Descriptio Moldaviae în cultura europeană
Pentru tiparCapitolul II
Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin
1. D. Cantemir – membru al Academiei din Berlin
Alegerea lui Dimitrie Cantemir în calitate de membru titular al Academiei din Berlin, precum şi relaţiile lui cu această înaltă instituţie ştiinţifică sînt considerate de unii cercetători drept un factor determinant, un punct de plecare pentru elaborarea Descrierii Moldovei1. În literatura contemporană de specialitate este frecventă opinia, precum că D. Cantemir ar fi scris această lucrare anume la propunerea Academiei din Berlin2. În realitate, relaţiile cărturarului moldovean cu acest for academic sînt mult mai complexe, de aceea în capitolul de faţă ne propunem să le abordăm mai detaliat. Stabilindu-se în Rusia (1711), D. Cantemir, în una din primele sale scrisori adresate lui Petru I, şi-a exprimat intenţia de a fi nu numai oaspete în această ţară, ci a solicitat pentru sine şi pentru oamenii săi însărcinări, „...ca să nu mănînc pîinea degeaba”3.
Cercetătorii au menţionat în repetate rînduri evoluţia considerabilă a viziunilor lui D. Cantemir în timpul aflării sale în Rusia. Contemporan şi participant la reformele modernizatoare ale lui Petru I, el a început să conceapă realitatea într-un alt mod. După ce Petru I a vizitat un şir de state vest-europene (Prusia, Olanda, Anglia, Franţa), acumulînd cunoştinţe în cele mai diverse domenii ale ştiinţei, a formulat clar ideea că progresul Rusiei rezidă în aplicarea în cadrul reformelor a celor mai noi realizări ale ştiinţei europene. Urmînd această cale, Rusia nu numai că punea bazele unei flote şi unei armate moderne, bine înzestrate, ci îşi propunea să se ridice la nivelul celor mai dezvoltate state din Europa. Rusia îşi trimitea tinerii nobili la studii în străinătate, invita din Occident numeroşi oameni de cultură şi ştiinţă (arhitecţi, ingineri, constructori de nave maritime, ofiţeri, care erau angajaţi în serviciul de stat al ţarului), stabilea colaborări permanente cu savanţi şi politicieni de prestigiu, cu diverse centre ştiinţifice de peste hotare – toate acestea pentru extinderea relaţiilor cu ţările apusene.
La rîndul lor, savanţii străini urmăreau cu atenţie transformările de proporţii din Rusia, evoluţia ei politică şi economică, avînd scopul de a dezvolta legături economice, politice, ştiinţifice şi culturale cu personalităţi marcante din această ţară. Însuşi Gottfried Wilhelm Leibniz, fondatorul şi primul preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Berlin, manifesta interes faţă de literatura din Rusia, faţă de oamenii de ştiinţă care activau atunci în această parte a Europei4 . Graţie unor atare relaţii a şi devenit cunoscut Dimitrie Cantemir, ca mare savant orientalist, în cercurile ştiinţifice din Europa şi, în special, la Academia de Ştiinţe din Berlin.
În rîndurile cercetătorilor germani, opera lui D. Cantemir, preocupările sale ştiinţifice au trezit un interes deosebit. Deja pe la sfîrşitul anului 1713 – începutul anului 1714 (datarea este aproximativă), într-o scrisoare de răspuns la rugămintea unui corespondent al său din Germania (probabil din Berlin), savantul moldovean expunea realizările şi proiectele sale ştiinţifice5. Aceasta ar însemna, credem noi, că relaţiile fuseseră stabilite ceva mai înainte, deşi ele se reduceau, deocamdată, la sondaje reciproce referitor la lucrările şi preocupările din acea vreme ale lui D. Cantemir, pe de o parte, şi la intenţiile oamenilor de ştiinţă germani, pe de altă parte. La 14 iulie 1714, după o perioadă de negocieri între reprezentanţii Academiei de Ştiinţe din Berlin şi savanţi din Rusia, D. Cantemir a fost cooptat în calitate de membru titular al Academiei din Berlin. La acea dată Academia berlineză se afla încă la etapa unor căutări de început. Nu e mai puţin adevărat că, pentru a se afirma în plan naţional şi european, ea ţinea să-şi asigure concursul unor personalităţi ce activau în cele mai diverse domenii ale ştiinţei. Este indiscutabil faptul că D. Cantemir a ocupat unul din fotoliile academice în calitatea sa de recunoscut orientalist. În perioada respectivă Orientul reprezenta, în primul rînd, Imperiul Otoman, care cucerise imense teritorii atît în Europa de Sud-Est, în regiunile din preajma Mării Negre şi Mării Caspice, cît şi în Orientul Apropiat şi în Nordul Africii. Opinia publică germană era interesată îndeosebi de situaţia din Imperiul Otoman, deoarece mai bine de un secol acesta, cu inepuizabilele sale forţe armate, exercita o presiune constantă asupra restului continentului european şi, în primul rînd, asupra ţărilor ce făceau parte din conglomeratul german. Numele principelui moldovean era în atenţia tuturor nu numai pentru că era un cunoscător al istoriei Imperiului Otoman, dar şi din motiv că era un om politic şi un militar care asistase, aflîndu-se în tabăra otomană, la cruntele bătălii de la Petrovaradin şi de la Zenta, şi care, în cele din urmă, domnise într-o ţară supusă Ţarigradului, intrase în alianţă cu Rusia şi alăturase contingentele sale de moldoveni polcurilor lui Petru I în luptele de la Stănileşti. Crescut şi educat la Constantinopol, în cercuri apropiate de aşa-numita „Sublima Poartă” şi fiind un atent observator al evenimentelor şi al atmosferei politice din jurul său, D. Cantemir era considerat la Petersburg un expert în problemele turceşti, specialist în organizarea militară a Imperiului Otoman, rînduielile lui politice şi administrative, religia, moravurile şi cultura acestuia.
