Clopotniţa de aur
Pentru tipar(fragmente)
Ideea acestor pagini despre Clopotniţa de Aur a luat început de la ruinele Clopotniţei din complexul Catedralei „Naşterea Domnului”. Într-o noapte, din acel an de pomină, 1962, în centrul Chişinăului s-a produs o bubuitură ieşită din comun, făcând să zăngănească ferestrele blocurilor de prin împrejurimile Grădinii Publice. Mă întorceam de la o serată literară şi, cum calea îmi era prin Grădina Publică, am încercat să merg tot pe acolo, ca întotdeauna, dar în întâmpinare mi-au ieşit doi ofiţeri de miliţie şi mi-au propus să fac un ocol, şi să fac acest lucru cât mai repede posibil. Am insistat, dar ofiţerii cu mult tact mi-au propus acelaşi lucru: nu se poate, este interzis până mâine dimineaţă.
Era târziu şi parcul pustiu. Probabil că operaţia se produsese mai înainte. Am luat-o în jos pe actuala Bănulescu-Bodoni. Nu m-a mai oprit nimeni. Ceva se întâmplase, ori avea să se întâmple. Dar ce? Îmi veni în minte o atare situaţie cu cealaltă parte a Grădinii Publice. Ieşisem de la cinema şi tuturor, câţi eram la acea oră, nu ni s-a dat voie să trecem de la cinematograful „Patria” spre monumentul lui Ştefan cel Mare. Cu gândul să ajung mai repede acasă, m-am furişat prin Grădina Publică fără să mă observe vreun miliţian. La intrare în parc stătea masivul monument al lui Stalin. Alături, o macara puternică şi câţiva bărbaţi zdraveni îl legau pe Iosif Vissarionovici cu frânghiile de oţel ale macaralei. Bărbaţii lucrau repede, se grăbeau, parcă Stalin dormea şi trebuia legat de urgenţă ca nu care cumva să se trezească din somn. Macaragiul lucra şi el cu multă grabă. Mereu i se comanda, când vira, când maina, adică să ridice ori să coboare braţul macaralei. N-am mai aşteptat terminarea acestui ritual. A doua zi am trecut special prin parc să văd ce semn mai rămăsese pe locul unde mantaua de beton a lui Stalin aproape atingea pământul. Nu mai era nici un semn, ci doar un strat de flori cu data zilei şi luna în care ne aflam.
În Parcul Catedralei nu era nici un monument pe care l-ar fi putut scoate şi duce în altă parte. Era un monument arhitectural din secolul al XIX-lea, Clopotniţa pe care o văzusem pentru prima dată în anul 1950. Stătea impunătoare în faţa Catedralei, albă, semănând cu o lumânare care trebuia să vină cineva să o aprindă de ziua unei mari sărbători. Atunci am umblat în jurul ei cu regretatul Mihail Garaz, mare ştiutor în toate. Clopotele stăteau mute. Era interzisă tragerea clopotelor. El ştia ce scrie pe ele, din câte tunuri turceşti au fost turnate. La un moment dat, îmi spuse că aceste clopote ar trebui să sune. Cum? Asta e cu totul altă problemă. El îmi vorbi atunci de Marea Sarmatică şi despre clopote ştia că ele comunică între ele. Chiar dacă sună un clopot la mare depărtare, dangătul lui se reface într-un clopot care putea rămâne şi fără limbă, dar că bronzul din care este făcut începe să vibreze. El îşi lipi urechea de peretele clopotniţei şi spuse cu hotărâre ca Galilei despre pământ că totuşi se învârteşte.
– Şi totuşi sună! îmi spuse el, parcă făcând o mare descoperire cum ar fi fost greutatea specifică. Pune urechea şi ascultă. Ai ascultat vreodată cum sună sârmele de telegraf în stâlpii care le poartă pe umeri?
Nu ştiu ce descoperire mai făcea Mihail Garaz dacă nu ne observa un miliţian care ne goni de acolo.
