Realul vidat al Câmpiei Borges de Vasile Gârneţ
Pentru tiparDacă e să vorbim despre unele apariţii editoriale ale scriitorilor din Moldova tipărite în România, volumul de poeme Câmpia Borges (Editura Vinea, Bucureşti, 2002) de Vasile Gârneţ este mai mult ca sigur cel mai notabil. Deşi nu îndeajuns cunoscut (volumul Câmpia Borges)la noi pentru că în situaţia bulversată din viaţa noastră literară, când lumea cărţilor începe să semene tot mai mult cu muzeul războiului în care coşmarul încreminise (p.33), scriitorilor nu le mai rămâne decât să se descurce singuri. De aceea, am crede, titlul cărţii nu e aleatoriu.
Aproape că ne-am obişnuit cu modalitatea lui Vasile Gârneţ de a dialoga cu cititorul. Poetul transmite mesaje prin poezia care conţine o întreagă strategie a echilibrului pierdut şi recucerit, dar şi o suspensie a certitudinilor pentru ca ele să fie mereu recâştigate şi împrospătate. Scriitorul e preocupat, aşadar, de aspectul eufemistic al lucrurilor, de perceperea lor într-o formă stilizată, obţinute prin juxtapunerea detaliilor esenţiale. Alteori autorul refuză să respecte raporturile reale dintre lucruri, nesocotind determinările obiective şi dând de înţeles că, în poezie, feluritele domenii ale realităţii nu mai sunt separate: un muzeu de ambre pe care îl descoperi în trepte cum un buncăr/ un concert rock într-o biserică părăsită/ fanfare militare, flotă/ oameni patetici şi oameni ascultători/ o doamnă care ne îndeamnă insistent să fim fericiţi/ o bibliotecă mare ca o fabrică/ în care nu poţi rosti cuvântul poezie/ strada Lenin şi strada Kalinin/ case fără chip, cerşetori, seringi/ prostituate vorbind mai multe limbi/ tarafuri folclorice, strigături, vodcă/ alţi oameni simpatici, aproape drăguţi.../ dar şi tristeţea din ochii lui Richard/ tăcerea lui adâncă precum o durere pe care/ n-o poate mărturisi/ lângă mormântul stingher cu înscrisuri străine/ am simţit că parcă intraserăm cu toţii într-o/ paranteză a istoriei (oraşul lui Kant, p.32). Adesea iconoclastia, nonconformismul şi celelalte sigle ale acestui postmodernist atipic ne pot deruta, abătându-ne atenţia de la ţinta reală a poeziei lui care mai poate fi şi a evanescenţei, a parafrazării, reproducând liric amintirea ideii de real: zile de parcă aştept un naufragiu/ o existenţă copleşită de dileme,/ consumată degeaba/ tac şi ştiu că-i o tăcere vinovată/ nu mă mai caută nimeni de mult/ sunt singur – cu elanul interzis – / singur între cărţi şi lucruri care/ se insinuează acum cu mai multă pregnanţă/ şi parcă aşteaptă şi ele tandreţe/ aud cum cineva rătăceşte pe stradă/ mereu lipsit de grabă – paşii au/ un ecou scăzut, complotitor/ ca întotdeauna mă salvez prin imaginaţie/ îmi spun că e Kafka – caligraful suferinţei – / într-o promenadă prin Chişinău/ trist şi singur Kafka rătăcind/ într-o lume care şi-a umilit de mult existenţa (caligraful suferinţei, p.29). De altfel, în tactica poetului intră aproape mereu această trimitere spre piste false, metodică inducere în eroare, abaterea sistematică a atenţiei urmărind tocmai să sporească atenţia: este un examen la care poetul îşi supune mereu cititorii spre a şi-i păstra cu mintea trează şi lucidă. Derutându-i, îi obligă să-l citească cu mai multe perechi de ochi, cu luare-aminte sporită, deoarece lumea intrată în obiectivul percepţiei e descarnată, dezbrăcată de senzaţia materialităţii, redusă la amintirea ideii: ziua memoriei aşa i-am spus/ tristeţea mocnea sub fiece secvenţă/ câţiva (poate scriitorii gruzini) improvizaseră un cor/ şi cântecul imprima chipul acelor locuri/ mai era şi o nemăsurată poezie a aşteptării:/ tinerii desculţi în iarbă învăţând meditaţia/ şi secretul ruginii.../ fetele care duceau hârdaie cu apă într-un/ loc numit al tăcerii.../ apoi muzeul războiului în care coşmarul încremenise:/ vocile celor ucişi ca un refren al acestui secol/ poezia lui Francis Ledwidge care nu mai salva nimic/ mai târziu, înspre seară/ am mers să ascultăm troparul (ziua memoriei la Ypres, p.33).
