Un pat distrugător
Pentru tiparRomanul lui Camil Petrescu din 1933, Patul lui Procust,apare construit evident în jurul simbolului din titlu. Aceasta înseamnă că lectorul devine obligat să cunoască mitul, mai puţin frecventat, acela al tâlharului care-şi chinuia victimele, indiferent de logica corpului uman, întrucât patul servea drept instrument de tortură, călătorul era întins pe un pat deosebit de dimensiunile corpului victimei: dacă omul avea corpul scurt, era lungit sau i se tăiau picioarele, dacă era mai lung decât patul.
Şi astăzi acest pat, format din spaţiul de sus şi de jos al textului, grafic scris pe două tipuri de litere, lungeşte ori scurtează viaţa lectorului. Poate că avem şansa să supravieţuim tâlharului mitic de lângă Atena, Procrustes1, dacă ni se lungesc picioarele, aşa că acceptăm peste şaptezeci de ani, în 2003, jocul, aşezaţi pe patul lui Proust; nu, nu este nici o greşeală, Camil Petrescu a scris un eseu de succes Noua structură a romanului şi opera lui Marcel Proust, şi aşa cum el, Camil Petrescu, a „mâncat” o literă din numele tâlharului şi a schimbat accentul, tot aşa ne jucăm şi noi cu numele acestuia în grad secund.
Titlul este o figură de stil alegorică, prezentând o comunicare deplină a unui înţeles ascuns de cel iniţial, prin intermediul unui ansamblu de echivalenţe complet descifrabile pe cale raţională. Spre deosebire de simbol cu pornire de la concret spre abstract, alegoria este asociată cu personificarea şi comparaţia şi are o mişcare narativă, ceea ce o trimite la parabolă şi apolog. Quintilian în Institutio Oratoria, vede alegoria drept o metaforă prelungită, alegoria fiind însă limpede, pe când metafora, simbolul ori mitul fiind rezolvate prin sensuri figurate sau iradiante şi multiple.
Ca figură a discursului, acest titlu are şi un sens propriu în text, întrucât acţiunea din capitolul cel mai larg, Într-o după amiază de august, se petrece într-un pat şi întrucât se poate lăsa să se înţeleagă că, la nivel simbolic, relaţia dintre personaje echivalează cu Patul lui Procust, din perspectiva personajului privitor care obligă corpul celuilalt să se supună necesităţilor fizice şi sufleteşti ale propriului trup. În relaţia cu textul, figura din expresia Patul lui Procust cu sensul literar, pat al cuiva, şi cu cel spiritual, un loc de distrugere, sens secundar, indirect poate fi aplicată relaţiilor dintre personaje, fiecare dorind să-l supună pe celălalt propriului pat şi, dacă admitem că raportul dintre vir şi femina este subiectul întregului, observăm că patul tâlharului ucigaş reprezintă raportul multiplu dintre subiecte, întrucât fiecare apare convins că alteritatea este un obiect ce poate să fie supus dimensiunilor unui subiect: eul privitor.
În planul narativ putem observa şi o structură explicită opusă celei parţiale diferită arhitectonic între primele Capitole I, II, III, care însumează 31 de pagini, ultimele Epiloguri I, II (cu indicaţia, povestit de autor), care însumează 36 de pagini, şi capitolul esenţial al romanului Într-o după amiază de august, care are 282 de pagini2.
Pe lângă aceste aproximative discuţii cantitative, trebuie să observăm că personajul care-şi spune sieşi autor comentează în subsol de două ori primul capitol, atribuit unei doamne T, încearcă, tot în notele de subsol, să convingă lectorul cu privire la valoarea verosimilă a informaţiilor oferite de personajul Fred, sugerând că numele actorilor, al pieselor de teatru, al revistelor literare, al trimiterilor politice ar fi autentice şi oferind „pentru cetitorii care vor să o cunoască” o poezie cu titlul Patul lui Procust, atribuită personajului George Demetru Ladima.