...A doua zi, când treceam îndărăt prin Grădina Publică, Clopotniţa (parcă nu putu să mai ţină piept presiunii atmosferice) se prefăcuse într-un morman de pietre, iar clopotele, ca prin minune, erau întregi. Explozia le aruncase mai departe de dărâmături. Am pus mâna pe unul dintre ele şi mi s-a părut că vibrează. Clopotul părea ca o inimă sărită din pieptul unui om căzut în accident şi care mai palpita încă. Clopotul era încă viu. Poate că şi suna, cum credea cel de era Mihail Garaz şi care cu toţi îşi începea dialogul cu acelaşi cuvânt:
– Prietene!
Nu ştiu de ce am impresia că acest cuvânt mai este aşa cum a fost datorită sensibilităţii cu care îl pronunţa Mihail Garaz. Dar poate că fiecare om este o clopotniţă din care la anumite intervale de timp sună Clopotul cel Mare.
Ea, într-adevăr, este de aur. Şi clopotele ei înnegrite de vreme sunt de aur. Pentru rolul ei jucat în a face divină legătura dintre om şi tăriile cereşti. Savantul armean Ambarţumian spunea undeva că omul este ce este datorită faptului că în clipele esenţiale ale raportului său cu înaltul se poate întoarce cu faţa spre cer. Astfel el îşi reface, reînnoieşte legăturile sale cu infinitul, aceasta fiind o necesitate pur spirituală. Probabil, omul se descarcă şi se încarcă mereu cu energia cosmică. Procesul acesta, după caracterul pe care îl are, nu e deloc complementar, deşi omul nu întotdeauna este conştient de acest fapt. E un proces firesc, de la sine, dar care nu poate fi ignorat şi în momentul crucial intervine clopotniţa, cu glasul ei de clopot sau de clopote, depinde când şi pentru ce sunt trase clopotele.
Clopotniţa, ca să fie stăpână locului, împreună sau aparte cu biserica, din cele mai vechi timpuri e construită ba pe o muchie de deal, ba în centrul unui şes drept ca în palmă, dar totdeauna mai înalt decât casele din jur. Clopotniţa parcă singură îşi alege locul de unde să răsară pentru a face legătura dintre om şi înalt.
Deşi toate, într-un anumit fel, seamănă una cu alta, niciodată nu sunt aceleaşi, fiecare are identitatea sa. Se ştie că aceleaşi clopote turnate în aceleaşi forme, având aceeaşi mărime şi greutate, acelaşi aliaj, sună diferit. În fiece clopot stă tăinuit un sunet aparte, aşa cum în fiece om există o conştiinţă de sine diferenţiată de toate celelalte. E o taină, ba mai mult, un mister care rămâne în umbră, nu se dă scos la iveală, iar când ni se pare că iese în văzul tuturor, se sustrage, se topeşte, se volatilizează ca mirosul dintr-o floare, parcă a fost o picătură de rouă şi s-a evaporat. Cu toate acestea, rămâne locul, absenţa unui mister, el fiind şi nefiind în acelaşi timp, în ciuda principiului logic că un lucru poate fi şi nu fi în acelaşi timp.
Generaţia noastră mai în vârstă a fost martor ocular la distrugerea multor biserici sau clopotniţe, aşa cum s-a întâmplat şi cu cea din Grădina Publică din centrul Chişinăului, şi nu numai cu ea. Pe lângă faptul că se încălca dreptul la libertatea conştiinţei, era încălcată însăşi conduita procesului logic de structuralizare a valorilor general-umane. Clopotniţele şi bisericile nu erau numai edificii de cult – religie creştină, budistă sau islamică, dar şi monumente arhitecturale – rezultatul muncii unor iscusiţi zidari, arhitecţi, sculptori, zugravi etc.
Prozatorul român Nicolae Velea editase cândva un volum de nuvele Paznic la armonii. Ei bine, orice clopotniţă, în primul rând, în orice loc s-ar afla, e un asemenea paznic la armoniile spirituale ale omului, care, om fiind, este totdeauna legat în mod direct de înălţime, de necuprins şi această legătură între tot şi parte o face spiritul.
