Câteva consideraţii pe marginea Eroticii lui Nichita Stănescu
Pentru tipar„Dumnezeu al naturii ne înghite, ne naşte, ne vorbeşte, ne creşte, se culcă cu noi, se lasă consumat, zămislit şi născut de noi. Pe scurt, el este substanţa fără sfârşit a faptei şi a suferinţei noastre. Dacă din iubita noastră ne plăsmuim un astfel de Dumnezeu, actul acesta este religie aplicată.” Deşi par un rezumat al eroticii lui Nichita Stănescu, aceste gânduri şi-au luat zborul dintr-o minte vizionară, în plin romantism. Novalis le însemna în 1799 (Între veghe şi vis. Fragmente romantice, Bucureşti, Univers, 1995, p. 255), furnizându-i lui Hugo Friedrich încă un argument pentru a înţelege că seminţele din care avea să crească modernitatea poetică germinau deja în evul romantic.
În poezia lui Nichita Stănescu, iubirea însufleţeşte materia, dar în acelaşi timp o dematerializează, reducând-o la cuvinte-esenţe. Prin iubire lumea renaşte perpetuu: „Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal,/ şi stam în iarbă înroşit,/ ca o făptură de oval/ şi de furnici călătorit./ Durerea mea era un principat,/ o ţară putredă, nevorbitoare,/ fostul meu ochi era palat,/ inima mea, un negru soare. / Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal,/ când tu ai zis de mine / că mă renaşti din nou regal,/ şi în dureri divine, –/ şi-mi dai din nou aceeaşi stea,/ şi-acelaşi cal mi-l dai din nou,/ din nou o să mă urci în şea,/ cuvânt făcându-mă, ecou” (Nod 6). Eschatologia sugerată de soarele negru al regatului putred, în care s-a destrămat instituţia logosului, este corectată printr-o cosmogonie ce proiectează eul poetic stănescian spre un alt nivel ontic: renaşterea în cuvânt. Căci etericul cuvânt nu are carne dureroasă şi ţâşniri de sânge efemere, are doar eternitate.
Într-un avertisment către cititorul ediţiei definitive a poemelor sale, poetul nota: „Ea propune, din punctul de vedere al sentimentelor, sentimentul că apocalipsul a fost de mult, de foarte mult, şi că amintirea lui poate fi considerată numai ca o sursă a cuvintelor reci, neschimbate în urlet” („Către cititorul cărţii acesteia”, în Ordinea cuvintelor, II, Bucureşti, Cartea românească, 1985, p. 6). Acest apocalips a spulberat materia şi a reconstruit spiritual lumea din anti-materia necuvintelor. Lumea cea veche, creată cândva la începuturi, în şapte zile, şi populată cu fiinţe şi obiecte al căror unic rost era acela de a fi primit un nume, este abolită. Odată constituit cosmosul lingvistic, concretul nu-şi mai are rostul, din punctul de vedere al poeticului ce neagă obiectiv lumea, pentru a o reafirma în limbaj, în idei pure, în entităţi spirituale dezbărate de povara materiei.
Numai prin eros se poate renaşte întru puritatea absolută a geometricelor gheţuri polare: „Aş vrea să fugim în Hiperboreea/ şi să te nasc viu,/ urlând, alergând, zdrobită de zimţii/ cerului vineţiu,/ pe gheaţa crăpată de iceberguri” (Elegia a opta, Hiperboreeana). Cosmogoniile eminesciene erau izvorâri concentrice din ape lustrale, ţâşniri luminoase crescând în armonioase progresii geometrice. În deplin acord cu modernitatea poetică, Nichita Stănescu preferă, dimpotrivă, meandrele dezordonate ale liniilor frânte, zimţii tăioşi ai cerului ce veghează această sfâşietoare naştere, păstrând vagi ecouri din durerea măicuţei mioritice, dar şi „somnul cu fierăstraie-n el” ce decapitează caii (Somnul cu fierăstraie-n el). Hugo Friedrich vedea în acest simbol al fierăstrăului (Lautréamont, Éluard, Picasso) o marcă a obsesiei structurale ce domină poezia şi arta modernă în a doua jumătate a veacului al nouăsprezecelea. Pentru poetul necuvintelor, dramatismul structurii formale, devenit el însuşi conţinut al poeziei, nu se sprijină doar pe dezarticularea programatică a morfo-sintaxei şi uneori a foneticii, ci şi pe deprinderi asociative complet inedite, prin care se inventează continuităţi semantice şi imagistice total neaşteptate.
