„Noul Chişinău mi-a devenit familiar şi prietenos”
Pentru tipar;)
;)
Omul sub vremi. Stăpâna unui modest apartament din zona veche a Botanicii trăieşte aievea sensurile subtile ale acestui postulat, evenimentele secolului trecut, – zbuciumat, violent, dar şi deschizător de drumuri neumblate – fiind parte din memoria ei uimitor de tânără la cele aproape nouă decenii de viaţă.
Irina Cantacuzino, ramură demnă a vestitului neam de domnitori, cărturari, politicieni, ea însăşi descendentă din viţe nobiliare ruseşti şi germane, păstrează în inimă imaginea intactă a Chişinăului de la 1927 încoace. Viaţa distinsei doamne s-a contopit cu biografia oraşului care a fost şi este pentru ea mai mult decât locul unde îşi duce existenţa. Despre evoluţia în timp a frumoasei prietenii om-urbe am discutat cu Irina Cantacuzino într-o dimineaţă de prier, martori la discuţie fiindu-ne oamenii dragi sufletului Domniei sale, coborâţi din numeroasele poze de epocă, înrămate cu grijă, care constituie elementul dominant al interiorului auster, unde trecutul şi prezentul coexistă armonios.
– Stimată doamnă, cum a intrat Chişinăul în viaţa Dvs.? Vă întreb pentru că, din câte ştiu, nu V-aţi născut aici.
– Analizându-mi amintirile, ajung să cred că destinul mi-a oferit acest minunat dar, Chişinăul, drept recompensă pentru supliciul la care a fost supusă familia mea după revoluţia bolşevică din 1917.
Tatăl meu, Lev Kareakin, fiul mareşalului nobilimii din Poltava, era colonel în armata ţaristă şi atunci când a început războiul civil a luptat de partea Gărzii Albe. Mama provenea din cunoscuta familie de aristocraţi germani, von Roth. Urgia războiului ne-a găsit la Kiev, oraşul în care m-am născut, eu fiind mezina familiei Kareakin. Aveam două surori şi un frate. Teroarea permanentă din partea noilor stăpâni ai lumii ne-a lăsat mai întâi orfani de mamă, apoi, la scurt timp, şi de tată. Instinctul autoconservării ne-a făcut să căutăm o cale de salvare. Soţul surorii mele mai mari, Maria, Boris Buşilă, era originar din Basarabia. Ne-am îndreptat într-acolo…
Pentru multă lume bună – intelectuali, nobili – acest ţinut binecuvântat de Dumnezeu a însemnat salvarea de tăvălugul bolşevic. Ospitalieri, basarabenii au găsit loc şi pentru noi.
Aveam şase ani şi eram un copil cu dureroase traume sufleteşti. În familia preotului Buşilă din sudul Basarabiei, unde eram tratată cu dragoste şi înţelegere, am depăşit aceste probleme, am absolvit şcoala primară de la Taraclia, iar atunci când s-a pus problema studiilor ulterioare, familia a decis să mă înscrie la un liceu din Chişinău, oraşul în care locuiau rudele mele. Lucrurile se întâmplau în 1927. Deci, de 76 de ani, suntem prieteni, eu şi Chişinăul.
– La fel cum nimeni nu poate rezista tentaţiei de a răsfoi un album cu poze vechi, în care însuşi timpul, plecat fără întoarcere, pare să se regăsească, dorinţa de a afla, “cum a fost” ne face să căutăm tovărăşia unor martori oculari, capabili să ne ia de mână şi să ne plimbe, fie şi imaginar, pe cărările întortocheate ale trecutului. V-aş ruga să acceptaţi postura de ghid prin Chişinăul de altădată.
– Chişinăul copilăriei şi tinereţii mele era un oraş patriarhal, curat, cu un aer irepetabil, datorat, probabil, amestecului de culturi, coexistenţei lor în pace şi bună înţelegere.
Viaţa în urbe era bine orânduită. Fiecare îşi avea locul şi atribuţiile sale. Dimineaţa, pe la orele 6-7, porneau pe străzile oraşului platformele trase de cai care duceau marfa la magazine. După ele îşi făceau “intrarea” vânzătorii ambulanţi. Uşile caselor se deschideau la strigătele specifice ale târgoveţilor de covrigi, zarzavaturi, lactate. Ieşeau apoi în străzi băieţii-vânzători de ziare, fiecare anunţând cele mai intrigante titluri de articole…
Treptat, oraşul se trezea la viaţă, larma tramvaielor dând tonul susţinut al unei noi zile de muncă. Tramvaiele Chişinăului sunt o temă aparte de discuţie. Aparţineau unei societăţi belgiene, iar preşedintele acesteia, Paul de Sterc, era şi consulul Belgiei la Chişinău. Deoarece cumnatul meu era angajatul acelei societăţi, mergeam şi eu adeseori în familia consulului, un om de o inteligenţă şi bunătate rar întâlnite.