Cum resimţim legătura divină? Dar o simţim? Toţi, sau numai unii? Cine ar putea să ne descrie cauzalitatea? Cu ce mijloace sunt sau ar putea fi descrise? Întrebările pot continua, dar pe parcurs se cer a fi venite şi răspunsurile, fie şi aproximative, fiindcă şi într-un răspuns ne-deplin, aproximativ, există o părticică din adevărul pe care îl caută în permanenţă omul prin gândirea sa.
Orice om tinde spre un adevăr al spiritului.
Mare adevăr ar trebui să fie. Depinde cum îl înţelegem.
Albă, sau adumbrită de nestatornicia timpului, împăciuitoare, crescând, de obicei, din acelaşi acoperiş al bisericii, clopotniţa, împreună cu turla, formează un duet interpretând cucernic psalmii unei linişti primordiale sau ai unei tihne binecuvântate, se înalţă pe o muchie de deal, în mijlocul vreunei sau altei aşezări omeneşti, se ia la încercare cu vremea şi rămâne să dăinuiască în continuare ca o relicvă trează în vraiştea anilor.
Pe cine îi împacă? Pe toţi. Chiar şi pe rătăciţi cu nerătăciţi. Singură de la sine, cu glasul de clopot, cu ieşire în necuprinsul albastru, cu pioşenia omului pornit pe drumul lung, dar cu întoarcere îndărăt, clopotniţa rămâne aceeaşi. Drumurile, când îşi dau seama că sunt pornite spre nicăieri şi simt hotarele nicăieriului, se întoarnă, şi în această parte nicăieriul se destramă ca o ceaţă de toamnă sau de primăvară şi în faţă prinde contur Vatra, locul în care se întreţine focul într-o continuă ardere şi încălzire a tot ce este gând şi trăire şi atunci toate împreună ard şi ţin vatra în nestrămutare. Nu omul se întoarce, ci drumurile se întorc şi aduc cu ele îndărăt omul, să-l convingă încă şi încă o dată că toate au nevoie de un punct de sprijin şi, dacă nu ar fi acest punct de sprijin, toate s-ar destrăma în abstracţiunea înaltului, drumurile totdeauna îşi găsesc întoarcerea după „tânguiosul glas de clopot” şi glasul de schijă, de aramă sau de bronz caută depărtarea şi dă peste drumuri, iar pe drumuri se duc şi vin oamenii veşnic porniţi spre undeva în căutarea destinului lor, dar alt destin decât cel pe care îl poartă în cârcă de la naştere şi până la sfârşitul sfârşitului, un alt destin mai blând, mai înţelegător, puţin-puţin mai părtinitor şi, iată, când acest alt destin nu se lasă găsit, omul se împacă şi cu drumurile, şi cu sine şi se pomeneşte făcând cale întoarsă spre vatră şi, când trece pragul acestei vetre, clopotul cel mare din clopotniţă vesteşte întoarcerea fiului rătăcitor acasă şi acasa devine mai acasă, iar drumurile rămân la poarta acestui Acasă, păstrând în praful lor urmele de picioare desculţe cu amprenta nerepetată a omului unic în felul său, apoi spre seară, înainte de vecernie, clopotniţa se trezeşte din amorţirea sa divină şi mai scutură încă o dată din toate clopotele drept un fel de „bine te-ai întors, omule, tu la tine însuţi, împacă-te cu tine şi cu ai tăi, dar mai ales cu cei care nu sunt ai tăi pentru a-i face să fie ai tăi”. O problemă a problemelor pentru timpurile noastre tulburi şi împătimite de discordie.
Şi bate clopotul duios parcă ar unge cu untdelemn sfinţit rănile sufletelor zbuciumate şi răbdătoare. Clopotniţa se întoarce în amorţirea sa blajină până când i se va trezi din nou clopotul.