Facerea şi desfacerea lumii corespunde succesivelor naşteri-renaşteri din demiurgicul pântec al unei iubite abstracte, zeificate („Această tânără femeie aspră/ va deveni zeiţă”, Minerva), care ştie să nască doar vorbe, căci a trăit exclusiv printre cărţi: „Şi chipul tău prelung, iubito, / cu pletele sălbăticite printre cărţi” (Pentru liniştea somnului). Doar cuvintele translucide şi tăioase ca laserul merită renăscute, căci doar prin ele se ajunge la miezul simbolic al lucrurilor: „Visez acel laser lingvistic,/ care să taie realitatea de dinainte,/ care să topească şi să străbată/ prin aura lucrurilor” (Necuvinte). Arghezi vorbise, cum bine se ştie, despre „cuvinte-fulgi, cuvinte-aer, cuvinte-metal”. Lui Nichita Stănescu tabelul lui Mendeleev nu-i mai ajunge spre a cataloga perfidele, polivalentele cuvinte. Trebuie eliminate cele impure, contaminate de inerţiile procesuale ale materiei: „I-am spus daimonului: – Tu nu ştii că/ vorba arde,/ verbul putrezeşte,/ iar cuvântul/ nu se întrupează ci se destrupează?/ Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta/ şi a fiert din pricina luminii soarelui./ Am dat un nume unui copil/ şi numele s-a spart de timp şi de vrăbii” (Daimonul meu către mine).
Cuvântul ucide, dar e o moarte creatoare precum cea a unor zei civilizatori: „nici o moarte nu rămâne neîmpodobită/ de o naştere”, căci „naşterea lumii şi apoia ei/ sunt lipite/ şi dorm îmbrăţişate/ în acest punct albastru”. Alchimia ce transformă lumea în cuvinte repetă nesfârşit procesul mecanic al morţii definite ca înghiţire – „Toate aceste burţi au aceeaşi foame,/ ca dovadă că se mănâncă unele pe altele,/ ca dovadă că sunt” – şi al renaşterii: „aici, în această zonă cosmică/ toţi se nasc din toţi,/ neîntrerupt, toţi se nasc din toţi./ Omul se naşte din pasăre,/ pasărea din vierme,/ viermele din iarbă,/ iarba din resturile omului” (Contemplarea lumii din afara ei). Acest limbaj esenţial, orânduit după sintaxa miturilor cosmogonice, este menit să ne reamintească ambivalenţa, dar şi unitatea lumii, continuitatea dintre urât şi frumos, poetic şi nepoetic, mort şi viu etc. Numai în limbaj toate aceste contrarii pot fi abolite, spre a putea fi astfel contemplate adevărurile ontologice esenţiale.
Sentimentele, ca şi cuvintele ce le exprimă, sunt tridimensionale şi se mişcă liber în spaţiu, concretizând vertijul devorator al duratei: „Eu stăteam la o margine a orei,/ tu – la cealaltă,/ ca două toarte de amforă./ Numai cuvintele zburau între noi,/ înainte şi înapoi./ Vârtejul lor putea fi aproape zărit,/ şi deodată,/ îmi lăsam un genunchi,/ şi cotul mi-l înfigeam în pământ,/ numai ca să privesc iarba-nclinată/ de căderea vreunui cuvânt,/ ca sub laba unui leu alergând./ Cuvintele se roteau, se roteau între noi,/ înainte şi înapoi,/ şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât/ repetau, într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput” (Poveste sentimentală). Cum universul s-a fondat pe iubire, lirismul îşi alege ca obiect de studiu sentimentul, în a cărui chimie se regăsesc structurile primordiale ale materiei, nucleele, electronii, protonii. Energia primordială a logosului creator vine din marea iubire divină ce se propagă nesfârşit în lume. Darul cel mai de preţ dat omului rămâne cuvântul divin („Acel cuvânt îl visez/ care a fost la începutul/ lumilor lumii,/ plutind prin întuneric şi despărţind/ apele de lumină”, Necuvinte), în el sălăşluieşte harul şi nicidecum în amăgitoarele structuri ale materiei. El aduce viaţa şi moartea, el poate restructura lumea şi totul doar prin forţa purificatoare a sentimentului.
Întâlnirea cu erosul e de o sălbatică violenţă: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare / mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă.” Ea transformă natura printr-un erotomorfism cosmic de extracţie (totuşi) romantică: „Şi deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape./ Şi privirea-n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două,/ şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii” (Leoaică tânără, iubirea). Narcisistica, halucinanta „strângere de ape” nu se mai combină eminescian cu căderea, cu cerul răsturnat în adânc, ci cu energica „ţâşnire” spre barbianul nadir. Unitatea dintre sine şi sine, dintre privirea îndrăgostită şi auzul fermecat, se reface eteric în „curcubeul tăiat în două”, punte spre infinitul sentimentului.