Relaţiile lui D. Cantemir cu Academia din Berlin erau, evident, mult mai complexe, deoarece corespondenţii săi din această înaltă instanţă ştiinţifică manifestau interes nu numai pentru provinciile otomane şi Orientul Apropiat, dar, în egală măsură, pentru istoria, geografia, într-un cuvînt, pentru tot ce le putea comunica principele moldovean despre Principatele Dunărene şi ţările învecinate. Cu toate acestea, ar fi incorect să credem că întreaga energie creatoare a lui D. Cantemir a fost pusă în valoare graţie contactelor cu Academia din Berlin. Dimpotrivă, vasta cultură, orizontul ştiinţific, potenţialul spiritual impunător, acumulat în ani de muncă asiduă, au determinat autorităţile înaltei instituţii berlineze să accepte personalitatea lui D. Cantemir în calitate de membru al ei.
Este adevărat, şi acest fapt nu trebuie trecut cu vederea, că şi Petru I era interesat de activitatea ştiinţifică a lui D. Cantemir. Interesul ţarului era determinat, în bună parte, de confruntarea directă cu Imperiul Otoman în lupta pentru ieşirea la Marea Neagră şi pentru dominaţie în bazinele Mării Negre şi Mării Caspice. De altfel, însuşi împăratul Petru I i-a cerut lui D. Cantemir să scrie unele studii (spre exemplu, Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane, editat în limba rusă la Petersburg în 1722), de mare interes politic şi ştiinţific pentru Rusia de atunci aflată în plină transformare înnoitoare. Realitatea rusă, cu toate reformele lui Petru I, a influenţat în mod deosebit activitatea ştiinţifică a lui D. Cantemir. Prin urmare, pe bună dreptate afirma P. P. Panaitescu că „Dimitrie Cantemir, elaborînd Descrierea Moldovei, nu se adresează numai şi în special învăţaţilor din Europa apuseană, ci, în primul rînd, publicului învăţat din Rusia, care se interesa de o asemenea lucrare”6 .
Creaţia lui D. Cantemir a fost marcată de preocupările sale ştiinţifice, legate prin mii de fire invizibile de istoria, cultura, realităţile şi situaţia ţării şi poporului său, aflate la grea încercare în acele timpuri şi cărora autorul le-a consacrat întreaga viaţă şi activitate. Fără îndoială că s-au impus, de asemenea, bogata experienţă de viaţă, vasta cultură orientală, asimilată de D. Cantemir7 în anii şederii sale la Constantinopol.
Astfel, savantul D. Cantemir a suscitat interesul firesc al Academiei din Berlin, a atras atenţia cercetătorilor de aici datorită vastei şi laborioasei sale activităţi, desfăşurate atît la Constantinopol, pînă la stabilirea sa în Rusia, cît şi în timpul aflării sale în această ţară.
Dar să urmărim cum s-au derulat evenimentele privind cooptarea lui D. Cantemir ca membru al Societăţii Literare Brandenburgice, pe baza celor mai recente cercetări ştiinţifice şi descoperiri arhivistice. Trebuie să menţionăm faptul că lui Gottfried Wilhelm Leibniz îi aparţin merite deosebite în stabilirea contactelor culturale şi ştiinţifice dintre cercurile savante din Germania şi din Rusia, inclusiv cu Petru cel Mare personal. Leibniz îndeplineşte un timp funcţia de consultant al ţarului pentru probleme de ştiinţă şi, avînd legături din cele mai strînse cu cercurile ştiinţifice ruse, l-a sfătuit pe Petru I să întemeieze la Petersburg o Academie de Ştiinţe8. În această ordine de idei, e de notat, de asemenea, că la 20 octombrie 1711, deci, imediat după campania de la Prut şi stabilirea lui D. Cantemir în Rusia, la Torgau, în apropriere de Leipzig, Petru I are o întrevedere cu Leibniz, intermediată de Heinrich von Huyssen9. Subiectul întîlnirii l-a constituit organizarea unei Academii de Ştiinţe la Petersburg. Se presupune că atunci Petru I i-ar fi vorbit filozofului german despre învăţatul moldovean. Însă la acea dată Leibniz, fiind grav bolnav, nu mai avea aproape nici o influenţă în Academia din Berlin. Totuşi, legăturile dintre Leibniz şi Petru I au contribuit în mod esenţial la alegerea în cadrul Academiei din Berlin a unui număr relativ mare de oameni de ştiinţă, care activau în Rusia. Astfel, în 1710, devine membru al Academiei berlineze H. Huyssen, în 1714 – D. Cantemir, în 1724 – T. Konset, în 1726 – Michael Schendo van der Beck, iar în 1730 – Gottfried Siegfried Bayer10. Toţi aceşti oameni de ştiinţă şi cultură îl cunoşteau, direct sau indirect, îl admirau pe marele nostru compatriot.