Am mai putea spune că Vasile Gârneţ practică şi o lirică a despuierii de fenomenal, cultivând imaginea statică a contururilor, aminteşte de secvenţele lirice ale lui Walace Stevens, de care autorul volumului Câmpia Borges nu pare tocmai străin. Lucrurile importante trec, aşa ca în viaţă, neobservate, ele se furişează pe lângă noi ca fericirea (despre fericire, p.45). Totuşi tocmai aceste înfăţişări umile ale lucrurilor importante sunt fixate în vizorul poetului, ele atrag atenţia iscoditoare şi întotdeauna asupra lor poetul ne-a îndemnat să aspirăm: vara, anul acesta, mai ales serile/ am avut curajul de-a ne judeca singuri/ ne detaşam de umilinţă/ strigam cu glasul umed mai androgin ca oricând/ în încăperi capitonate/ viaţa mea în Basarabia, începeam descriptiv/ respiră un aer de temniţă abandonată/ stăm aici şi hrănim (nu supăra pe nimeni pluralul)/ o ceremonie exotică neîntreruptă/ subvenţionăm dezastrul/ e un fel de poor house pământul acesta, spunea Domenico/ un muzeu al erorilor (palmele lui deschise/ îndreptate spre noi îi risipeau parcă elanul/ şi tăcea încurcat)/ Tania intervenea în stilul ei sumbru/ sunând a Cassandră/ astfel aflam că lacrima noastră ambulantă/ ajunsese la Bucureşti/ unde luase un premiu simbolic/ pentru noi toţi/ şi ne rugam ritualic pentru sănătatea/ făcătorilor de bine/ şi pentru acei mulţi/ care au sombrat în alcoolism şi delaţiune/ (de fapt noi chiar asta suntem – delatori/traducători/ – un adevăr limpede şi indiferent/ mai bine să nu ne fi născut/ conchidem câteodată în intimitate/ dar încă nu s-a aflat ca o şoaptă/ să vertebreze existenţa cuiva/ şi totul rămâne doar un regret pios)/ traversăm epoca roşie a tranziţiei/ vorba preferată a preşedintelui Snegur/ după o vizită în China e disciplina sovestei/ cum să conciliezi o atare sintagmă?/ de fapt cel mai greu e să traduci/ din basarabeană-n română/ da, Unirea nu va avea loc nici anul acesta/ relua Tania chiar din mijlocul frazei/ tristul refren mulat pe feţele noastre/ vom şlefui în continuare independenţa/indiferenţa/ suveranitatea/subteranitatea/ vom persista în prostie.../...compunerea aceasta colectivă a versurilor/ am numit-o pasajul şcolăresc al existenţei noastre/ delirul nostru pitic/ trambulina necesară spre lectură/ singura care ne apără (summer in Bessarabia, p.14). Observăm că versurile acestui poem alcătuiesc, în fond, un protest împotriva nepăsătoarei tihne de temniţă abandonată, a mulţumirii de sine, contra încremenirii omului în propriile lui prejudecăţi liniştitoare, ce îi fac viaţa suportabilă şi decentă: o condamnare a conformismului şi o provocare la insurecţia spirituală.
Manifestând repulsie faţă de ridicolul gesturilor mari, nu înseamnă că Vasile Gârneţ nu le comite, însă o face atunci când nu te aştepţi, fără preparativele retorice răsuflate deja. Poetul plasându-se deodată în camuflate urale patetice pentru ca, tot atât de brusc, să se retragă, privindu-şi cu infinit umor şi cu tandră ironie preaumanele patetisme: viaţa de gherilă a scribului/ se împlinesc câţiva ani/ de când citesc cu voce tare din Proust/ e ceva burghez în întâmplarea aceasta/ ceva ce contrazice flagrant oglinda vieţii de-afară/ mie însă îmi ajută/ uneori e bine să nu ai certitudini asupritoare/ ci să trebuiască mereu să te pipăi/ pentru a te convinge că exişti cu adevărat (stampă III, p.17). Tertipul abaterii atenţiei (de care vorbeam mai sus) şi a descoperirii lucrurilor importante, esenţiale sub înfăţişarea lor cotidiană şi umilă, uneori ridicolă, poate aporta deosebite surprize unui lector obişnuit să citească mereu printre rânduri şi să descopere pretutindeni nu ştiu ce aer subversiv. Acestui cititor superficial, mai mulţi pretinşi autori de azi i-au oferit un fel de poezie interzisă de regimul totalitar, sugerând cât de mult au suferit din această pricină.
