Amintiri grele despre oraşul unei copilării şi adolescenţe frămîntate
Pentru tiparAm avut şi eu, ca mai toţi oamenii maturi, o copilărie, pe care n-o pot considera nefericită din moment ce mi-a permis să ajung, teafăr şi nevătămat, la venerabila etate la care mă aflu.
Ca orice copilărie a celor din generaţia pe care o reprezint, şi a mea a fost adumbrită în multe etape ale ei de evenimente şi trăiri triste, dureroase, ce nu se încadrează organic în această noţiune concepută, de regulă, şi întipărită în memoria majorităţii ca o perioadă de permanentă euforie, de farmec inefabil, în stare să stoarcă la mulţi lacrimi de nesfîrşită duioşie.
Trăirile de felul acesta nu doreşti, de fapt, să le reînvii, ci ai vrea să le laşi să zacă nerăvăşite într-o circumvoluţiune uitată a creierului pînă la un impuls puternic din afară.
O asemenea trăire oribilă mi-a venit în minte acum, în preajma alegerii celui care va dirija ramificata gospodărie a municipiului Chişinău, capitala unui stat apărut în urma unor accidente fatale ale evoluţiei istorice. Consider că primarul ce va fi ales trebuie să cunoască, pe lîngă o sumedenie de lucruri legate de administraţie, şi momentele sumbre ale istoriei urbei pe care va veni să o conducă spre progres şi civilizaţie.
O voi relata în cele ce urmează, dar e nevoie, cred, de un succint preambul mai întîi.
Vara anului 1940 a fost de tristă amintire pentru toţi basarabenii de bună-credinţă, inclusiv pentru noi, copiii de atunci, căci, ea ne-a dat peste cap dezvoltarea normală (într-adevăr fericită!) de pînă atunci. Noile orînduieli aduse de Rusia Sovietică pe acest meleag, erau absolut străine pentru mine (ca şi pentru ceilalţi copii ce învăţau în pace la şcoli şi licee în spiritul firesc al iubirii de ţara în care ne născusem şi ne dusesem traiul pînă la cedarea ruşinoasă a Basarabiei din 28 iunie 1940). Ele ne-au bulversat modul obişnuit de viaţă, aruncîndu-ne pe nepregătite într-o cu totul altă realitate.
Deşi la începutul noului an şcolar, în luna septembrie, m-am prezentat tot acolo, unde făcusem deja două clase liceale (adică în aceeaşi clădire a liceului „B. P. Hasdeu”), ambianţa în care m-am pomenit era absolut alta, una neobişnuită, ce m-a speriat de moarte de la început.
Acolo nu mai era liceul pe care îl cunoşteam, cu care eram familiarizat şi îl simţeam cu toate fibrele sufletului meu de copil de 13 ani, ci cu totul altceva: şcoala medie rusă nr. 13, unde am fost nevoit să-mi continuu studiile, retrogradînd cu un an şi trecînd brusc la limba rusă, pe care nu o cunoşteam decît foarte sumar (însuşind cîte ceva de la bunicile mele).
Anul acela de învăţămînt 1940-1941 a trecut ca un somn zbuciumat, ca un vis teribil, de care după trezire nu mai vrei să-ţi aduci aminte. Singurele amintiri pozitive, ce s-au păstrat din acel an, au fost lecţiile cu Ramil Portnoi (l-am cunoscut mai apoi şi l-am apreciat ca pe un fervent luptător pentru promovarea literaturii române) care ne preda „limba moldovenească” şi ne amuza copios cu nişte poezii primitive din R.A.S.S.M. şi întîlnirea cu noii mei colegi de clasă, printre care Alexei Simaşchevici, devenit ulterior şi coleg de Academie (care, fiind trimis chiar în ajunul războiului pentru reuşită la învăţătură într-o tabără de pionieri din Odesa, aşa şi n-a mai revenit acasă, rămînînd singur, fără părinţi, într-o casă de copii din Rusia pînă la sfîrşitul războiului, lucru ce m-a afectat atunci enorm); Constantin Bobeică (pe care în iunie 1941 l-au deportat împreună cu părinţii în Siberia, iar apoi, fiind învăţător la Codreanca, s-a manifestat prin articole în presă ca un veritabil promotor al românismului); Leonid Ianovici, şeful nostru de clasă (pe care mult mai tîrziu l-am regăsit la redacţia ziaruluiCultura Moldovei), şi cu alţi cîţiva ce ulterior au dispărut din cîmpul meu vizual.