Este de remarcat că un loc important în raporturile ştiinţifice şi culturale dintre Rusia şi Academia din Berlin îi revine lui H. Huyssen (1668-1739), savant şi diplomat de origine germană, ce trecuse în serviciul lui Petru I. H. Huyssen a fost consilier de război, juridic şi ştiinţific, la curtea lui Petru cel Mare şi a urmaşilor acestuia, îndeplinind diferite misiuni diplomatice, iar un timp chiar şi funcţia de ministru de război al Rusiei. A fost o perioadă institutorul ţareviciului Alexei, avînd un rol activ în viaţa culturală a Rusiei în primele decenii ale sec. al XVIII-lea. H. Huyssen întreţinea permanent corespondenţă cu savanţii germani, intermedia relaţiile dintre oamenii de ştiinţă din Rusia atît cu Academia din Berlin, cît şi cu alte centre de cercetare din Europa, asigura schimbul de cărţi şi manuscrise de interes ştiinţific, cultural şi politic. Anume el a recomandat, pentru a fi aleşi membri ai Academiei din Berlin, pe unii colegii din Rusia, printre care şi D. Cantemir. Documentele şi materialele de arhivă, descoperite în ultima vreme la Berlin, demonstrează cu prisosinţă acest fapt11 .
Activitatea ştiinţifică propriu-zisă a Academiei din Berlin începe, de fapt, abia din 1710, o dată cu editarea periodicului ştiinţific Miscelanea Berolinensia. Societatea ştiinţifică (Academia) din Berlin fusese structurată, de la bun început, în patru secţii: 1) fizică, medicină, chimie; 2) matematică, astronomie, mecanică; 3) limba germană; 4) literar-orientalistică. Directorii secţiilor, preşedintele şi secretarul academiei, împreună cu avocatul fiscului, alcătuiau Consiliul instituţiei.
Prima informaţie directă referitor la alegerea lui D. Cantemir în calitate de membru titular al acestei academii datează din 31 mai 1714 şi reprezintă partea finală din procesul-verbal al şedinţei secţiei literar-orientalistice, prezidată de Daniel Ernst Jablonsky. „Secretarul relatează, – se spune în procesul-verbal, – dintr-o scrisoare a dlui baron von Huyssen, că hospodarul exilat al Valahiei12 ar dori să fie primit în Societate şi se oferă să pună la îndemînă ştiri orientale, pe care le posedă. El ar avea o istorie completă a împăraţilor turci cu portretele lor, pe care, tradusă în latineşte, vrea să o editeze cu observaţii scurte”.
Fraţii Jablonsky au ocupat posturi importante în Academia din Berlin încă de la întemeierea acesteia. Johann Theodor s-a aflat în funcţia de secretar permanent al Academiei şi în această calitate purta corespondenţă cu membrii ei de peste hotare, iar Daniel Ernst, începînd din 1713 a fost secretarul secţiei („clasei”) literar-orientalistice şi timp de mulţi ani vicepreşedinte al Academiei. E de menţionat şi faptul că fraţii Jablonsky au fost nepoţii marelui pedagog şi filozof ceh Jan Amos Komenský (Comenius). De altfel, toată corespondenţa (un număr destul de mare de scrisori) în ce priveşte alegerea lui D. Cantemir ca membru al Academiei berlineze, precum şi primirea la Berlin a unor manuscrise ale operelor sale se datorează relaţiilor întreţinute de fraţii Jablonsky cu H. Huyssen în timpul aflării acestuia în Rusia13. Deocamdată cercetătorii nu pot stabili cu certitudine autorii acestor scrisori: care dintre ele aparţin lui Daniel Ernst şi care lui Johann Theodor14.
La aceeaşi şedinţă din 31 mai 1714 se ia hotărîrea de a accepta propunerea lui D. Cantemir, iar H. Huyssen este rugat să dea o mînă de ajutor pentru a-l primi în modul cel mai cuviincios; în schimb i se cere (lui D. Cantemir – n.n., A.E.) „să comunice o informaţie demnă de încredere cu privire la adevărata situaţie şi cu privire la graniţele principatelor Valahia şi Moldova, în privinţa cărora geografii sînt atît de deosebiţi” (în păreri – n.n., A.E.).
Pe marginea acestui proces-verbal este făcută următoarea notă: „Hospodarul din Valahia este recomandat ca membru”. E important a atrage atenţia asupra solicitării adresate lui D. Cantemir de secţia literar-orientalistică: de a trimite societăţii berlineze date geografice exacte despre Principatele Dunărene. Savantul român E. Pop, căruia îi aparţine meritul de a descoperi documentul în cauză, analizînd datele preţioase, crede „că este vorba de prima şi, poate, decisiva sugestie adresată de academie lui D. Cantemir, pentru a scrie şi trimite Descriptio Moldaviae”15.