Pot să greşesc, dar poemele lui Vasile Gârneţ au şi ceva comun cu universul sublim-trivial al filmelor lui Felini: aceeaşi reprezentare neorealistă a lumii, aceeaşi agonie lentă a sensibilităţii ultragiate şi, nu în ultimul rând, aceeaşi iluminare secretă a speranţei: ştiu că se poate trăi şi aşa – singur şi inactual – / cu o largă toleranţă de sine/ dar şi cu sentimentul că eşti îngăduit/ că stai sub reflectorul unei priviri/ exigente şi necruţătoare/ îmi spun că va fi existând şi o mecanică/ a suferinţei/ în care să te simţi detaliul umil/ fiinţa rătăcită/ ţinută de mână şi îndemnată/ mai multă metanoia! mai multă metanoia!/ şi chiar ai plăcerea să scrii tragic/ despre omul deteriorat care eşti/ despre omul c-un zilnic ritual al regretelor/ ştiu că există o vrajă malefică a vieţii/ un baroc îmbietor în care te dizolvi/ cu o voioşie populară uneori/ şi doar demnitatea (disperată) a ceea ce sunt/ vorba bătrânului Thomas – / îmi dă curaj asupra priveliştii (omul deteriorat, p.20). Anume prin aceasta, poezia autorului capătă o valoare parabolică, deşi poetul picură mult rafinament şi depune un efort considerabil de a reduce imaginea la pura substanţă lirică, şi, în acest caz, astfel de poezii trădează totuşi o sterilitate a eului liric. Chiar dacă păstrează aerul glacial al elaborării, mai substanţiale, ni s-au părut acele poeme care amplifică o gesticulare acrobatică, percepută ca instigare stilizată a realului, ca generare perversă a urâtului. Practicând starea de risc, de încordare, poezia devine în acest caz o fondare a spiritului, de o mare eleganţă a gestului sfidător: cum mă umileşte uneori memoria mea culturală.../ nici nu mai trebuie să-mi inventez suferinţele/ rostesc doar cuvântul toamnă/ ca şi cum m-ar cuprinde în împlinirea/ lui rotundă, plină de semnificaţii/ şi simt cum îmi epuizez elanul/ de parcă m-aş arunca în gol (stampă V, p.28). Hazardul unei asemenea poezii ce-şi intuieşte cu atâta accentuare forma se afirmă în inerţia producerii imaginilor şi în vidarea versurilor în materie poetică.
În cheia poeţilor contemporani, autorul îşi structurează poemele cu ajutorul unor procedee sintactice cărora le acordă însă o funcţie artistică. Dispensând de versificaţie în sens tradiţional, poetul Vasile Gârneţ nu desistă, cel puţin acum, şi la compoziţie, doar atât că aplică în această direcţie eventualităţile independente ale limbajului: uneori bucuria simplă de a vorbi cu/ cineva care te ascultă/ simţi aşa de parcă se retrag toate otrăvurile/ şi nu te mai enervează nici ideea că/ a scrie despre rău a devenit un snobism ce/ multiplică abnorm coşmarul/ apoi ploaia care spală cenuşa zilei/ plouă odihnitor şi putem din nou respira/ e atâta linişte şi împăcare/ încât aud cum partitura sufleţelului/ îmi invadează poezia/ şi el n-are ce căuta acolo (uneori bucuria simplă, p.39). După un criteriu parţial sintactic se împarte şi poemul stare secundă (p.74): respectiv în patru fragmente izolate (dar nu complet, deoarece există o continuitate subtextuală între ele) prin versuri ce au particularitate de variante ale unei structuri unice: stăteam – tineri căliţi în palestre/ lângă o pilitură de plumb/ şi meditam la virtuţile lucrurilor/ de-acum se făcea noapte/ dar nu reuşeam să orchestrăm/ o campanie împotriva zvonurilor/ şi bătrânii care mâncau arahide/ (doamne, cum ne mai iubeau ei!)/ râdeau de deruta noastră/ hai să recităm din Gellu Naum a spus unul/ disponibil mai multor vârste de cultură/ hai am fost noi de acord/ şi încă: râsul bătrânilor aşa se auzea/ de parcă cineva se spăla pe mâini/ de parcă păsări palmipede/ lopătau în apele moarte.
Şi totuşi, dincolo de asemenea ingerinţe postmoderniste, versurile lui Vasile Gârneţ rămân preponderent lirice, iar poetul reprezintă la gradul superlativ generaţia sa (amintim – a optzeciştilor!) care şi în prezent confiscă aproape exhaustiv câmpul de captare al criticii literare şi fără îndoială al cititorului rafinat.