu-se despre noi de bine! Deci, nu e vorba ca noi să ne auzim pe noi, după cum nici în enunţul „Să ne vedem...” nu e vorba să ne vedem pe noi, ci noi înde noi să ne vedem (=să ne întâlnim) cu bine. Pentru oamenii neiniţiaţi prepoziţiile pe şi cu se pare că ar fi identice ca sens, ceea ce e totalmente greşit.
Bine, bine, se poate întreba cititorul acestui eseu, dar enunţul din ziar şi, totodată, de la radio a fost folosit de oameni învăţaţi!
Aici problema devine – repetăm – mai gravă. Trecuţi prin şcoli, poate chiar filologice, intelectualii n-au dreptul la eroare. Ei au obligaţiunea de a se cultiva mereu şi de a servi drept exemplu pentru oamenii din preajmă. Şi e de-a dreptul ruşine că ei – ziariştii din presa scrisă şi din cea vorbită poate în primul rând – nu citesc literatura filologică la temă, nu frecventează librăriile sau cel puţin bibliotecile ca să procure ori să împrumute cărţi de cultivare a limbii. Încercăm să le venim în ajutor, trimiţându-i la cartea lui Nicolae Mătcaş De la grotesc la sublim (Chişinău, revista Limba Română S.R.L., 1995), în care formula de rămas bun Să auzim de bine! se învredniceşte de o tratare amănunţită şi convingătoare.
Cunoscutul lingvist chişinăuian porneşte, după cum e natural, de la două enunţuri care numai aparent ar fi similare: „Am vrea (aşteptăm, dorim etc.) să ne vedem (=să ne întâlnim) cu bine unii cu alţii” şi „Am dori să auzim vorbindu-se numai de bine despre noi...”.
Nicolae Mătcaş ne îndeamnă să reţinem că în primul caz cele două verbe sunt reflexive reciproce – „să ne vedem (=să ne întâlnim ) noi”, „să vă vedeţi (=să vă întâlniţi) voi”, „să se vadă (=să se întâlnească) ei, unii cu alţii, unele cu altele”, din care cauză aceste verbe cer un regim prepoziţional sociativ (unii cu alţii), pe când în cazul al doilea verbul este la diateza activă şi presupune, întâi de toate, un regim puternic (acuzativul cu sau fără prepoziţia pe sau o construcţie care îl înlocuieşte): „Să-i auzim pe toţi vorbind numai de bine despre noi”, „Să auzim că toată lumea vorbeşte numai de bine despre noi” şi să mai reţinem că în acest al doilea caz – atenţie deosebită! – raportul sociativ este exclus. De aici prepoziţiile diferite înaintea cuvântului bine: „Să ne vedem (=să ne întâlnim) cu bine!”, dar „Să ne auzim de bine!”.
Admitem că explicaţia dată de autorul cărţii De la grotesc la sublim este prea savantă, dar exemplele propuse de domnia sa, reluate aici de noi, sunt clare ca bună ziua. Mai mult, referindu-se în continuare la eventuala dorinţă a vorbitorilor de a rosti enunţul în discuţie într-un tempo rapid, Nicolae Mătcaş sugerează „să-l „sacrificăm” pe ă din semnul distinctiv al conjunctivului (să): S-auzim de bine!”.
În fine, colegul lingvist citează un enunţ corect din Ion Creangă: „Mă închin cu frăţească dragoste şi să auzim de bine!”.
Cum s-ar putea explica mai limpede că nu e corect „Să ne auzim – noi pe noi??? – de bine!”, ci numai şi numai „Să auzim – vorbindu-se despre noi – de bine!”?
Poate citându-l, spre încheierea eseului de faţă, pe un lingvist mai tânăr, dar la fel de atent şi de fin la rostirea şi scrierea românească: acesta plasează în partea stângă a paginii cărţii sale expresia greşită „Să ne auzi de bine!”, iar în partea dreaptă a aceleiaşi pagini ne propune formula corectă – Să auzim de bine! (Valentin Guţu, Dicţionar al greşelilor de limbă,Chişinău, Editura Arc, 1998, pag.25).
Nu ne rămâne, credem, decât să vă spunem şi dumneavoastră, scumpi cititori: Să auzim de bine!
Zmeurul şi zmeura
Creşte şi pe la noi un „arbust din familia rozaceelor, cu ramuri ghimpoase, flexibile, cu frunze albe pe partea inferioară, cu flori albe, cu fructe roşii, aromate, comestibile”, care se numeşte... dar cum să vă spunem, stimaţi cititori, ca să fie mai bine? Conform dicţionarelor de specialitate, acesta e zmeurul, la plural (rar) zmeuri. Des este întrebuinţată denumirea fructului acestui arbust, care e... ne pomenim din nou în dificultate, nu ştim cum să ne exprimăm ca să fie înţeles şi bine, deoarece fructul zmeurului este, conform ştiinţei lingvistice, zmeură.