Astfel, în vara aceluiaşi an (1714), în urma consultărilor dintre H. Huyssen cu Daniel Ernst Jablonsky şi Johann Theodor Jablonsky, precum şi a acestora din urmă cu protectorul academiei M. L. Printzen, candidatura lui D. Cantemir a fost acceptată unanim.
În scrisoarea de răspuns (din 4 iunie 1714) J. T. Jablonsky îi comunică lui H. Huyssen următoarele: „Propunerea ce aţi făcut-o cu privire la Hospodar... despre care s-a vorbit atîta, a fost acceptată cu foarte multă plăcere. Este o mare favoare pentru Societate, aceea de a avea cinstea să primească în rîndurile ei o persoană de un atare rang. Sînteţi rugat, Domnule, din partea Domnilor directori, să binevoiţi a desăvîrşi ceea ce aţi început atît de bine şi de a ne sugera calea de a face aceasta în chipul cel mai potrivit sau, cel puţin, de a ne comunica numele, titlurile şi calitatea Alteţei sale pentru a putea respecta în modul cuvenit aceste formalităţi, trimiţîndu-i brevetul de primire şi de a ne informa, totodată, cu privire la modul cel mai comod de a i le transmite.
Îngăduiţi-ne să profităm de oferta ce ne-o faceţi, pentru a vă ruga să binevoiţi a ne procura informaţii precise şi clare referitor la adevărata situaţie a celor două provincii – Moldova şi Valahia – şi graniţele ce le despart una de alta, precum şi de ţările înconjurătoare, şi, de asemenea, privind capitalele lor şi celelalte oraşe pe care le cuprind. Este cît se poate de trist să vezi cum hărţile şi alte lucrări de geografie le consemnează în mod diferit, unele punînd Moldova spre Nistru şi Valahia spre Dunăre, iar altele cu totul invers. Astfel, veţi îndatora publicul şi pe noi, în special, oferindu-ne lămuriri în această privinţă.
Publicul ar fi deosebit de îndatorat Alteţei sale, dacă ar binevoi să-şi ia asupra osteneala de a-i aduce la cunoştinţă istoria sultanilor pe care o deţine, ilustrată cu portretele lor şi însoţită de observaţiile pe care le-ar putea adăuga pe baza propriilor cunoştinţe”16 .
Discutarea alegerii lui D. Cantemir ca membru al Academiei din Berlin a fost reluată la şedinţele Consiliului Academic din 11 iulie 1714, la care secretarul J. T. Jablonsky relata despre corespondenţa primită de la H. Huyssen din Rusia, prin care D. Cantemir îşi exprima rugămintea de a fi admis în Societate. La aceeaşi şedinţă s-a dat citire unei scrisori a lui D. Cantemir, adresată lui Huyssen17.
La 14 iulie 1714, J. T. Jablonsky într-o scrisoare către H. Huyssen menţionează: „Propunerea Alteţei Sale, Suveranul Valahiei, a fost primită cu toată cinstea pe care o merită şi Alteţa Sa Suveranul va fi satisfăcut cît mai curînd. Pentru a-i trimite diploma direct la Moscova (D. Cantemir locuia pe atunci la Moscova – n.n., A.E.), nu văd altă cale mai bună decît a o recomanda trimisului Magestăţii Sale Ţariţa cu reşedinţă aici, dar doresc să aflu mai întîi părerea Dumneavoastră”18.
Deşi nu a existat nici o rezervă faţă de candidatura savantului moldovean, s-a considerat oportun să i se solicite şi opinia protectorului de atunci al Academiei, baronul L. Printzen, care era responsabil şi de avizarea hotărîrilor Consiliului cu referire la primirea noilor membri. În cele din urmă, la şedinţa Consiliului din 1 august 1714, prin consimţămîntul protectorului, se confirmă alegerea lui D. Cantemir în calitate de membru titular al Academiei din Berlin. Cu aceasta, după cum constată cercetătorul Tiberiu Truţer, se întrerupe şirul informaţiilor cu privire la D. Cantemir, legate de acest subiect. Fie că a fost suspendată corespondenţa pentru un timp, fie că alte documente, care, posibil, ar fi existat, încă nu au fost descoperite. Celelalte scrisori, ce conţin date referitor la D. Cantemir, datează din 1724-1728, adică după moartea sa (1723).
Aşadar, din sursele documentare, la care am făcut trimitere, rezultă că alegerea lui D. Cantemir ca membru al Academiei din Berlin îi aparţine pe deplin lui H. Huyssen.
Se pare, însă, că, din cauze neelucidate deocamdată, lui D. Cantemir nu i-a fost înmînată sau expediată Diploma de membru titular al Academiei berlineze19.
2. Descrierea Moldovei şi Academia din Berlin
Mărturii despre sugestia Academiei din Berlin de a scrie o lucrare a cărei subiect ar fi Moldova găsim în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor: „Împinşi şi poftiţi fiind de la unii prieteni streini şi mai cu deadins de la însoţirea noastră care este Academia Ştiinţelor din Berlin, nu numai o dată sau de două ori, ce de multe ori îndemnaţi şi rugaţi fiind, pentru ca începătura, neamul şi vechimea moldovenilor, precît adevărul pofteşte, măcar cît de pre scurt să-i înştiinţăm”20 . În continuare autorul indică şi alte aspecte cerute de aceeaşi instituţie, despre Ţara Moldovei: „...belşugul pămîntului, ocolitul hotarelor, obiceiurile, legea, ţărămoniilor politiceşti şi bisericeşti... pre cît în putinţa slabei noastre ştiinţă va fi, să-i adeverim”.