Această notă sugerează că relaţia dintre un ins şi celălalt este în realitate relaţia dintre orice om şi divinitate, Procrustes, tâlharul fiind în realitate demiurgul. Chiar nota din paranteză a Epilogului II, povestit de autor, vrea să convingă asupra identităţii pactului pe care-l face lectorul cu autorul concret.
Personajul care-şi spune autor ar fi identic cu omul Camil Petrescu, care ar fi fost participant la viaţa reală a personajelor prezentate sub nume secrete T sau GDL sau D sau Fred Vasilescu. În ultimă instanţă, confuziile ajută la perceperea alegoriei drept o virtuală şi indirectă raportare la lector. Cititorului, care vrea să ştie şi este mai lung decât textul în Patul lui Procust, i se taie picioarele, ori cititorului, care nu percepe semnificaţiile multiple dintre roman şi titlul său (văzându-l doar ca parţialitate fără să corespundă asemănărilor), i se întind picioarele, până când, virtual, înţelege valoarea poetică a titlului. Dar, întrucât în timpul lecturii autorul ne obligă să adoptăm propria lui terminologie conceptuală, să încercăm să înţelegem punerea în abis a evenimentelor abstracte şi alegorice din poezia atribuită lui Ladima, poezie, implicând înţelesul relaţiei omului cu divinitatea. Să presupunem că această poezie ascunde o valoare, implicită, are proprietatea de a fi interpretată şi re-interpretată, ar avea ca înţeles secund descifrarea titlului şi că lectorul care nu cunoaşte codificarea mitologică se opreşte la sensul oferit de poezie, indicat explicit în subsol, cu funcţie moralizatoare, explicită, cu valoare de rebus rezolvat, ce face transferul de la expresia pe baza unei analogii mitice, cu o comparaţie instituită chiar în text.
Virtual, alegoria ţine publicul atent nu din cauza relaţiei exterioare cu terminologia mitică, ci prin o interpretare alegorică a relaţiei dintre naratorul feminin cu partenerul masculin (Doamna T) sau dintre naratorii masculini (Fred, Ladima) şi autorul cu partenerii feminini şi masculini. Limbajul alegoric direct, fără interpretare, ar fi o problemă pentru receptorul care se constituie virtual, fără a cunoaşte contextul mitic, ci doar poezia ce re-interpretează mitul cu titlul Patul lui Procust (95, 96). În acest text, într-un limbaj abstract, eul liric se referă la propriul său destin, simţit drept „o felie de noroi”, „ciclu”, numit în faţa Parcelor „fuior tors al Cretei”, „povară măsurătoare” şi „ocrotitoare”, simultan în faţa mesajului divin, mesaj oferit de figura „delta triunghi”, figură sacră prin care se adevereşte simultan şi cerul şi pământul, precum şi frumuseţea, soră cu urâţenia. Coexistenţa elementelor nedorite „bale”, „venin” cu aceea a nuferilor „suavi”, importanţa lotuşilor şi a crinilor, prezenţi în acelaşi mediu, creează dorinţa ca cel ce se simte „mişel” să poată oferi moralizări la adresa altora.
Astfel, personificarea idealului neatins, alegoric marcat drept „pat” care distruge, e pusă în evidenţă de textul poetic, atribuit lui Ladima, evidentă fiind prezenţa mai multor paliere, în care relaţia cu divinitatea e personificată (Demiurgul a creat un pat), conceptualizată (toţi trăim în paturi şi oferim altora paturi), dar poezia suprimă diferenţa dintre alegorie şi simbol, întrucât tensiunea oferită de titlu, Patul lui Procust, pare uitată în contextul celor trei scrisori ale doamnei T, pentru a fi enunţată metaforic, ca într-o fabulă, la sfârşitul capitolului, Într-o după amiază de august, din nou intersectată cu uitarea, în partea finală, unde simbolul textului apare emblematic, întrucât salvarea e oferită de sinuciderea dublă a lui Ladima, sinucidere în varianta căutătorului de mobil economic sau idealist nerealizat şi în varianta căutătorului iubirii pure nerealizate, cu toată bogăţia economică reală (glumim atunci când sugerăm că interpretul ar trebui să se sinucidă).