Ea este, într-adevăr, de aur prin faptul cum înţelege şi educă spiritul uman în virtutea înălţării sale spre tot ce e predestinat de-a lungul vremurilor seninului. În acelaşi timp, clopotniţa imită într-un fel soarele şi luna, aştrii cereşti din care cupola ei îşi inspiră lumina. Ea este şi un simbol al liniştii sufleteşti, al retragerii adâncului în adâncuri pentru a-l reda spiritului, şi el un fel de clopotniţă din care credinţa şi virtutea ei se manifestă drept o continuare a firii care nu are nici început, nici sfârşit în timpul dat nouă, finit pentru scurta noastră aflare în acest organism cosmic ce se răsfrânge organic în tot ce este omenesc şi purtat de scopurile omeneşti.
Clopotniţele, fiecare în parte, au fost alături de om în cele mai grele şi cruciale vremuri. Clopotele, puse în slujba omului, l-au orientat spre o găsire a unei căi mai bune cu ieşiri din situaţii mai puţin dureroase. Clopotele au tradus în dangăte metalice alarma, neliniştea, dar nici în vreun caz ieşirea din sine posibilă să aleagă căi greşit găsite spre o conciliere a sufletului cu sine însuşi în faţa înaltului, în faţa credinţei şi chiar pentru cei care nu au crezut, dar, oameni fiind, şi-au unit spiritul şi aspiraţiile cu înaltul care dintotdeauna a simbolizat statornicia.
În sfârşit, clopotniţele au luat parte alături de oamenii implicaţi în acestea şi au căzut de rând cu ei, au ars cu flăcări vii, astfel luminând împrejurimile şi dând semnale de alarmă sau şfară prin ţară, vorba cronicarului, pentru a restabili liniştea sau a preîntâmpina cugetul omenesc de apropierea unor mari cumpene pe capul lor. Şi pe ele, ca şi pe oameni, fără nici o milă le-a distrus timpul de multe ori prin cutremurele sale, alteori prin însăşi dorinţa oamenilor de a distruge din cale tot ce li s-a părut străin, inutil şi de multe ori fără rost. În asemenea acte de vandalism au pierit atâtea edificii construite pe muchii de deal, dosite prin sihăstrii unde se cerea ca liniştea şi pacea să tămăduiască sufletele şi trupurile suferinde de toate relele lumeşti. Fiece biserică poartă numele sfinţilor care ocroteau satul sau partea de sat când erau prea mari şi aveau câte două biserici. Clopotniţele au purtat numele unor ctitori, eroii unor anumite întâmplări din istoria vremii. Dar acestea la general, în particular fiecare om poartă în memorie anumite chipuri care într-un fel sau altul s-au pomenit legate de statornicia clopotniţelor.
Clopotniţa din Parcul Central al Chişinăului, varianta cea nouă, va ţine în umbrele sale numele cunoscutului constructor – Vrânceanu care, cu ortacii săi, ca Meşterul Manole, a ridicat-o, şi ale altor meşteri şi zidari pe care nu-i cunosc eu, dar îi cunoaşte altcineva. De cele două clopotniţe, cea veche şi cea nouă, este legat numele poetului Mihail Garaz care a cunoscut istoria celei vechi, ce este scris pe clopotele ce stau din nou în înălţime şi chiar şi prin faptul că însuşi poetul a fost distrus într-o noapte precum într-o noapte a fost distrusă clopotniţa, minată şi aruncată în aerul prin care atâţia ani în şir a răsunat dangătul chemător al clopotului cel mare împreună cu al celorlalte.
Trec prin Grădina Catedralei şi în apropierea clopotniţei îmi încetinesc paşii. De fapt, paşii devin stăpâni pe situaţie şi se creează un fel de microclimă spirituală. Clopotniţele totdeauna spun ceva, totdeauna au ceva de spus. Poate pentru simplul motiv că au tăcut atâta timp şi sub cupolele lor s-a format un vacuum, în timp ce dangătele descătuşate în alte vremi s-au risipit prin pereţii de pe care a căzut tencuiala şi au rămas numai pietrele ca nişte stânci ieşite din pământ; roase de timpuri şi vremuri, lucesc la soare sau în lumina târzie şi aducătoare de pace.