Actualmente în istoriografie există diverse opinii vizînd lucrarea scrisă de D. Cantemir la sugestia ori la rugămintea Academiei din Berlin. Unii cercetători susţin că este vorba de Descrierea Moldovei, alţii însă cred că ar fi Dacia vetus et nova sau Historia Moldo-Vlahica (Dacia antică şi nouă ori Istoria moldo-vlahică), ba poate chiar Hronicul... Considerăm că cercetătorii nu trebuie să se pronunţe prea categoric cu privire la lucrarea scrisă de D. Cantemir la îndemnul Academiei din Berlin, fie că se are în vedere Descrierea Moldovei sau o altă operă din cele citate. Mai curînd, Descrierea... a fost una din ele. Căci din informaţiile conţinute în procesele-verbale ale şedinţelor Academiei din Berlin şi chiar din cele ale cărturarului moldovan rezultă că în afară de Descriere... autorul a elaborat şi lucrările menţionate mai sus, care, în fond, reflectau istoria, cultura şi civilizaţia românilor, ale Principatului Moldovei, în special, cu multiplele lor aspecte geografice, etnografice etc.
Probabil că nici D. Cantemir la acea dată nu ştia concret cu ce va răspunde la propunerea Academiei din Berlin, însă el avea certitudinea că va putea face faţă acestor solicitări, deoarece către perioada respectivă avea acumulat un bogat material referitor la Moldova şi la întreg spaţiul românesc. Bineînţeles, în faza iniţială, munca cercetătorului de descoperire a izvoarelor şi acumulare a informaţiei despre patria sa nu avea un scop definit. Abia mai tîrziu au început să se profileze configuraţiile viitoarelor lucrări. Ar fi mai logic, deci, să afirmăm, că Descrierea Moldovei este una dintre operele create la cererea Academiei din Berlin, cu atît mai mult cu cît propunerile instituţiei coincideau întru totul cu preocupările şi interesele ştiinţifice ale lui D. Cantemir.
Mai mult, în perioada cînd se pregătea alegerea lui D. Cantemir în calitate de membru al Academiei din Berlin, instituţia ştiinţifică germană, în acest scop, îi cerea cărturarului moldovean anumite lucrări despre ţara şi poporul său. El încă pe atunci era în măsură să pună la dispoziţia oamenilor de ştiinţă germani o scriere „despre originea poporului nostru, adică despre coloniile aşezate în Dacia de Traian, împăratul romanilor, în limba ţării”, şi „care, odată tradusă, la timpul potrivit, în limba latină”, va fi oferită spre consultare21. Reiterăm ideea expusă şi într-un alt capitol, că aceasta putea fi De neamul moldovenilor de Miron Costin sau o lucrare proprie, necunoscută sau neidentificată pînă în prezent, ce a avut drept model şi, în acelaşi timp, drept sursă de inspiraţie opera costiniană.
3. Academia din Berlin în aşteptarea manuscrisului lui D. Cantemir
Conform datelor de care dispunem, către mijlocul anului 1716 Descrierea Moldovei a fost finalizată şi, cu o primă ocazie, putea fi expediată la Berlin, unde era aşteptată cu un interes deosebit. Principele moldovean promisese conducerii Academiei că, îndată ce va termina lucrarea despre Moldova (nu era indicat vreun titlu concret), o va expedia la Berlin. Însă din anumite cauze (neelucidate pînă în prezent) nu a făcut-o, deşi reprezentanţii Societăţii Brandenburgice i-au adresat această rugăminte în repetate rînduri. Mai mult decît atît, se pare că D. Cantemir în timpul vieţii n-a trimis Academiei din Berlin nici una dintre scrierile sale, cu toate că unele fusese terminate. Faptul este greu de explicat, cel puţin deocamdată. Se presupune că motivul ar putea fi unele dificultăţi care au survenit în activitatea Academiei din Berlin după stingerea din viaţă a lui Leibniz, ceea ce l-a determinat pe D. Cantemir să nu mai manifeste încrederea de altă dată faţă de instituţia berlineză. Sau poate că învăţatul moldovean spera mai întîi să-şi publice lucrarea şi apoi s-o expedieze Academiei din Berlin. Este admisă şi versiunea că, lucrînd concomitent şi la alte opere, în special la Hronicul..., D. Cantemir considera necesar să revină cu anumite precizări în Descriere... şi numai după aceasta s-o expedieze la Berlin. Însă din scrisorile sale către corespondenţii berlinezi nu aflăm nici o informaţie vizînd acest aspect al raporturilor sale cu Academia din Berlin. După moartea lui Dimitrie Cantemir, Academia încă mai spera să primească vreun manuscris al lucrărilor sale, adresîndu-se deja celor care au intrat în posesia moştenirii cărturăreşti a savantului – fiilor săi şi, în special, lui Antioh. Conform unor surse documentare, de această dată speranţele par să nu fi fost zadarnice, deşi moştenitorii săi erau extrem de precauţi, ba chiar îi tratau cu destulă răceală pe corespondenţii berlinezi care solicitau operele tatălui lor. Cercetînd corespondenţa dintre J. Th. Jablonsky şi H. Huyssen, istoricul german Werner Bahner sesizează eforturile depuse de Societatea Brandenburgică pentru a obţine de la urmaşii principelui moldovean manuscrisele sale despre Imperiul Otoman, despre istoria şi situaţia din acea perioadă a Moldovei22.