Titlul oferă o constelaţie de semne, compus din forţa asociativă a mitului, din forţa comună a textului şi în planul existenţial de personalitatea omului Camil Petrescu (complexul bastardului, al bărbatului cu statură mică, al omului sărac, superior intelectual). În planul figurat, apar din perspectiva literară câteva personificări ale eventualilor lectori supuşi patului procustian, proustian. Primul ar fi personajul care-şi spune sieşi autor, o abstracţiune a autorului concret şi abstract realizată fictiv, un fel de propagator al dorinţelor ascunse ale autorului concret. În personalitatea autorului se observă o distanţare dorită şi nerealizată, o dorinţă de a fi profesor şi de a transfera în plan practic concepţiile sale despre artă.
Sub forma măştii lui Ladima sau sub aceea a lui Fred, personajul moralizator, autorul educă celelalte personaje. De exemplu, dă sfaturi despre cum se scrie, despre cum trebuie să fie o actriţă, despre cum trebuie privită o haină. Virtual, autorul stabileşte relaţii între semnele din text şi figurile din alte texte, desemnând în palierele textului său nevoia de a fi eseist şi oferind o relaţie polivalentă cu postmoderniştii de astăzi.
Am afirmat că titlul este o alegorie, întrucât, virtual, autorul stabileşte elemente ştiinţifice şi că textul reprezintă un simbol faţă de titlu, întrucât e o formă artistică interpretativă. Pentru noi, înţelesul ascuns al titlului e comunicabil în cuvinte, spre deosebire de mitul lui Procrustes, exemplificare a relaţiei cu destinul. Personajele sunt o axă primordială în cazul acestei naraţiuni. Ele apar în titlu, se oferă o istorie şi o intrigă, un spaţiu şi o acţiune între titlu şi ultimul cuvânt al textului. Personajul Procust din titlu poate fi semnalat ca erou proiectat feminin în cosmosul masculin al societăţii din jurul anilor ’30, un personaj ce depăşeşte, prin forţa interioară, psihologică, schema fundamentală, socială a personajului feminin legat de partener, de „locul unde nu se întâmplă nimic”. În acest dosar al prezentului, personajul T, interpret al sufletului său, comentează relaţia cu un bărbat, pe care cititorul îl va identifica cu Fred Vasilescu, un bărbat cu care are o relaţie sentimentală şi fizică şi pe care nu-l poate cunoaşte deplin.
Formula epică, aparţinând în literatura română unei formulări noi, rămâne legată de incipitul în care se afirmă că „voinţa de a face efortul unei explicaţii” este slăbită, întrucât totul pare zadarnic. Astfel, sistemul artistic combină mod de tratare jurnalistic, roman epistolar, poliţist, emoţie analitică proustiană într-un refuz al formulei clasice, alternând pagini din scrisori cu diferite comentarii ale receptorului scrisorii, Emilia, şi ale comentariilor interne ale lui Fred Vasilescu, re-comentate în subsol de comentariile personajului-autor, într-o montare fragmentară cu discontinuităţi şi dezechilibrări în care singurul element fix rămâne patul. Într-un fel acţiunea se desfăşoară în cadrul trecerii de la patul abstract şi imaginar al lui Procust la patul concret din spaţiul romanesc: „Patul Emiliei într-adevăr e foarte curat, aşternutul extrem de fin şi alb, pentru că aşa cer interesele ei. E poate obiectul cel mai îngrijit şi cel mai luxos din casă, aşa cum vânătorii serioşi au cea mai mare grijă şi fac mari sacrificii pentru obiectele de vânat... Ştiu de asemeni că actorii, când vorbesc de garderoba lor, nu o consideră ca pe un lux, ci ca pe un utilaj profesional”3.