Îmi plac clopotniţele pentru că am văzut prin vis cetăţi cu voievozi, cu oşteni la metereze scrutând aşteptările şi depărtările ca oştenii din, cine a citit, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. Dar destinul mi-a făcut marea plăcere de a vedea cetăţile mult mai târziu, şi din copilărie mi le-au înlocuit clopotniţele. Prin clopotniţele acestea s-a afirmat nu numai creştinismul, dar şi istoria fremătândă care a primit creştinătatea în vremurile ei dintotdeauna.
Aşa a fost şi este istoria. Însuşi cuvântul „istorie” parcă s-ar începe cu isti, ceea ce ar însemna este, radicalul din care se formează cuvintele ce ţin de istorie. Simt că este aşa, vorba lui Cioran, dar ştiu că nu este, sau este-nu-este. De aceea pentru mine orice clopotniţă concretă devine un simbol al istoriei, reprezintă toate clopotniţele din lume, pe cele văzute şi pe cele nevăzute de mine. Ele se concretizează doar în amintirea unor oameni care şi-au legat destinul de prezenţa lor şi au intrat sub acoperişul de aur al cupolelor strălucinde de după ploaie sub lumina târzie a lunii sau a soarelui adormind în amurguri înflăcărate şi născându-se a doua zi dimineaţa, vestind lumii că ea, lumea, mai are încă o zi la dispoziţie şi este chemată, dar nici nu chemată, ci încurajată să nu-şi rateze şansa de a fi ceea ce ar putea fi, dar şi nu.
Nu ştiu ce mă face să mă opresc lângă gardul care împrejmuieşte clopotniţa din grădina oraşului să privesc printre scânduri dacă havuzul din faţa clopotniţei încă nu-şi aruncă în sus licoarea rece care s-ar cuveni să fie de un izvor adevărat, dacă nu de pe loc, apoi adus printr-o ţeavă de la un izvor adevărat.
Pe undeva, poate de cealaltă parte a gardului, o fi privind ca şi mine Mihail Garaz, fiindcă eu cu el împreună am făcut ocolul clopotniţei atunci, în depărtatul an ’50 sau ’51, şi tot cu el am umblat în jurul ruinelor din acel an 1962, când Clopotniţa a fost aruncată în aer.
E o problemă.
O întoarcere în timp.
Prin vremea vremuindă şi noi vremuind prin ea.
Fie ca aceste rânduri, pe lângă ctitorii Clopotniţei din Grădina Catedralei, să-l numească şi pe poetul Mihail Garaz, biolog de profesie şi istoric de vocaţie, care a căzut jertfă nelegiuirii la fel ca însăşi Clopotniţa pe care a cunoscut-o atât de bine şi atât de poetic mi-a descris-o făcând s-o văd şi azi cum au văzut-o metaforele lui. El mi-a fost primul ghid şi, bucuros ca totdeauna că îl ascult, îmi amplasa Clopotniţa într-o viziune romantică, dar a trecutului. În viziunea lui, milioanele de ani se înşirau ca „mărgelele pe aţă”, învăţând de la Eminescu apropierea serafică de această glie care mai vibrează în continuare de sunetele clopotelor depărtate însoţind cugetul creştin al pământenilor noştri venind şi ei spre noi prin vicisitudinile fremătânde ale vremurilor.
Vroise atunci, la început, când ne-am încrucişat drumurile, să-şi demonstreze erudiţia spunându-mi ce inscripţii au clopotele şi din care tunuri turceşti au fost turnate. Faptul că el cunoştea ctitorii clopotniţei şi ai catedralei, pentru mine, cel care venise prima dată la Chişinău abia la optsprezece ani, însemna ceva foarte mult şi norocul meu fusese să mă întâlnească destinul cu acel poet şi flăcău erudit din Susleni, care ştia mult prea multe, cum mi se păruse, pentru vârsta lui. Încercase vreo clasă de gimnaziu, de liceu? Cine era el cel care ştia, ori îşi imagina, că pe aceste locuri, cu zece-cincisprezece milioane de ani în urmă, bântuiau furtunile Mării Sarmaţiene.