Corpul – înveliş efemer pentru suflet – se pulverizează în părţi, în atomi şi molecule, spre a putea iubi multiplu, amplificat: „Mâinile mele sunt îndrăgostite,/ vai, gura mea iubeşte,/ şi iată, m-am trezit/ că lucrurile sunt atât de aproape de mine,/ încât abia pot merge printre ele / fără să mă rănesc” (Vârsta de aur a dragostei). Dilatarea cosmică răspunde exacerbării sentimentului, care nu încape în închisoarea trupului zgârcit („inimă mai mare decât trupul”; „conţinut mai mare decât forma”), ce tinde spre expansiuni blagian-expresioniste: „...trup ciudat, trup asimetric,/ mirat de el însuşi/ în prezenţa sferelor,/ mirat stând în faţa soarelui,/ aşteptând cu răbdare să-i crească luminii/ un trup pe măsură” (A unsprezecea elegie).
Alteori, trupul poetului, supus unui proces de transsubstanţiere, se preschimbă în lentilă dureroasă de cristal, ce filtrează imparţial realul: „Eu însumi eram sticla geamului,/ curat şi transparent ca sticla geamului./ Şi prin mine privea cineva spre altcineva/ şi mă durea toată fiinţa mea de sticlă transparentă/ de privirea care mă străpungea,/ şi nu ştiam cine privea pe cine privea,/ prin durerea transparentă/ de sticlă, de geam, a mea” (Papirus cu lacune). Ştefania Mincu a observat deja aspectul ascensional al acestei vocaţii metamorfice: „trupul în mişcare frenetică se rarefiază, pierde din greutate subţiindu-se şi transformându-se firesc în gând, într-o mişcare ascensională de o mare noutate a imaginii” (Nichita Stănescu între poesis şi poiein, Bucureşti, Eminescu, 1991,p. 22).
Unitatea spiritului nu se împiedică nicidecum de fragmentaritatea trupului, căci poetul ţinea să precizeze: „Singura proprietate este aceea de a avea spirit. A avea materie este risipă. Durerea şi sentimentul tragicului apar nu atunci când materia sfâşie materia, ci numai atunci când cuvântul sfâşie cuvântul lăsând în tenebre dâra necuvintelor” („Războiul cuvintelor”, în Ordinea cuvintelor, I, ed. cit., p. 83).
Esenţială rămâne unitatea de spirit, ca principiu al creativităţii. „Numai caracterul de monadă al personalităţii, al stilului, al timbrului unui poet şi al unei opere poetice prezintă interes din punct de vedere estetic” – preciza Nichita Stănescu (cf. „Orfeu sau scurt tratat de geometrie a cuvintelor”, în Amintiri din prezent). Întregimea de sine a creatorului începe cu „Dedal, întemeietorul vestitului neam de artişti, al dedalizilor”, fiinţă auto-suficientă: „El începe cu sine şi sfârşeşte/ cu sine./ Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă” (Elegia întâia). Dar nici Dedal n-a putut evada din labirintul propriei creaţii, aripile îngereşti nu l-au dus prea departe. În final, identitatea sinelui cu sine are limitările şi primejdiile ei: „Dacă ţi-e foame, caută să nu te mănânci pe tine însuţi/ în libera vedere a altora” (Învăţăturile cuiva către fiul său). Barbiana auto-fagie este înlocuită cu iubita divină care naşte, dar şi devoră: „Mă calcă pe faţă;/ ne amestecăm limbile într-un sărut/ frânt. Eu sunt mâncarea/ unei fiinţe.// Sunt devorat. Ultimele/ le aud sfărâmându-i-se-n dinţi/ cuvintele mele,/ ca nişte oase ale foştilor părinţi” (Ideea cu gură. O viziune a sărmanului Dionis). Arghezienele „sarice pline de oseminte” ce se vărsau în cuvinte potrivite sunt aici transfigurate printr-o inedită digestie în divinul pântec al femeii („Un sus spre sus încolăcit”), ce funcţionează ca o maşinărie textuală, transformând materia în spirit: „Ea are gura-n călcâie./ Ea se hrăneşte mergând/ pe muchia unde materia/ se schimbă în gând”. Această muză hulpavă şi lălâie, alter ego feminin, dar şi proiecţie a condiţiei demiurgice a creatorului, desăvârşeşte alchimia poetică, rumegând cuvintele şi renăscându-le în pulberea fină de gânduri.
Cred că Alex. Ştefănescu avea întru totul dreptate când afirma, încă din 1986, că „există motive pentru a-l socoti pe Nichita Stănescu marele poet al secolului douăzeci, aşa cum Mihai Eminescu rămâne marele poet al secolului nouăsprezece” (Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Bucureşti, Minerva, 1986, p. 179).