Un pat feminin apare şi în perspectiva personajului simţit antitetic faţă de Emilia, Doamna T, aceea care are o aventură, din milă, cu un personaj D. Patul este numit Divan, nu mai este conturat fizic, dar este elementul în care doamna T îşi simte corpul înţepenindu-se şi răspunde îngenuncherii şi propriei nemulţumiri de a se fi coborât până la acest personaj, D. O altă interpretare ar putea să se raporteze la lipsa patului pentru dormit sau pentru relaţii erotice, văzută în adorările în care Fred îşi ascunde personalitatea delicată atunci când stă în maşină sau într-un şanţ privind casa Doamnei T. Personalitatea apropiată şi înţelegătoare a Doamnei T este respinsă de către Fred care, obosit, citeşte scrisorile Emiliei, căutând simbolic misterul feminin dincolo de corpul acestora. Descrierea dublă a corpului Emiliei în opoziţie cu capul şi descrierea delicată a corpului Doamnei T sugerează că pentru naratorul masculin elementul esenţial rămâne misterul. Misterul celuilalt cuprins în dragostea autentică sau în amorul fizic: „Misterul e acel inefabil”.
Întrebarea referitoare la proiecţia în mit se rezolvă dacă admitem că misterul se identifică în una dintre multiplele interpretări cu proiecţia în timp. Lui Fred, Emilia i se pare lipsită de mister lăuntric, dar, înainte de a se sinucide, posibil Fred doreşte să afle taina sinuciderii lui Ladima, sinucidere pe care nu o acceptă în deziluzia economică, nu o acceptă în „moartea unui poet”, nu acceptă în absurditate şi nici în sadism şi crimă.
Elementul esenţial rămâne suferinţa („Trebuie să punem în paranteză cazul foarte numeros al sinuciderii femeieşti din dragoste. În cele mai numeroase împrejurări e vorba de complicaţii, ca sarcina „nenorocirea” sau părăsirea după fugă, fără nici un adăpost material, care, deşi sunt consecinţe ale iubirii, nu înseamnă totuşi că moartea a fost aleasă numai fiindcă sinucigaşa nu putea trăi fără o anumită persoană, cum e în genere cazul bărbaţilor, sau al tinerilor care se sinucid împreună”).
Sensul romanesc ni se pare realizat prin ruptura personajului-autor în diferitele tipuri, văzute ca asociere interioară, socială, posibilă, ale propriei biografii. În structura strategică, cea mai exhaustivă şi articulată se sugerează refuzul Doamnei T de a fi mamă a unui copil, a nedoritului şi discutabilului D.
Într-o grilă de lectură psihanalitică se poate observa stilistic un raport între destinul de om al autorului. O reacţie împotriva exceselor psihologizante, sentimentale ar fi crearea celor două personaje feminine ce refuză în spaţiul romanesc singularităţi afective şi reflexive. Emilia nu doreşte complicaţii psihice, iar personajul-autor i-a interzis Doamnei T să fie reflexivă şi profund teoretică. Credem că persoana gramaticală numită GDL, D, Ladima, George Demetru, figură plată şi personaj absent, poate fi simţită drept o personalitate narativă, de vocea narator, acela care l-ar vedea drept un personaj ambiguu îndrăgostit în realitate de doamna T şi scriindu-i scrisori Emiliei, după cum Fred Vasilescu, îndrăgostit de doamna T, pe care o refuză, face vizite prelungite Emiliei şi probabil se sinucide. Dacă admitem, ca schemă de lectură, grila oferită de poezia Patul lui Procust, observăm că scrierea şi analiza nu pot coincide şi lotuşii sunt frumoşi tocmai pentru că ei coexistă cu mâlul şi cu fiinţele băloase. Interpretând personajele ca pe nişte simboluri din componenta autorului, rezolvăm, la mai multe nivele posibile, imaginile personajelor oximoronice, constituite ca suport al intrigii şi cu un statut precis, textual.