– Tu îţi poţi imagina ce prezenta această mare pentru oamenii care încă nu erau? Ei au venit mai târziu, i-a adus evoluţia şi în acel pustiu al memoriei care încă nu era, era această clopotniţă şi eu cu tine umblând în jurul ei atunci, dar într-un acum, al secolului XX. Clopotniţa albă pe fundul Mării Sarmaţiene, timpurile amestecate, când încă nu era prezent, ci numai viitor şi în acest viitor omul trebuia să se confirme prin puterea lui de gândire. Aici ştiam că vine din Eminescu.
Îmi vorbea şi se bucura într-un fel că eu nu ştiam nici de Marea Sarmaţiană, nici ce este antropologia, se bucura probabil că găsise cui să şi le împărtăşească în timp ce noi umblam ca nişte sateliţi în jurul Clopotniţei de unde, părându-i suspecţi, un miliţian s-a apropiat şi foarte jovial ne-a propus să spălăm putina, ceea ce am şi făcut, fără a mai încerca să nu fim de acord.
– Ei, vezi? îmi spuse poetul. Lui nu-i trebuie nici Clopotniţa, nici Marea Sarmaţiană, nici ce este antropologia, lui îi trebuia ca noi să eliberăm locul.
Ne-am îndepărtat puţin, dar ne-am aşezat pe o bancă şi continuam să privim la umbra de lumină a Clopotniţei, umbră albă pe care mi-o descoperise Mihail Garaz.
Umbra albă de lumină magică a unei Clopotniţe care nu era altceva decât clopotniţă. Dar numai clopotniţă?
Istoria ţine de noi şi noi de istorie. Unul fără altul oamenii nu pot exista, chiar nici gândi nu pot, fiindcă orice intenţie a gândului de a deveni gând porneşte de la un punct de sprijin arhimedic pe care gândul se sprijină şi începe să gândească lumea cu care este contemporan. Dacă privim filozofic ceea ce denumim clopotniţă, apoi ea, clopotniţa, este forma fenomenului dat, iar clopotul, sau clopotele, – sufletul acestuia, conţinutul.
Fiecare clopotniţă are o istorie a ei, proprie. Se bazează nu numai pe ctitorie, dar şi pe însăşi zidirea ei, ca un subiect care se impune de la sine, parcă s-ar zidi singură. Vom observa cum vorbesc oamenii despre zidirea unei biserici, a unei clopotniţe:
– Când s-a făcut biserica...
Sau clopotniţa, sau o altă construcţie, nimeni nu spune „când am zidit” sau „când am construit”, parcă acest gen de construcţii, de fapt numai el, devine şi subiect, şi predicat, prin biserică sau clopotniţă parcă însăşi divinitatea se confirmă pe sine prin sine făcându-se.
Un sat, începând să se aşeze într-un anumit spaţiu tridimensional, începe prin a-şi lăsa loc pentru biserică. Ea este, deja prin absenţa ei, ca o pornire a pornirii. Întorcându-ne în istorie, vom constata că însuşi clopotul este mai vechi decât creştinismul, dar lumea exista până la creştinism şi a fost creştinată acea parte care a acceptat ideea botezului de creştinare. Astfel au fost creştinate şi clopotele, iar clopotele au adus cu sine şi anumite elemente de „păgânism” în ele, dar nu în sens de sălbăticie, ci de închinare la alte chipuri, totemice sau de altă natură, şi „păgânismul”, botezându-se, a primit creştinismul, elementul de bază rămânând acelaşi. În această bază s-ar putea scrie un tratat de mari proporţii şi adâncimi adunat sub un singur generic, numit „Clopote şi destine”, sau „Clopote şi clopotniţe”, sau, sau... Titlurile ar mai veni unul după altul, dar ieşind din aceeaşi idee – veşnicia, sau perenitatea spiritului clopotului, care a apărut cu menirea să vestească ceva tuturor celor care îl pot auzi, şi el se vrea auzit.