Din corespondenţa purtată de reprezentanţii Academiei din Berlin, prin intermediul lui H. Huyssen, reiese că după moartea lui D. Cantemir, prin anii 1724-1728, lucrarea sa Dacia vetus et nova, care apare în context şi cu denumirea prescurtată De Dacia sau Dacia, era aşteptată cu nerăbdare. Se pare, că la 4 mai 1725, la Berlin ajunge, în sfîrşit, o primă lucrare a lui D. Cantemir. Este vorba de Mica hartă a Daciei şi Moesiei (La petite carte Dacyarum et Moesyarum), care a fost înalt apreciată de Societatea Brandenburgică. Cu toate eforturile depuse de H. Huyssen şi de Michael Schendo van der Beck, din corespondenţa depistată în arhivele din Sankt-Petersburg şi publicată de cercetătorul ceh B. Winter, nu se poate deduce că în aceşti ani ar mai fi ajuns la Berlin vreo altă lucrare a cărturarului român23, cu excepţia unuia din manifestele întocmite şi tipărite de D. Cantemir la Astrahan, 15 iulie 1722, în cadrul campaniei persiene. Varianta în limba turcă a acestui manifest a fost descoperită de George Cioranesco24.
Tot în scopul obţinerii unor manuscrise cantemiriene, la propunerea lui H. Huyssen, este cooptat în Academia din Berlin Michael Schendo van der Beck, care, fiind anterior medicul de curte al lui Nicolae Mavrocordat, cunoştea realităţile din Ţările Române. Prin 1726 el era medic în familia Cantemireştilor.
În această ordine de idei, ţinem să remarcăm că cercetătorul român P.P. Gogan, în unul dintre articolele sale, lansează ipoteza conform căreia anumite date din notele despre Dacia din Dicţionarul enciclopedic, editat de I. Hübner în Germania (1727), au la origine informaţii din Descrierea Moldovei25. Această ipoteză este respinsă de un alt cercetător român, care argumentează „...la acea epocă cartea rămasă în manuscris (Descrierea... – n.n., A.E.) zăcea în arhiva lui Antioh Cantemir”, ba chiar aminteşte în context că Descrierea... nu a fost publicată înainte de 1727 şi nici în manuscris nu putea să se afle la acea dată la biblioteca Academiei din Berlin26. Ipoteza lui P. P. Gogan este respinsă şi de Maria Holban, în temeiul lipsei oricărei evidenţe în scriptele Academiei, în sensul primirii unui asemenea manuscris, precum şi de faptul că Antioh Cantemir, la plecarea sa la Londra în 1732, a luat cu sine atît manuscrisul Istoriei Imperiului Otoman, cît şi pe cel al Descrierii Moldovei27.
Cu toate acestea, ipoteza lui P. P. Gogan pare destul de întemeiată şi ea permite a nu fi de acord, în unele privinţe, cu afirmaţia lui D. Bădărău şi cea a Mariei Holban. În primul rînd, pentru că la acea dată Descrierea... şi alte manuscrise ale lui D. Cantemir nu zăceau uitate în arhiva lui Antioh Cantemir, ci erau citite şi studiate cu mare interes de savanţi ruşi şi străini (în special germani, aflaţi în diferite funcţii de stat în Rusia), ceea ce este deosebit de important pentru a stabili originea informaţiei din Dicţionarul lui Hübner. Chiar dacă admitem că la acea dată manuscrisul Descrierii... nu ajunsese integral în Germania, atunci informaţiile necesare au putut fi expediate prin intermediul corespondenţei dintre Academia din Berlin şi oamenii de ştiinţă şi cultură din Rusia. Precum am constatat mai sus, Academia din Berlin primise în 1725 o hartă a Daciei şi Moesiei întocmită de Dimitrie Cantemir. Tot atunci, la Berlin putea fi expediată o copie a Descrierii...28. Din aceste considerente, ipoteza lui P.P. Gogan ni se pare plauzibilă. În favoarea versiunii conform căreia la Academia din Berlin a fost primită Descrierea..., sau cel puţin anumite extrase, informaţii din Descriere... ne vorbesc următoarele fapte: într-o variantă a biografiei lui D. Cantemir, scrisă în limba latină în Rusia şi expediată Academiei din Berlin prin 1726, este amintită şi Descrierea... cu menţiunea că va fi trimisă în curînd la Berlin. Pe cînd într-o altă redacţie a biografiei lui Cantemir, păstrată în Rusia şi datată cu anul 173029, se spune că lucrarea ce ne interesează fusese expediată deja într-acolo30. Aceste informaţii ne dau posibilitatea să presupunem că în intervalul de timp 1726-1730 Descrierea... a fost trimisă la Berlin.
