Zugrav al sufletului basarabean
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
Igor Vieru a avut o obsesie aparte pentru sat. Şi nu numai pentru Cernoleuca natală care i-a fost, de-a lungul întregii vieţi, izvor permanent de inspiraţie. În localitatea de baştină, în împrejurimile ei, a găsit numeroase subiecte de lucru, descoperind frumuseţile plaiului natal, splendorile şi dramatismul vieţii semenilor săi. „Rămas plugar în suflet, – după cum mărturiseşte artistul, – am căutat să transpun în pânze poezia muncii.” Evident, nu e vorba de o expresie tributară limbajului caracteristic pentru arta timpului, marcată ideologic, ci de faptul că Igor Vieru vedea în efortul ţăranului nu numai mijlocul de a-şi câştiga existenţa, dar şi prilejul unic şi sfânt de a cunoaşte adevăratele dimensiuni ale existenţei. Iată de ce toate câte îl înconjoară pe ţăran, crede I. Vieru, constituie un cadru firesc şi sublim de trăire şi dăinuire, aratul, semănatul, marginea de sat, pădurea, iazul, casa, vatra fiind elementele care alcătuiesc atmosfera cotidiană, dar şi motivul reverberaţiilor sufleteşti cu cel mai larg diapazon. Satul este Universul construit din întâmplări ce au loc zi de zi, an de an, veac de veac şi care dintotdeauna au întregit lumea de taină şi de zbucium a ţăranului român. Misiunea unui autentic artist e să distingă elementul neordinar, sublim al vieţii prea repede trecătoare, să surprindă gestul, mişcarea, expresia, învolburarea omului şi a naturii. Or, Igor Vieru, prin tot ce a plăsmuit, a încercat să imortalizeze frumuseţea clipei, irepetabilul zilei trăite, să valorifice lumina şi optimismul chiar şi atunci când acestea lipseau. La ţară I. Vieru a găsit tot ce e necesar pentru a crea o operă desăvârşită ca spectru tematic, dar şi ca realizare artistică: „Câmpia – coroana aurie din jurul satului – m-a chemat de oriunde toamna sau primăvara, vara sau iarna. E o chemare veghetoare de mai demult, ca o nesfârşită dragoste de mamă”. Asocierea dragostei pentru glia strămoşească cu dragostea maternă sau invers, exteriorizarea sentimentului sacru faţă de fiinţa care ţi-a dat viaţă şi natura-mamă, legătura indestructibilă dintre om şi natură – trăsătură caracteristică pentru întreaga creaţie a plasticianului – sunt condiţia care generează poezia, pitorescul, dar şi autenticitatea simţământului şi a gândului, adică adevărul în toată plinătatea lui.
Igor Vieru şi-a început cariera artistică în calitate de zugrav în atelierul de icoane „Nicolae Grigorescu” din Slobozia-Argeş, Piteşti, acolo unde a cunoscut şi trăit profunzimea sentimentului religios al românului şi unde şi-a descoperit vocaţia pentru acest gen de pictură, rămânând de atunci un nedezminţit „veghetor” al sufletelor celor mulţi. Bucurii şi deziluzii, credinţă şi trădare, farmecul momentului trăit şi nostalgia trecerii ireversibile pe acest pământ – toate îşi găsesc treptat oglindire în lucrările sale, fidele mărturii ale destinului basarabenilor: „...am trecut pe lângă casa unchiului Vasile – caligrafiază cu litere româneşti într-o scrisoare Igor Vieru*. – Trăiesc în ea străinii. Licărea lumina în ferestre şi îmi venea să trec să văd cum e înăuntru, să-mi amintesc de copilărie şi de cei dispăruţi. Mi-a venit ideea unui scenariu de film. Dacă vărul meu Fedea i-ar vizita pe locatari aproape zilnic ca să-şi recheme bucuria copilăriei, descoperind de fiecare dată câte o amintire în fiecare colţ al casei... străinii nu şi-ar mai trăi propria viaţă”.
Deşi se afla cu munca şi traiul la Chişinău, în acest mare sat al Basarabiei, gândurile şi sentimentele îi rămân acasă, la Cernoleuca. Acolo unde se mai afla mama, acolo unde îl aşteaptă neamurile, acolo de unde, de fapt, încep toate. De la Chişinău, îi scrie feciorului Roland-Dicu un tulburător răvaş, din care cităm:
„Dragă Dicule,
M-au bucurat nespus de mult atât scrisoarea cât şi preocupările tale: literatură, folclor, pictură. Dacă poţi, notează-ţi într-un carnet tot ce auzi de la oameni – legende, povestiri din viaţa lor ş.a., sau anumite expresii. Pe lângă toate astea, ai acum o vârstă la care ţi se cere să fii atent cu toţi cei din jur. Ştii că bunicile te iubesc, cum toate bunicile iubesc nepoţii, de aceea nu le jigni cu neatenţie şi nepăsare la dragostea lor mută şi ascunsă. Tu găseşte-o în stângăcia lor când aproape nu ştiu ce să facă şi cum să-ţi intre în voie. Uită-te la mâinile lor, la faţa lor şi ai să poţi preţui şi înţelege că iubirea lor faţă de noi e aproape înduioşătoare. Viaţa lor perpetuă prin noi: fiii şi nepoţii, bucuria lor vine numai de la noi. Caută să le fericeşti odată ce eşti lângă ele, că nu e nimic mai frumos şi mai sfânt ca cinstirea neamului tău.
