Cuvinte şi imagini
Pentru tiparDestinul,
laş şi rebel,
îmi toacă agonic:
– Va pleca! Foarte curând va pleca!
Tulburat ascult cum aievea
paşii ei se sting
în liniştea toamnei.
Ruginii,
frunzele bătrânului parc
lunecă
la picioare
sărutând urmele
care dispar
în văpaia amurgului.
Pe aleea pustie,
gândul,
insolit şi tardiv,
mai pâlpâie rebel,
chemând-o înapoi.
...Între două focuri,
mistuită de îndoieli,
Nu-mi mai aude glasul.
Sufletul,
adunat ghem,
scrutează în neştire orizontul...
Întârziată rugăciune,
eşti soare-răsare
sau
soare apune?!
Vii
ori pleci?
* * *
Apoi
lucrurile îşi vor urma
cursul lor firesc.
De exemplu: ne vom vedea tot mai rar
pentru a uita nişte amintiri.
În casa ta
pitită la marginea speranţelor
nu ne va mai aştepta
căţeluşul cu ochii trişti.
În locul lui
un buldog
se va holba
la cei ce-ţi trec pragul.
Bolnav de atâta indiferenţă
Soarele va urca sus, pe boltă,
fără să mai observe
clocotul nostru...
Oraşul,
prins în plasa grijilor sale fără de număr,
grăbit şi ursuz,
va uita că ne-a fost complice.
Cu gândul mereu
la ziua de azi
ne vom înfrupta din pâinea amară
a iluziilor…
Treptat
se va ogoi
şi sufletul.
Ca marea de după furtună.
Mute,
Valurile se vor furişa înspre mal.
Fără istov.
Doar inima
ca o imensă şi demult părăsită faleză
va mai păstra
ecoul
zbuciumului nostru fără de leac.
* * *
Nu era încă limpede
dacă gândul şi fapta urmează acelaşi drum.
Iată de ce am fost supus unui test.
În sala de examinare,
albă,
imensă şi rece
ca o biserică rupestră
în fapt de iarnă,
mă aflu doar eu.
Ochii îmi lunecă
spre catapeteasma pardosită
cu ecrane multicolore
ce-mi tirajează chipul livid
ca de schivnic.
Pe neaşteptate,
de undeva, din înalturi,
o voce mă avertizează:
– Nu-ţi fie frică. Îţi vom citi sufletul.
Doar atât!
Ascult hipnotizat îndemnul
şi mă supun.
La un moment dat însă nu-mi mai simt respiraţia.
Un sentiment de cumplită deznădejde
mă sugrumă
şi am senzaţia că pe lume am rămas eu,
monitoarele
şi licărul lor neîncetat.
Abia într-un târziu descopăr
două vase comunicante ce duc spre alte tărâmuri:
doi ochi,
am impresia că sunt chiar ochii mei,
şi, în acelaşi timp, ai tuturor celor care au fost până la mine
şi care vor urma după –
doi ochi
mă privesc
adânc,
adânc,
adânc…
Din mine ceva se desprinde
şi trece spre făptura de dincolo de modernele icoane.
Ca un reflux răspunsul
se întoarce
spre mine,
în mine.
Urmează apoi tăcere.
Suspans.
Şi din nou rămân singur.
…Calculatoarele,
aceste fidele maşinării ale raţiunii,
mă inspectează obsesiv,
redactându-mi sentinţa:
– Rămâi aici.
Nu mai purcede la drum.
Alţii meargă-nainte!
* * *
Ca un zid
peste care nu se poate trece
este lipsa ta.
Îţi caut chipul
în patru zări
şi nu aflu decât
tăcerea suspectă a toamnei.
Ai plecat
şi în jur totul e altfel.
Dezgoliţi pomii
aşteaptă cu înfrigurare ploile…
Ornicul de la primărie
a pierdut sonoritatea de astă vară.
Ca o undă de ceaţă
glasul lui
se rostogoleşte difuz
peste clădiri,
maşini,
reclame şi pietoni…
La biserică –
îmbulzeală ca niciodată.
Domni şi doamne.
Cerşetori.
Psalmi.
Icoane.
Lumânări.
Şi tristeţe.
Foarte multă tristeţe.
Noaptea, târziu,
la staţia terminus,
tramvaiul îşi aşteaptă zadarnic
ultimul pasager…
Telefonul tău a înnebunit
răspunzând negativ la apeluri.
Unde este mâna să-l îmblânzească?
Cu răbdare
de om bolnav de când lumea
aştept un semn.
De ce taci?
* * *
Cuvântul pentru Mihai Vâlcu, profesor de română la Bălţi, este la propriu şi la figurat, un mod de existenţă. În răvaşul adresat redacţiei autorul îşi motivează astfel preocupările pentru scris: „Aşternând pe hârtie sentimentele, gândurile, bucuriile, necazurile etc., ai impresia că ele se limpezesc, se cristalizează, se purifică. Emoţiile, stările sufleteşti, natural, se consumă, trec. Dacă reuşeşti să surprinzi pe hârtie ceva din tumultul acestei vieţi unice şi nelipsite de frumuseţi, eşti fericit. Prin cuvânt, aşa cum afirmă şi poetul, am certitudinea că sunt”. Redacţia găzduieşte „Cuvintele şi imaginile” domnului Mihai Vâlcu, dorindu-i autorului dexteritate în obişnuinţa de a-şi caligrafia anotimpurile trăirilor şi, evident, succese mari în calitate de dascăl.