Oraş străbun din rugăciuni de piatră
Pentru tipar;)
;)
Poate cel mai cuprinzător, într-o clipă de cerească milostivire, am reuşit să-mi concentrez cugetările şi simţirile în cele şase strofe ale poeziei Clopot întru veci, închinată oraşului meu natal Chişinău. Anume „din rugăciuni de piatră” mi-au înţeles a fi cuvântul şi domnii de la Pretura Centru când au afişat în văzul lumii acest vers de Ziua Oraşului – 2002, în aerul de taină al sărbătorii, iniţiată, dacă nu greşesc, de primarul general care mai înainte a binevoit să-mi susţină financiar editarea cărţii de poeme Greutatea limbii materne. Prin poezie şi muzică, cum spunea o voce a primăverii, ne facem viaţa „mai prelungă”, subînţelegând, cred, nu atât longevitatea cât plinătatea trăirii, opusă indiferenţei, păcat de moarte după spusa lui Dante, alături de lăcomia care nici pe fiare nu le mai caracterizează.
„În psalmii tăi de-olmaz e-o nouă ţară”, scriam în acelaşi Clopot întru veci. E realitatea pură, dar şi arzătoarea dorinţă de armonie a celei care am ajuns să fiu, cu rădăcinile fizice şi spirituale adânc înfipte în plămada acestei străbune aşezări.
Poate că suntem „cei mânaţi de mândria şi durerea de popor sfâşiat” cam depăşiţi ca expresie extravagantă, nevoind să fim cu orice preţ ai tuturor şi ai nimănui, noi, prin legea pământului şi a soarelui (care nici el, precum afirma Shakespeare, nu prea străluceşte prin noutate), păstrăm cu dârzenie aroma merelor de acasă, cu fiece tresărire de zi nouă dând la iveală alţi muguri, frunze, flori şi rod, spre netrebnica invidie a celor puţini de minte şi cu totul lipsiţi de suflet omenesc. Cel mai anevoios, imposibil chiar, e să stârpeşti rădăcinile moştenite din moşi-strămoşi, din viţă în viţă, din tată în fiu. „Aici de fulgere au ars străbunii mei” şi tot aici „De scrum de sabie e osu-n vatră, / De ceară sfântă-s lumânările de tei”.
Toate aceste silabe sunt tot atâtea cărări ale copilăriei, adolescenţei, tinereţii fără bătrâneţe ale unui spirit care s-a închinat în fiece clipă la „Altarul de dor şi veşnicie” al îndureratului Chişinău.
Mi se împrospătează răsuflarea gândind la tot ceea ce înseamnă leagănul de naştere şi cel de veci pentru un om crescut în atmosfera atotcuprinzătoarei credinţe în sfântul bine şi adevăr.
Şcoala primară ortodoxă la care m-am format dintru început, Liceul Eparhial (clădire demolată) pe care n-am mai avut norocul, furat de împrejurările istorice bine cunoscute, să-l urmez până la capăt, Şcoala nr. 1 devenită mai apoi Liceul „Gheorghe Asachi”, Universitatea de Stat sunt nu doar trepte în urcuş, ci rugăciuni ale mântuirii sufletului care, alături de Casa părintească, s-au aşezat în temelia nevăzută a noului oraş nedespărţit de fiinţa noastră.
Revista Limba Română, prin invitaţia la scrierea acestor rânduri, a răscolit adâncul adâncurilor şi în asemenea condiţii de furtună magnetică a vorbi la rece, pe puncte, despre ceea ce este flacără magmatică e, după cum se ştie, mult prea greu. Voi încerca, totuşi, să dezvălui barem câteva trăsături ale icoanelor de altădată ale urbei natale. M-am născut, după mărturia surorii mele mai mari, stabilită la Iaşi încă din anii ’30, într-o casă impunătoare din preajma Cimitirului Central Ortodox, casă în care părinţii închiriau un modest apartament. Apoi am copilărit vreo doi-trei ani într-o căscioară din Valea Morilor, până ce în sfârşit familia noastră s-a mutat în casă proprie, pe stradela Sfântul Andrei din Valea Bâcului, loc bine întipărit în minte, căci de aici am pornit spre şcolile cele înalte.