Anticalofilismul lui Camil Petrescu trebuie privit şi el drept o afirmaţie fără suport, întrucât romanul este construit mai mult decât oricare altul, factorul structurant fiind lectura la nivelul unui text scris cu litere cu caractere mai mari şi altuia cu caractere mărunte în subsol, elementul constant de preocupări fiind acela de a evidenţia liniile de forţă mimetice şi astfel putem afirma că interesul uman şi estetic, coerenţa psihologică, clasificarea şi distribuirea personajelor trebuie făcute graţie Patului lui Procust, poezie atribuită lui Ladima. În sistemul de relaţii, credem că acest text este un indice care presupune că funcţia sintactică rămâne dihotomic tradiţională de tip romantic, bun, rău, pozitiv, negativ, pentru ca în profunzime ea să reprezinte personaje statice diferenţiate intern, însă prin intermediul schemei lectorului. Astfel, personajele depind de complexitatea autorului şi se construiesc în jurul unei singure idei a personajului multidimensional rotund, autorul care oferă nu doar o schemă a unui purtător de cuvânt, actor, ci şi aceea a unui profesor.
Scopul naraţiunii este ca personajele de tip marionetă să lumineze personajul din fundal, autorul ce-şi capătă individualitatea pe măsură ce-şi desfăşoară intriga, autorul ilustrându-se pe sine drept un reprezentant al Demiurgului şi obligând lectorii să cunoască doar direcţiile posibile ale propriilor personaje moderne. O clasificare mai uşoară ar fi aceea că personajul subiect este autorul, iar personajele care se confundă cu roluri, funcţii şi mască, atipice, prizoniere, plate ale lumii alienate sunt ceilalţi, în special femeile. Există şi posibilitatea de a comenta romanul prin prezentări directe (jurnale, memorii, monologuri interioare, epistole, prezentare homodiegetică), autorul asumându-şi prezentarea din afară, extradiegetică, neimplicată în comportamentul personajelor. În acest text se pot recunoaşte portrete, descrieri, indicaţii paratextuale, nume proprii ca metaforă ce atrage semnele, produse combinatorii, relaţii de coordonare şi subordonare, focalizate din spate de către personajul-autor împreună cu personajele din epistole şi din jurnale şi memorii, dar, în totalitate, romanul fiind construit de o viziune din afară, întrucât se sugerează că naratorii ştiu mai puţin decât toate personajele, singurul care ştie tot şi care mediază între personaje este cititorul, acela care pune bazele unui discurs intersectând acţiunile şi efectele şi combinând ierarhic rolurile oferite de personaje cu obiectele de schimb pe care le primeşte receptorul.
Putem, astfel, să observăm că romanul începe cu un personaj mitologic Procust, oferă un personaj istoric (autorul), personaje alegorice (femei, bărbaţi), sociale (bogaţi, săraci) imobilizate în cultura română interbelică cu relaţii europene (Doamna T). Personajul purtător de cuvânt al autorului este autorul, iar, uneori, la diferite grade de lectură, purtătorul de cuvânt al cititorului este Emilia sau Fred sau autorul raportaţi la o situaţie concretă a discursului. Personajele anaforice cu funcţia de organizare în sistemul propriu al operei sunt, pe de o parte, Procust, pe de altă parte, autorul şi Ladima, toate trei personajele definindu-se prin faptul că sunt chinuite şi chinuiesc pe alţii, prin faptul că se vor Demiurgi într-un sistem fragmentar şi prin faptul că se vor integraţi într-un mesaj dual în care se ştiu apropiaţi de ceea ce urăsc. În cadrul actual al unui comportament model, proprietatea esenţială e desemnată de arta compoziţiei, coduri şi norme considerate astăzi postmoderne.