În decursul istoriei clopotele au anunţat vremuri de bejenie, de năvăliri, să se ascundă toţi pe unde pot din calea răutăţilor despre care vorbea cronicarul nostru, parcă toate acestea ar fi fost prevăzute din timp de ochiul presentimentului ce s-ar fi aflat la însăşi turnarea clopotului, în aliajul din care a fost turnat. Şi nu e vorba de vreo superstiţie, deşi o admitem şi pe asta, fiindcă omul, tot ce nu a putut pătrunde cu cugetul său, a făcut să rămână în însuşi cugetul său drept loc alb pe harta devenirii şi trecerii lui cantitative în calitate dialectică.
În cele din urmă, toate formează un aliaj din credinţă-superstiţie-metafizică, şi peste toate răsare din întunericul nopţii cupola clopotniţei şi dimineaţa se aprinde de roşul răsăritului, făcându-se de aur în bătaia soarelui şi în imaginaţia omului.
De undeva, din câte părţi deodată, se intersectează într-un singur punct mai multe raze de soare, fac un scurtcircuit pe o câtime de secundă şi simt fierbinţeala lor rece scurgându-mi-se prin pupilele ochilor într-un hău de suflet în care nu am pătruns. Şi de două ori ciudat, dar simt lumina asta proaspătă, neatinsă de nici un timp întâmplător trecător pe alături, o lumină reconstituită, reanimată şi repusă într-un jgheab spre care vin la adăpat mânjii Duminicilor Mari cu brazde săpate cu tot cu iarbă şi puse prin suliţele porţilor autohtone ca stil şi ca interpretare.
Acest scurtcircuit de lumină se capătă, nu ştiu de ce, numai duminica, într-un mod deosebit, într-o porţiune din cupola aerodinamică a unei biserici, sau mai cu seamă a unei mănăstiri însingurate undeva la o margine, sau chiar într-o pădure spre care aleargă vederea şi răsuflarea plămânilor noştri intoxicaţi de neadevăr şi îmbâcseală de gaze de eşapament... Toţi aleargă într-acolo, la o cruce înnegrită de vreme, pusă de nu se ştie cine la vreo răspântie lângă vreo fântână sau lângă vreun izvor străjuit de privirile vreunei sălcii pe care o piaptănă vântul cu degetele-i albastre binecuvântând venirea celor porniţi să se împărtăşească din pacea şi tihna rămasă ca o aducere aminte de la vreun schit de pe tărâmuri stinse şi amurgite într-o lucire de soare adormind şi ea peste satele noastre cu biserici de strajă la cumpăna dintre noapte şi zi, dintre lumină şi întuneric.
Acest scurtcircuit e de natură cosmică a Ideii absolute a bătrânului filozof german Georg Wilhelm Friedrich Hegel descrise în cele o mie două sute de pagini în Ştiinţa logicii care, după afirmaţia spaniolului Ortega y Gasset, poate încăpea într-o propoziţie de trei cuvinte – Ideea este absolutul – şi parcă anume această Idee dăruie spaţiilor necontenirea luminii pornite spre aşteptarea celor însetaţi de ea.
Acest scurtcircuit de lumină.
Această aprindere a spiritelor de la flacăra candelelor şi lumânărilor prinse între degete în căuşul mâinilor pentru a nu le stinge vântul, vântul, vântul care atâtea făclii a stins şi nu le-a lăsat să se dăruie oamenilor.
Această strălucire de o miime de secundă care întoarce lumea cu faţa spre propriul său suflet.
Această dăruire care vine prin circuitul secular al baladei Meşterul Manole în care până astăzi necontenitul născător de frumos prin faptele mâinilor celor cu care înalţă edificiul îi tot grăbeşte prin vreme:
– VAR ŞI CĂRĂMIDĂ, CĂ-I PUSTIE MULTĂ!
