Chişinăul românesc de altădată...
Pentru tiparSunt un chişinăuian cu rădăcini adânci. Bunicul bunicului meu e din Chişinău. Când vorbesc de Chişinăul de altădată, am în vedere şi suburbiile lui. Patria mea mică e Valea Dicescu. Casa părintească se afla pe strada nr. 34, deoarece în sistemul românesc străzile din suburbii aveau numere, ca şi în America.
Bunicul îmi povestea despre Chişinăul vechi, care ţinea numai de partea de jos a oraşului, iar în cea de sus, cum spuneam noi, în „Dealul târgului”, pe timpuri creştea pădure.
Suburbiile Chişinăului erau specializate în cultivarea fructelor, strugurilor, zarzavatului ş.a. pentru piaţa oraşului, iar pe locul unde se află în prezent lacul din Valea Morilor era şi un lot experimental al Facultăţii de Agronomie a Universităţii din Iaşi.
Familia noastră a fost una de muncitori, mama nu ştia carte, în schimb era foarte religioasă şi omenoasă. Tatăl avea patru clase şi gradul militar de caporal, scria foarte frumos şi mi-a cultivat dorinţa de a cunoaşte adevărata istorie a neamului şi a neamurilor ce înconjoară spaţiul românesc. De la părinţi şi rude mi-a rămas acel românism pe care îl voi duce în lume cât voi trăi. Desigur, multe ar fi de povestit despre Chişinău şi Basarabia de atunci, lucruri şi evenimente ascultate şi trăite, cu atât mai mult cu cât provin dintr-o familie de gospodari stimaţi...
Chişinăul din amintirile mele a fost un oraş cu tradiţii româneşti frumoase, tradiţii păstrate şi în anii ocupaţiei ruseşti, dar cultivate aici mai ales după 1918. O parte din acestea le cunosc pe viu. Voi apela doar la un singur exemplu. Prin 1942-1943 ţăranii veneau la târg cu căruţele şi cu care trase de boi. Mulţi din ei purtau şapcă rusească, iar la întoarcere din târg plecau cu pălării pe cap. Ţin minte în detalii începutul războiului, apariţia primelor avioane germane de tip „Ştiucă”, fărădelegile şi brutalitatea sovieticilor, arestarea de către aceştia a multor basarabeni în vara lui 1941, printre care a fost şi tata, care, până la urmă, a scăpat ca prin minune. Am fost martor la distrugerea organizată a oraşului de către sovietici, în prima jumătate a lunii iulie 1941. Am fost martor şi la retragerea armatelor germane (cinci zile şi cinci nopţi şoseaua Hânceşti era un fluviu de militari), apoi intrarea sovieticilor la 24 august 1944 şi ulterior reîntoarcerea, dar de data aceasta ca prizonieri, a armatei germane, convoiată de militari sovietici. Am trăit aievea foametea.
În istoriografia sovietică e scris că, chipurile, Chişinăul a fost distrus de germani. Realitatea însă e alta. În 1941 nemţii au aruncat două-trei bombe în zona gării, dar au aruncat din avioane şi butoaie de metal goale în care fusese motorină. Aceste butoaie, fără vrană, făceau gălăgie mare şi băgau spaimă în oameni.
La retragerea sovieticilor, însă, aceştia au dat foc oraşului şi au distrus numeroase clădiri. Familia noastră a fost gazda multor refugiaţi din oraşul ruinat de sovietici. După război, întâmplător, am dat de un oarecare Plaţinda, director de moară din Lipcani, originar din Transnistria, care a fost şi şef al unui pluton sovietic de execuţie ce făcea ravagii prin oraş. Apoi, în noaptea spre Duminica Mare din 1944, avioanele aliaţilor (se spunea că sunt americane) au bombardat Chişinăul. Pentru noi acea noapte a fost una de coşmar, fiindcă şi în Valea Dicescu au fost aruncate bombe, iar una din ele, ce căzuse în harmanul „Armeanului” (o familie de români cu rădăcini armeneşti) nu a explodat. Au „pus-o în funcţiune” ruşii ulterior.
Sigur, amintirile mele despre Chişinăul de altădată ţin de cele mai grele perioade: războiul şi foametea, deportările organizate de către sovietici în 1940, 1941, 1949. Dar şi în acei ani grei viaţa avea farmecul ei. Voi descrie un caz ce mi s-a întipărit în memorie pentru toată viaţa. Era vara anului 1943. Pâinea şi produsele alimentare le procuram de la ţăranii veniţi la târg sau din magazine. Stăteam la rând după pâine, pe bulevardul Alexandru cel Bun, actualmente Ştefan cel Mare şi Sfânt; magazinul se afla pe locul unde în prezent e sediul Telecom-ului. Coada era cam mare, un jandarm făcea ordine. Deodată jandarmul a spus: „Faceţi ordine, daţi-vă la o parte, treceţi dle Zaichin”. Pentru prima oară am văzut un bărbat spătos şi voinic, cu un baston cioplit cu figuri din lemn, venea spre noi cu un câine ţinut de o curea. Acel Zaichin a intrat în magazin, a cumpărat o pâine, la ieşire s-a închinat şi a plecat, iar cei care stăteau la coadă nu au scos nici un cuvânt. Venind acasă, am aflat că Zaichin era rusul de pe Volga, marele sportiv al vremurilor, omul minunilor... Deşi era război şi lumea flămândă, inteligenţa populaţiei de rând, răbdarea şi stima faţă de alţii au fost pentru mine o şcoală de etică civilizată. Aşa era la Chişinău chiar şi în anii cei mai grei, pe timp de război.
În oraşul distrus a fost, totuşi, restabilită infrastructura, circula tramvaiul (în total patru linii), funcţionau micile întreprinderi, cinematografele. Eu preferam cinematograful ambulant – o sală-camion, unde se proiectau filme despre război. Desigur, totul s-a schimbat după august 1944. Apropo de acel august. În după-amiaza zilei de 23 august 1944, deci în ajunul intrării în oraş a armatei sovietice, împreună cu ruda mea mai mare cu doi ani, Petru Ciobanu, am parcurs pe jos cam 1/3 din oraş, pornind de la gara centrală până la str. Armenească. Timp de vreo patru ore nu am întâlnit nici o fiinţă umană. Era o linişte înspăimântătoare. Seara tunurile ruşilor au început să tragă şi obuzele lor zburau deasupra Chişinăului, cădeau undeva mai departe de Ialoveni, Dănceni etc. În zori de zi, tot cu vărul Petru, am ieşit la şoseaua ce ducea spre Hânceşti şi am constatat că erau deja ruşii. M-am adresat unuia, i-am zis „camarad”, alt cuvânt „internaţional” nu ştiam atunci. Petru m-a pişcat şi mi-a zis: „Măi, ăştia-s ruşi, nu spune aşa”. După acel an Chişinăul a început a-şi pierde tradiţiile şi coloritul naţional. Veniseră ruşii...