Fiind în clasa a VI-a, am terminat cursurile pe la mijlocul lui iunie şi am plecat în vacanţă la părinţi, învăţători la ţară. Acolo m-a şi prins începutul războiului şi am trăit nespusa bucurie a revenirii Basarabiei la sînul Patriei (cu regret, pentru prea puţin timp!) şi a reîntoarcerii la normalitate. Războiul pentru mine a durat atunci foarte puţin, practic pînă cînd, la început de iulie, în sat la noi au intrat trupele româneşti (soldaţi germani n-am văzut deloc în acel an). Bucuria a fost atunci neţărmurită, cu toate că tata, ca director de şcoală care n-a plecat însă cu administraţia sovietică (deşi la începutul operaţiunilor militare primise indicaţii în acest sens), a fost reţinut pentru cercetări cîteva zile la postul de jandarmi (unde noi îi duceam de mîncare şi stăteam de vorbă cu şeful de post). Apoi a venit acasă şi şi-a preluat funcţiile pedagogice.
În luna august am plecat la Chişinău, la bunica, să reintru la liceu. Între timp aici a revenit administraţia românească, descoperind pe toate liniile urmele nefaste ale regimului totalitar bolşevic. Anume atunci am devenit şi eu martor ocular al grozăviilor ce au rămas aici după anul de guvernare a „eliberatorilor” Basarabiei.
Bunica mea, la care am locuit toată perioada cît am învăţat la liceu (pînă în toamna anului 1943, cînd ea a decedat, iar eu am trecut la internat), ca pedagog de formaţie veche, ce considera că tînăra generaţie trebuie să cunoască pe viu realităţile vieţii, oricît de dure ar fi ele, m-a luat într-o zi cu dînsa acolo, unde venea lumea de bună-credinţă din Chişinău şi din împrejurimi să vadă cu propriii ochi ororile comise de NKVD, mai exact, urmele crimelor descoperite după retragerea administraţiei comuniste din faţa armatelor aliate ce trecuseră de mult deja pe teritoriul Ucrainei. Acele orori s-au făcut la sediul NKVD-ului (fosta Facultate de agronomie a Universităţii ieşene, azi Institutul de Arte, de pe str. Viilor).
Din beciurile lugubre, săpate în malul abrupt din spatele Facultăţii de agronomie, autorităţile româneşti au deshumat multe zeci de cadavre de basarabeni arestaţi, semidescompuse, stropite cu var şi acoperite în grabă cu cîteva hîrleţe de ţărînă. Ele au fost înşirate în mai multe rînduri paralele pe iarba verde din curtea fostei facultăţi şi la multe dintre corpurile aşezate pe o coastă se vedea distinct urma împuşcăturii în ceafă...
Tabloul era oribil prin cruzimea realităţii sale, sentimentele de care erau cuprinşi cei ce priveau uluiţi rezultatele acelor odioase crime erau de-a dreptul cutremurătoare...
Unii, mai ales femeile, plîngeau înfundat în batiste, cei mai mulţi însă stăteau muţi de groază, înmărmuriţi în faţa mărturiilor de adevărată sălbăticie a unor fiinţe omeneşti, care nici nu ştiu dacă mai pot fi numite oameni, după ce au făptuit ceea ce au făptuit...
Pe mine, copil de 13 ani, ca şi pe toţi ceilalţi cred, m-a impresionat extrem de profund groaznicul tablou şi am rămas sub această impresie zile şi nopţi la rînd.
Mai tîrziu, cea mai mare parte din perioada adolescentină chişinăuiană a vieţii mele m-a urmărit mereu spectrul cadavrelor semidescompuse şi cînd mă întîlneam cu persoane făcînd parte din organele sovietice în cauză nu puteam să-mi stăpînesc spaima şi neliniştea ce mi-o inspirau. Mi se încrîncena carnea parcă pe trup şi apărea o cumplită înfiorare în suflet. Cu aceste sentimente apăsătoare am trăit mulţi-mulţi ani în şir...
Pînă în ziua de azi mi-e greu să-mi ascund sentimentele repulsive faţă de acest soi de oameni, deşi timpurile s-au schimbat parcă şi crimele NKVD-iste şi KGB-iste au fost demascate şi condamnate încă de organele de conducere ale fostei Uniuni Sovietice, organe ce au dispus, de fapt, comiterea acestor crime odioase.
Şi totuşi ele au fost comise, au fost posibile în ţara ce a venit peste noi să ne „elibereze”, să ne aducă, aşa cum se proclama, fericirea pe pămînt... Înspăimîntătoarele reverberaţii au rămas...
Ca un ecou sinistru de peste ani...