Acum am o rugăminte ca să te duci pe la mormântul tatălui meu de la cimitirul din Cernoleuca (poate că-l vei îngriji puţin, vei medita, că el mi-a fost un tată aşa cum sunt şi eu pentru tine) şi să-mi rupi câteva frunzuliţe de iarbă de pe mormânt şi să le pui într-o carte să le păstrez. [...] ”
Cei apropiaţi sau amintirea lor – tata, mama, iubita, rudele – au constituit un subiect predilect pentru plastician. Chipurile desenate emană căldură, optimism, credinţă, adică viaţă, tot ce înseamnă trecere prin această lume încurcată, dificilă, cu griji multe, greu de suportat, dacă nu ştii afla conul de lumină care să-ţi fortifice existenţa şi care porneşte, neîndoielnic, de la fiinţa cea dragă. Toate par pierdute, rătăcite, fără sens până în clipa când vine cineva – trimis de Dumnezeu – care te ajută să găseşti mântuirea: „Toate cărările sunt troienite. N-are cine mai veni la mama. Toţi sunt sătui de o bolnavă. Nepoţii de aici care au trăit aproape toată vremea la ea, au părăsit-o. Unul Mitică, cel care era mai izolat de mic, acum se arată a fi gingaş cu ea. Tot el a făcut pârtie la casă. Nu pot dormi. Veghez lângă mama...”.
Observator şi înţelegător subtil al sufletului omenesc, Igor Vieru apreciază puritatea sentimentului, trăirea interioară sinceră, înţelegerea profundă a sensului existenţei umane. Artistul rămâne un veşnic copil, adică deschis pentru comunicare, cu ochiul neprihănit, tulburat de toate câte se întâmplă în jur. Grigore Vieru, consacrat şi apreciat autor de cărţi pentru cei mici, subliniază că plasticianul este asemenea unui copil care are mereu dreptate şi care este fascinat continuu de frumuseţile lumii. Astfel se explică şi preferinţa pe care a avut-o Igor Vieru pentru scrisul destinat celor mai fragezi cititori, ilustrând de-a lungul anilor numeroase cărţi. Grafica lui – nuanţată, expresivă, cu evidente conotaţii româneşti – la abecedare, la numeroase cărţi de folclor ţinea în mare parte locul alfabetului latin. Desenele care au însoţit volumele de poezii ale lui Mihai Eminescu (1965), pe atunci încă puţin cunoscut în Basarabia, au înlocuit exegezele marilor eminescologi români interzise la noi. Calităţile artistice deosebite, harul de a vedea dincolo de aparenţe, magia culorilor verbului matern le desprindem şi din duiosul răvaş adresat nepoţeilor.
Draga mea Domniţa-Maria şi dragul meu Mihai,
iubiţii mei puişori Nuţa şi Mihu,
Eu stau aici la spitalul din Chişinău, unde aţi fost pe la mine. Acum e seară şi repede va apare luna care străluceşte noaptea ca o farfurie albă. Dar acum lângă fereastră, jos, în iarbă, cântă un greier: cri, cri, cri, cântă şi tot cântă, din când în când se mai opreşte câte puţin, să se mai răsufle şi iar îi trage cu cântecul lui: cri, cri, cri... El crede că poate mă va adormi cu cântecul, că poveşti el nu ştie şi nici nu-i năzdrăvan să poată vorbi.
Toată vremea mă gândesc la voi şi vă îmbrăţişez şi vă sărut în gând şi tare aş vrea să fiu lângă voi să vă spun poveşti şi să vă adorm cum greierul mă adoarme pe mine cu cântecul lui: cri, cri, cri...