De ce zicem că suntem în dificultate când vine vorba despre denumirea arbustului şi a fructului acestuia?
Pentru că la noi, în Republica Moldova, s-au încetăţenit – pentru aceste realităţi – denumirile ruseşti „mălin” şi „mălină”. Zicem ruseşti, deoarece atunci când am încercat să verificăm denumirile în cauză, am aflat că substantivul mălin, mălini înseamnă „arbust decorativ din familia rozaceelor, cu flori albe mirositoare şi cu fructe drupe mici, negre, din a cărui scoarţă amară se prepară un medicament astringent”, iar mălină, măline înseamnă „drupă sferică de culoare neagră şi cu gust amar, întrebuinţat în medicina populară” (Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 607).
Este limpede, pentru început, că „mălina” atât de frecventă în vorbirea românilor moldoveni de la est de Prut nu este nicidecum... mălină, ci e zmeură.
Ca să ne dumerim până la capăt, am cercetat cum se traduce din ruseşte „малина” şi am realizat că echivalentul românesc al acestui cuvânt rusesc este zmeurul, iar fructul lui e zmeura (Gheorghe Bolocan, Tatiana Voronţova, Elena Şodolescu-Silvestru, Dicţionar rus-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pag. 611), apoi – cum se traduc substantivele româneşti, mălin şi mălină în ruseşte, stabilind că echivalentul lor rusesc este „черёмуха” (copac şi fruct).
Acum sperăm să fie clar de ce ne aflam în dificultate când abia intenţionam să fixăm pe hârtie corect denumirea arbustului zis, la noi, „mălin” şi a fructului acestuia, zis „mălină”; corecte sunt denumirile zmeur şi, respectiv, zmeură. (Apropo, curiozitatea ne-a făcut să căutăm o traducere adecvată a vorbei de duh ruseşti, „не жизнь, а малина”. Iată-o, conform Dicţionarului rus-moldovenesc din 1986, vol. 1, pag. 422: „trăieşte ca găina la moară”, altfel zis – „huzureşte”; „de bine”, adaugă autorii sursei citate, de parcă s-ar putea huzuri şi „de rău”.)
Cu toate că putem fi siguri că s-a înţeles care e deosebirea esenţială dintre mălin, -ă şi zmeur, -ă, am cercetat selectiv dicţionarele ruso-moldoveneşti de odinioară, ca să vedem cum traduceau autorii lor rusescul „малина”, de am ajuns să greşim atât de amarnic până azi, confundând substantivele zmeur, -ă şi mălin, -ă. Spre onoarea regretatei Maria Podico, în Dicţionarul rus-moldovenesc alcătuit de ea (Editura Cartea moldovenească, 1973), la pagina 369 citim că arbustul respectiv este zmeur, iar fructul lui e zmeură. Altfel zis, am avut şi savanţi bine informaţi, care n-au căzut pradă traducerilor mecanice din ruseşte, atât de frecvente în epocă. Se vede însă că influenţa limbii ruse a fost, la noi, atât de puternică – în sens de acaparare a vocabularului oamenilor noştri şi de inoculare a cuvintelor „fratelui mai mare” în vorbirea/scrierea noastră –, încât nici traducerile corecte din unele dicţionare nu i-au putut determina să se dezbaiere de rusismele venite puhoi pe meleagul nostru odată cu „eliberatorii”.
În încheiere transcriem explicaţiile juste, date substantivelor în discuţie de autorii Dicţionarului explicativ uzual al limbii române, editat la Chişinău în 1999: mălinul este „arbore din familia rozaceelor având frunzele cu marginea zimţată, cu flori albe şi fructe mici, negre, folosite în industria alimentară şi în medicină” (pag. 329), pe când zmeurul înseamnă „arbust din familia rozaceelor, cu flori albe şi cu fructe de culoare roz, comestibile” (pag. 631).
Concluzia vine, credem, de la sine: mălinul e un arbore ce dă fructe mici, negre, pe când zmeurul este un arbust cu fructe roşii sau roz, şi nu este bine să confundăm aceste denumiri, chiar dacă, în virtutea circumstanţelor de tot soiul, în Republica Moldova se zice atât de des mălină zmeurei, iar substantivul zmeur, -ă aproape că nu se foloseşte. Sarcina noastră o vedem în străduinţele de a pune cuvintele la locurile lor, conform adevărului, adică denumirilor lor curat româneşti de totdeauna.