Pe atunci, aici, nu era rai, dar îmi părea că este, fiindcă în casa părintească a domnit pacea, buna înţelegere, dragostea, muzica şi lumina cărţii. Tot în această vale, în nemijlocită vecinătate cu noi, în veacurile apuse trăise şi lăutarul Iancu Perju, apoi în secolul XX au locuit toţi marii lăutari ai Chişinăului. Tocmai aici s-ar cuveni să fie o zonă muzeu, căci din mizeria materială s-a înălţat bogăţia de talente a instrumentiştilor, a coriştilor de biserică şi de operă... De aici, de pe această vale a Bâcului, porneşte „drumul de mătase” al Basarabiei spre Nistru şi Marea Neagră în lumea cea largă. Şi fiindcă acele aşezări umile din valea amintită n-au putut fi minate, precum a fost minat întreg centrul Chişinăului în timpul celui de-al doilea război mondial, ele, sărmanele, au rezistat şi rezistă ruinării şi nepăsării, întruchipând un fragment semnificativ din destinul acestei fărâme de plai strămoşesc.
Biserica Sfântul Ilie, din care n-a rămas decât amintirea demolării, mi-a primit botezul creştinesc oficiat de protoiereul Mihail Ciachir, biserica Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, planetariul din zilele de tristă pomină, iar pe vremea copilăriei mele cunoscută şi sub denumirea de biserică a Liceului Militar, mi-a primit cea mai curată îngenunchere, mărturisire, dându-mi împărtăşanie de duh sfânt, Catedrala Chişinăului a însemnat pentru mine întotdeauna dumnezeiasca înviere cu corul arhieresc al lui Mihail Berezovschi, prieten al casei noastre prin tatăl meu, devenit şi el mai apoi protoiereul Vasile Roşca.
În naufragiul social care a urmat toate valorile s-au amestecat, peste ruinele fumegânde, după incendii, bombardamente, cutremure, Chişinăul, asemeni Plutei „Meduzei”, cu faţa crispată de durere, a trecut de la desperare la speranţa „ce mângâie... pe toţi muritorii”. Tinereţea flămândă de pâine şi vise a învins, dovedindu-se mai tare ca vitrega soartă.
Încet, dar sigur, când mai drept, când mai strâmb, au prins să se înmlădie pomii schingiuiţi, viaţa înviind din cenuşă precum pasărea Phoenix. Astăzi, când străzile oraşului Chişinău tălăzuiesc de voci tinere, de paşi iuţi, de freamătul noii primăveri, e greu să crezi că cinci minute în urmă a fost alt timp, au existat alte moravuri.
Şi totuşi timpul a rămas acelaşi, aceiaşi sunt dintotdeauna oamenii. Straiele s-au schimbat, dar sufletul nu-l schimbă nici mileniile trufaşe. Peste „mărăcinii mărunţi” ai zbuciumului zilnic să ne întrebăm numaidecât ce spune sufletul truditor „sub talpa orgolioasă a umanităţii”. Memoria care ne uneşte, „diafanele poduri”, ne învaţă că numai prin creaţie, prin cultură, prin sacrificiul altor meşteri Manole se va înălţa în adevărata lui statură Chişinăul, nu acel plin de sine, ci acel trecut prin pârjolul operaţiei anului 1944, manevră care, din nefericire, încă nu s-a încheiat.
Aşadar, prin conştientizarea oscilaţiilor dramatice ale prezentului, prin cinste şi credinţă adevărată la toate nivelurile, Chişinăul va fi să fie cetate de reazem şi nu monedă de schimb pentru care se duc încrâncenate bătălii şi în zilele noastre. Chişinăul, cu rostul lui înalt de izvor dătător de viaţă şi lumină spirituală, solicită imperios veghea şi bărbăţia demnităţii noastre de neam şi de limbă străbună, pentru ca aici, acasă, să ne regăsim pe drept stăpâni.