Din 1724 (data sosirii în Rusia), în relaţiile întreţinute de Academia din Berlin cu diferiţi oameni de ştiinţă şi cultură din Europa stabiliţi la Petersburg s-a încadrat şi Michael Schendo van der Beck. După cum au arătat cercetările, acesta din urmă, în afară de alte funcţii în serviciul Imperiului, devine în scurtă vreme şi medic de familie al prinţilor Cantemir. În această calitate, prin intermediul prinţului Antioh, el a avut acces şi la unele din operele lui Dimitrie Cantemir. Deoarece M. Schendo van der Beck dorea să se prezinte într-o lumină cît mai favorabilă în faţa celor de la Academia din Berlin, rîvnind la unul din fotoliile acestei instituţii, el se obligase să obţină, să copieze şi să expedieze în Germania, cu concursul baronului Huyssen, lucrări cantemiriene. Din izvoarele timpului reiese că M. Schendo van der Beck era gata să completeze lucrarea neterminată a lui Cantemir Dacia vetus et nova, făgăduită de acesta Academiei, şi chiar să trimită manuscrisul, împreună cu propriile sale adnotări, fără permisiunea moştenitorilor, întrucît avea acces la el. Huyssen îi sugera lui Schendo van der Beck să intre în posesia originalului, ceea ce nu este exclus să se fi întîmplat. Ulterior, în decembrie 1726, Huyssen comunică Academiei că Schendo van der Beck copiază în taină acel manuscris păzit cu vigilenţă de moştenitori31. Conform aceleiaşi surse, Schendo van der Beck nu a reuşit să trimită nimic din cele promise, cu excepţia unui discurs intitulat Obscura exilii Ovidiani sedes, avînd la bază informaţii din manuscrisul Daciei..., care, după cum rezultă dintr-o scrisoare de la 25 septembrie 172632, i-a fost pus la dispoziţie de Antioh Cantemir.
Aşadar, cu toate că în perioada cooptării lui Dimitrie Cantemir în Societatea Literară Brandenburgică el promisese că va pune la dispoziţia acesteia unele din lucrările sale, inclusiv una despre Ţara Moldovei, materiale documentare cunoscute pînă astăzi nu demonstrează că principele moldovean şi-a onorat promisiunea. După 1723, societatea berlineză mai spera să le obţină de la urmaşii savantului, întreprinzînd în acest scop mai multe acţiuni. Din sursele la care am făcut referinţă, rezultă că doar foarte puţine dintre materialele aşteptate au fost primite la Berlin între 1723 şi 1732. Doar unele informaţii indirecte par să ne sugereze că Descrierea..., integral sau parţial, a fost cunoscută la Berlin. Bineînţeles, doar cercetările continue şi descoperirea unor noi documente ar conduce la elucidarea acestei probleme.
(Va urma)
Note
1 Holban Maria, Introducere, în Dimitrie Cantemir. Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1973, p. 8-12; Sluşanschi Dan, Introducere, în Dimitrie Cantemir. Opere complete, vol. IX, partea I, p. 18.
2 Ермуратский В.Н., Дмитрии Кантемир – мыслитель и государственный деятель, Кишинев, 1973, c. 381; Рымбу Н. Л., Позабытый отечественный географ – Дмитрий Кантемир, в Известия Bсесоюзного географического общества, 1961, т. 93, nr. 1, c. 85-87; Vîlsan O., Opera geografică a lui D. Cantemir, Cluj, 1926; Panaitescu P.P., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958.
3 „...дабы мне не есть хлеба празну” (Arhiva Centrală de Stat a Actelor vechi din Moscova. Fond. 58, 17, 112. D. 4. F. 4).
4 Радовский М.И., Из истории англо-русских связей, Москва–Ленинград, 1961, с. 53; Încercările de a demonstra că G.W. Leibniz a contribuit într-un fel sau altul la alegerea lui Dimitrie Cantemir în înalta societate ştiinţifică berlineză nu au suport real. Leibniz a fost informat despre cooptarea lui Cantemir post-factum (Bahner Werner, Cantemir şi Academia din Berlin, în Secolul 20. Revistă de literatură universală, Bucureşti, 1973, nr. 11-12, p. 93-95).
5 Un fragment din această scrisoare „Extract eines Schreibens” a fost inserat în publicaţia germană Neuer Bücher-Saal der Gelehrten Welt, Leipzig, 1714, T. IV. S. 377. Datarea aparţine cercetătorului român Dan Bădărău (Bădărău, D. Dimitrie Cantemir – academician, în Revistă de filozofie, 1966, nr. 8, p. 1001-1009). În istoriografie a dominat şi părerea altui savant român, O. Densusianu, potrivit căreia scrisoarea în cauză a fost expediată de D. Cantemir după alegerea sa ca membru al Academiei din Berlin (Densusianu O., Notiţe asupra lui Dimitrie Cantemir, în Revista critică literară, Iaşi, 1894, An. II, nr. 2, đ. 65-68).
6 Panaitescu P.P., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, p. 152.
7 Куроглы Х., Дмитрий Кантемир и культура Востока, в Наследие Дмитрия Кантемира и современость, Кишинев, 1976, с. 107-114.