Var şi cărămidă, că-i pustie multă, aceste două versuri din Meşterul Manole, dacă am sta şi am scotoci cu mai multă aprofundare în elementul nostru naţional şi noţional, ar putea servi drept epigraf pentru vremurile de care ţinem noi totdeauna şi care cresc în noi ca o holdă ce ne împrejmuieşte veşnicia şi adevărul, nu ştiu dacă rezervat nouă, sau luat de noi întru înveşnicirea palmelor care şi-au lăsat amprentele tari şi netrecătoare pe tot ce e bun.
Ştiam la ce edificiu se referă Meşterul Manole şi oricare ar fi el, ţine de noi, chit că motivul vine din Balcani cu tot cu nume şi idee prinzând rădăcini într-un sol foarte fertil întru găzduirea, apoi şi primirea cu toate adâncurile. Să ne amintim de „Căluşarii” cu istoria lor de peste două mii de ani veniţi la noi şi poate ca nicăieri au prins aici rădăcini. Meşterul Manole reprezintă jertfa întru numele frumosului, ideea că frumosul nu are margini, precum nici sufletul omenesc nu are margini. Deci pe parcurs se întâlnesc două nemărginiri într-un singur caracter naţional şi într-un singur suflet crescut cu dorul de plai în nişte împrejurări de istorie tragică şi de cele mai multe ori nu a noastră, adică impusă.
Nouă meşteri mari, / Calfe şi zidari, / Cu Manole zece, / Care-i şi întrece / aveau misiunea istorică de a înălţa Clopotniţa de aur în vârful căreia va fi crucea, iar înăuntrul ei – clopotniţa ce interpretează pe notele cerului imnuri concepute de însăşi intimitatea spiritului întru adeverirea faptelor şi gândurilor pentru spre mai bine, spre un mai bine şi al nostru, un bine care i-ar uni pe toţi într-un mare demers către lumină, lumina fiind ceva mai mult decât ne putem uneori imagina. Aveau misiunea de a înălţa simbolul luminii, al chemării către lumină, al personificării unor atribute care cer a fi evaluate şi reîntoarse celor cărora le aparţin.
Şi Clopotniţa străluceşte.
Cu cât mai grele devin timpurile, cu atât mai tare străluceşte. Balada se împleteşte cu actualitatea zilelor de azi şi-şi trăieşte într-un fel deosebit plaiul, spaţiul ondulat de care pomeneşte Blaga şi ne face să căutăm infinitul chiar dacă acel infinit e un lucru în sine. În fond, adevăratul infinit se află în noi şi fiecare l-a simţit, l-a intuit şi l-a trăit după posibilităţile sale, dar l-a trăit. De o sută, de o mie de ori l-a trăit.
Şi Clopotniţa străluceşte.
Străluceşte întotdeauna. Străluceşte aievea, străluceşte din însăşi balada. Când o fi poposit Meşterul Manole pe la noi, prin părţile Bricenilor, Ocniţei, Edineţului şi prin împrejurimile lor? Eu o ţin minte de mic copil, numai că bunică-mea Ilinca ne-o povestea în formă de naraţiune, fără vreo versificare şi tot ce se întâmplase în baladă, se întâmplase la noi. O biserică făcută din lemn a ars. Apoi a fost adusă alta, tot de lemn din Bucovina şi cică acel Manole ar fi venit de pe undeva şi el ne-a construit biserica. Bunica ne spunea că pe acoperişul bisericii s-o mai fi păstrând şindilă (şindrilă) din aripile cu care a zburat Manole cu ai săi, fapt, amănunt care îi dădea povestirii veridicitate şi credibilitate. Ceea ce mi-a rămas în minte a fost versul pe care bunica Ilinca îl repeta mereu şi cu tot sufletul ei de om neştiutor de carte, dar care vroia să ştie multe:
– Var şi cărămidă, că-i pustie multă!