Tehnica poetică e vizibil clasică, întrucât se sugerează un domeniu particular mimetic ce oferă plăcere prin chei ale asemănării. Fiind vorba de un roman deosebit, nu se fac distincţii între genuri, întrucât sunt elemente de poezie, de proză şi de construcţie dramatică şi se evidenţiază o trecere de la stilul beletristic spre cel ştiinţific.
Din romantism, autorul Camil Petrescu a preluat construcţia antitetică şi subiectivă, precum şi aceea a respingerii normelor altor autori. În cadrul operei compoziţia este importantă, întrucât valorizează subiectivitatea personalităţii prin intermediul acceptării unei chestiuni de limbaj, anume a unui procedeu grafic sistematizat nu doar prin capitole, ci prin lungimi şi printr-o lectură dublă cu determinare continuă la nivelul unei antonimii formale pe orizontală. Procedeele lui Camil Petrescu din 1933 nu au fost încă prinse într-un canon acceptat, întrucât nu cunoaştem un roman cu valoare recunoscută, folosind ca formă de construcţie această invariantă structurală. Încercările postmoderne şi intertextuale de tipul Orbitor de Mircea Cărtărescu vizează o poietică, în care traiectul fabricării nu poate fi recunoscut precum la Camil Petrescu. Reţinem că romanul a fost scris doar la trei ani după succesul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, cu succes în operă, dar cu masiv apel la procedee narative obişnuite în epocă. Interferenţa poeticii camilpetresciene cu sistemul de semne din disciplinele particulare ale propriei sale personalităţi rezervă şi ipostaza de agresor, în care autorul concret doreşte ca reflecţia sa teoretică să asambleze lecturile tuturor epocilor.
Marcată tehnicist şi funciarmente deschisă, cu ambiţii formalizante, structura dramatică din Patul lui Procust, exprimă un ritm simbolic, complex, o angajare a sufletului într-un paralelism semantic ce meditează despre el însuşi. Credem, de asemenea, că textul e proiectat spre expresie, spre frumuseţea unei construcţii ce-şi face vizibil mecanismul interior şi pe o întortocheată utilizare a limbajului drept ecou sonor al omului ce ezită între compromis şi sinucidere. Probabil că întreaga complexitate a construcţiei din Patul lui Procust poate fi simţită, dacă se admite un ritm muzical de relaţionare în interior şi exterior, de renunţare la aparenta imitaţie şi de comunicare prin diferite canale inexprimabile.
Ca sistem de semne cu anumite conotaţii, ca reţea Patul lui Procust funcţionează delimitat de foaia de hârtie, de marginea oferită de formă, de un fel de poem pictural (Carmen figuratum), un mod de încorporare a textului în alt spaţiu. Credem că funcţiile şi efectele lecturii sunt organizate de spaţiu. Chestiunea esenţială este aceea a comunicării prin intermediul textului, identificat cu magia, cu visul, cu informaţia. Reţinem că într-un asemenea text, datorită mediului de comunicare, renunţând la referenţialitate, se câştigă informaţie, nu se pierde. Sistemul filozofic şi ideile ştiinţifice, elementele dramatice, autobiografice oferă o construcţie conceptuală neobişnuită. Încercarea de a depăşi rezistenţa limbajului ne pune la dispoziţie combinaţii în care condiţia principală este aceea a noutăţii.
Note
1 Procust. Procrustes sau Damastes. Brigand antic din mitologia greacă, dispunând de o neverosimilă forţă fizică şi chinuindu-şi victimele (prinse şi prădate pe drumul dintre Atena şi Megara), înainte de a le ucide, pe unul din celebrele sale paturi: pe oamenii scunzi îi culca pe un pat lung întinzându-i ca să-l ocupe tot, pe cei înalţi îi scurta pe un pat mic (de obicei tăindu-le din picioare prisosul de lungime). A fost omorât de Theseus (circulă uneori greşit numele Procust).
2 Camil Petrescu, Patul lui Procust, prefaţă şi tabel cronologic de Constantin Cubleşan, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
3 Idem, p. 141.