Aici prin iarba de la spital am zărit un arici şi am vrut să-l iau în mână, dar el s-a speriat şi s-a făcut ghem. Aşa arăta când l-am văzut: el e plin de ace ca să nu-l mănânce câinii, şi aşa s-a ghemuit când m-am apropiat să-l iau: Nu se vedea nici cap, nici picioare. Eu am râs, apoi el a văzut că nu-s om rău, s-a desfăcut şi pâs-pâs prin iarbă, s-a dus la fraţii lui, şi atunci mi-am adus aminte de o poezie cu un rac şi o broscuţă. Iată cum este racul la înfăţişare: Are multe picioare şi două cleşte înainte ca două foarfece şi merge deaîndărătelea, nu înainte, ci înapoi, şi trăieşte în iaz, în apă, dar merge şi pe uscat, adică pe pământ, pe malul iazului. Broscuţa are patru labe, înoată prin apă, iar prin iarbă sare chiar ca o broască. Iată v-o desenez: şi acum ascultaţi poezia:
– Und-te duci, măi răcuşor?
– Mă duc, broască, să mă-nsor.
– Răcuşor, ia-mă pe mine.
Şi cu mine ţi-a fi bine.
– Eu, broscuţo, te-aş lua –
popa nu ne-a cununa!
Că n-ai cap de legătoare,
Şi nici trup de cingătoare,
Nici picior pentru papuc,
La ce boala să mă-ncurc!
Poezia asta cred că o ştie şi bunica Domniţa, s-o rugaţi să v-o spună.
Eu repede voi veni la voi şi ne vom juca şi vom strânge flori din pădure, iar voi să ascultaţi pe mămica şi tăticu şi să nu ieşiţi în drum unde merg maşini. Acum vă spun noapte bună, somn uşor şi să vă jucaţi sănătoşi toată ziua.
Al vostru bunic v-a scris,
Bunicu Igu pentru Nuţa şi Mihu.
Vă sărută şi bunica Maria.
Zbori, scrisoare, spre Cernoleuca, din spitalul de pe Novosibirscaia din Chişinăuca.
4-VI-85
Suflet delicat şi nobil, aidoma întregii generaţii născute şi maturizate în perioada interbelică, Igor Vieru reprezintă vocea distinctă a unei adevărate conştiinţe naţionale. Avându-i drept dascăli spirituali pe Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Octav Băncilă, dar şi pe Eminescu, Creangă, Caragiale ş.a., în procesul de interpretare a literaturii sau de valorificare a artei populare plasticianul pledează pentru corectitudinea, claritatea şi puritatea mesajului: Reedităm baladele şi cântecele populare vechi şi străvechi ce fără saţ le audiem şi le citim, şi, pentru veridicitatea interpretării melodiei folosim instrumentul conceput din acea regiune de unde a fost culeasă. Numai nu ştiu dacă s-a lucrat îndeajuns la descoperirea cântecelor şi dansurilor şi cred că, numai din lipsa acestei grele arheologii, avem compozitori de muzică populară. Mă întreb atunci cine a compus Ciocârlia, Doina, Mioriţa, Căluşarii, Bătuta etc. Mai ştim un lucru: că ornamentul scoarţelor, vaselor, cusăturilor, ciopliturilor în lemn au stil precum dansul, dar nu ştim că a introduce stil în stil, a stiliza stilul e inadmisibil şi e o incultură. Datorită acestui fapt multe din dansurile noastre sunt prea afectate şi pe alocuri par născoceli. Or fi având succese prin străinătăţi, dar cine ar trebui să cunoască mai bine geniul etnicităţii noastre dacă nu noi?
Igor Vieru a fost unul dintre marii artişti care au cunoscut şi au exprimat plenar geniul etnicităţii noastre, şi-a pus în serviciul propăşirii neamului talentul şi viaţa. Fapt remarcat de un alt maestru al penelului, Mihai Grecu, încă în 1963: Dragostea ta de toţi oamenii simpli şi muncitori, dragostea ta de pământul strămoşesc, dragostea ta de artă şi tradiţiile ei – pe toate acestea le porţi în sufletu-ţi romantic. Aceste calităţi sunt chezăşia dezvoltării artei noastre. Când ai douăzeci de ani, aceste cuvinte te cutremură, le pronunţi şi nu le simţi bine conturul. Pentru cel ce are patruzeci şi un suflet ca al tău, sunt realităţi ce se înfăptuiesc zi de zi, din ce în ce mai inteligent şi mai insistent, cu gândul, cu vorba, cu fapta, cu toată fiinţa.
Din puţinul ce-l cunosc despre tine, aşa te-am văzut când ai împlinit cei patruzeci de ani ai tăi.
Aşa a rămas pe tot parcursul vieţii. Anii care au urmat, numeroasele şi diversele lucrări realizate au conturat în mod strălucit chipul artistic şi moral al celui care a fost un inspirat şi fidel zugrav al sufletului basarabenilor.
* Toate scrisorile sale adresate în perioada sovietică rudelor şi prietenilor, de altfel ca şi cele ale lui Mihai Grecu, sunt scrise cu alfabet latin, interzis de autorităţi.