8 Vezi mai amănunţit: В. И. Чучмаров, Г. В. Лейбниц и русская культура. Из истории международных и культурных связей, Москва, 1968.
9 Heinrich von Huyssen (1666-???) născut la Essen, a studiat la Strasbourg, a obţinut titlul de doctor în dreptul canonic şi laic. Din 1702 se afla în serviciul lui Petru, propagandist şi diplomat al Rusiei lui Petru I. A întreţinut legături cu savanţi europeni cunoscuţi, inclusiv cu cei din Berlin, pe care i-a informat despre activitatea lui Cantemir (Bahner Werner, Cantemir şi Academia din Berlin, în Secolul 20. Revistă de literatură universală, Bucureşti, 1973, nr. 11-12, p. 94-95).
10 Amburger E., Die Mitgleider der Deutschen Akademie der Wissenschaften zu Berlin 1700-1750. Die abwesenden Mitgleider 1700-1743, Berlin, 1950.
11 Pop E., Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin, în Studii. Revistă de istorie, 1969, nr. 5, p. 827.
12 În acest document, ca, de altfel, în toate documentele Academiei din Berlin, D. Cantemir este numit greşit domnitor al Valahiei.
13 Truţer T., Aspecte inedite privind relaţiile lui Dimitrie Cantemir cu Academia din Berlin, în Forum, 1971, nr. 10, p. 75-76.
14 Winter E., Die Brüder Daniel Ernst und Johann Theodor Jablonsky und Russland, în Acta Comeniana. T. XXIII, Praga, 1965, s. 122-175.
15 Pop E., Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin, în Studii. Revistă de istorie, 1969, nr. 5, p. 827-828. Cercetările recente privind cartografia Moldovei pînă la Dimitrie Cantemir au arătat că geografii vest-europeni aveau reprezentări deosebit de vagi despre Ţara Românească şi Moldova şi că aceste ţări erau deseori confundate. De multe ori apăreau erori grave şi în hărţile de pînă la Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir (Băican Vasile, Geografia Moldovei reflectată în documentele cartografice din secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1996, p. 14).
16 Winter E., Die Brüder Daniel Ernst und Johann Theodor Jablonsky und Russland, în Acta Comeniana. T. XXIII, Praga, 1965, s. 127.
17 Grasschoff H., Antioch Dimitrievici Kantemir und Westeuropa, Berlin, 1965, s. 6-7.
18 Winter E., Die Brüder Daniel Ernst und Johann Theodor Jablonsky und Russland, în Acta Comeniana. T. XXIII, Praga, 1965, s. 133.
19 Vezi textul Diplomei, Zotta Sever, Despre neamul Cantemireştilor, în Ioan Neculce, Buletinul Muzeului Municipal, Iaşi, fasc. IX, 1931, p. 36-37.
20 Tot în Hronic... Cantemir adaugă: „căutat-ne-am a plini pravila învăţătura lui Platon, care porunceşte: «Non solum nobis, sed et Patria et amicus vivendum» – Adecă: Nu numai pentru folosul nostru, ci şi pentru a patriei ceva să slujim şi pofta prietenilor jos a lăsa să nu ne arătăm...” (p. 179).
21 Sluşanschi Dan, Introducere, în Opere complete, vol. IX, partea I, p. 18. Textul latin original al lucrării a fost publicat în Neuer Bücher-Saal der gelehrten Welt, IV, 1714, p. 377-378, tradus de Ovidiu Densusianu şi publicat în Revista critică literară, Iaşi, II, 1894, 2, p. 66.
22 Bahner Werner, Cantemir şi Academia din Berlin, în Secolul 20, Revistă de literatură universală, Bucureşti, 1973, nr. 11-12, p. 95.
23 Truţer T., Aspecte inedite privind relaţiile lui Dimitrie Cantemir cu Academia din Berlin, în Forum, 1971, nr. 10, p. 78-81.
24 Cioranesco George, L’activité de Démètre Cantemir pendant la campagne russe en Perse (1722), în Cahiers du Monde russe et soviétique, XXIX (2), avril–juin 1988, p. 258.
25 După cum arată cercetătorul, la prima sa ediţie din 1704 dicţionarul lui I. Hübner nu conţine acele date pe care le oferă la cea de-a doua ediţie, după ce eventual îl consultase pe Cantemir (Gogan P.P., Societate literară română (Origini), în Contemporanul, Bucureşti, 1966, nr. 39, p.9.
26 Bădărău Dan, Componenţa geografică în enciclopedismul lui D. Cantemir, în Bădărău D., Scrieri alese, Bucureşti, 1979, p. 223.
27 Holban M., Introducere, în Dimitrie Cantemir. Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae), Bucureşti, 1973, p.12.
28 Chiar dacă la Berlin a fost expediat originalul lucrării după 1726, dar mai devreme de 1730, mai rămînea destul timp pentru a fi înapoiat lui Antioh Cantemir, pînă la plecarea acestuia în străinătate (1732).
29 Panaitescu P. P., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, p. 152.
30 Pop E., Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin, în Studii. Revistă de istorie, 1969, nr. 5, p. 835.
31 Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Bucureşti, 1997, p. 80.
32 Ibidem.
* Continuare din nr. 1 şi 2-3, 2003.