Tramvaiele de pe cele patru linii circulau după un orar ireproşabil, asigurând cu transport în special centrul oraşului (actualele străzi Puşkin, Armenească, Kogălniceanu, bulevardul Ştefan cel Mare), cea mai lungă rută fiind Gara – bd. Ştefan cel Mare – str. Toma Ciorbă – Bariera Sculeni. E păcat că s-a renunţat la acest mijloc de transport ieftin şi ecologic pur.
Spre suburbii circulau autobuze mici. Maşini particulare erau câteva în tot Chişinăul, astfel că toată lumea ştia a cui este fiecare.
Birjele şi birjarii constituiau elementul neaoş al urbei. Vara lumea călătorea în faetoane decapotabile, iarna – în sănii cu zurgălăi.
Chişinăuienii se aprovizionau cu produse alimentare de la două pieţe: cea Mare (azi Centrală), care era mai scumpă, şi „Sfântul Ilie”, îndrăgită de orăşenii cu venituri modeste. Numărul mare de magazine nu era o piedică pentru comerţul ambulant, foarte dezvoltat în Chişinăul interbelic. Îmi amintesc cu admiraţie de oltenii vânzători de lactate şi zarzavaturi. Îmbrăcaţi curat, în haine albe din pânză de casă, ei îşi duceau marfa în coşuri, purtate pe umeri, asemeni unei cobiliţe, alergând cu pas specific, dansant pentru a-şi menţine echilibrul.
Acum se vorbeşte mult de salubrizare, oraşul însă nu este tocmai curat. Şi ştiţi de ce? Pentru că fiecare aşteaptă să-i măture cineva prin faţa casei. Înainte vreme, gospodarii nu se lăsau rugaţi: îşi ţineau în bună ordine şi casa, şi curtea, şi porţiunea de stradă adiacentă. Sigur, existau şi măturători plătiţi de Primărie, dar aceştia aveau în grijă doar locurile publice.
– Cât de des mergeţi acum pe străzile Chişinăului? Ce Vă bucură, ce Vă întristează?
– În ultimii ani drumurile mele duc mai mult spre Cimitirul Central din strada Armenească, unde îşi dorm somnul de veci bunicul meu, sora Nina, soţul Pavel, cumnatul Sergiu. Această zonă a oraşului îmi este dragă pentru amintirile scumpe pe care mi le trezeşte în suflet. Îmi opresc de fiecare dată paşii în faţa clădirii din strada Bernardazzi, unde locuia familia surorii mele Maria şi unde, din 1927, am locuit şi eu. Acum, în acea clădire se află restaurantul „Ecuator”.
Emoţiile mă cuprind şi atunci când parcurg strada 31 August, unde, în clădirea în care se află azi Muzeul de Arheologie, locuia o rudă de-a noastră…
Reîntâlnirea cu tinereţea întotdeauna este un prilej de amintiri frumoase. Dar mă întrebaţi şi ce mă întristează pe străzile centrale ale Chişinăului. Îmi lasă o senzaţie neplăcută casele particulare în două-trei niveluri, construite recent: multe dintre ele denotă o lipsă totală de gust şi cred că autorităţile municipale ar trebui să facă ordine în acest domeniu. Mă mâhneşte, de asemenea, starea clădirilor vechi. Bani pentru restaurarea şi întreţinerea lor, ca de obicei, nu se găsesc în vistieria publică şi astfel edificiile degradează. E dureros să vezi în ce stare se află de mulţi ani clădirea Muzeului de Arte Plastice de pe bd. Ştefan cel Mare. Şi nici cea din strada 31 August nu pare să fie îngrijită aşa cum trebuie. Apropo, în clădirea actuală a Muzeului Naţional de Arte Plastice, situată la intersecţia străzilor 31 August şi Puşkin, pe vremuri era Liceul de fete „Principesa Dadiani”, unde mi-am făcut şi eu studiile.
– Ce oportunităţi oferea Chişinăul, până la 1940, tineretului studios?
– Oraş nu prea mare între cele două războaie mondiale, Chişinăul avea o reţea dezvoltată a instituţiilor de învăţământ. Şcolile primare erau obligatorii pentru toţi copiii. Liceele se împărţeau în de stat şi private, atâta doar că studiile la cele private nu erau legalizate, absolvenţii fiind nevoiţi să mai susţină nişte examene pentru a-şi putea continua instruirea universitară.
Învăţământul era separat pentru fete şi băieţi. „Principesa Dadiani”, „Regina Maria”, Liceul Eparhial erau instituţii pentru domnişoare. Băieţii îşi puteau face studiile la liceele: Comercial, „B.P. Hasdeu”, „Mihai Eminescu”, „Alexandru Donici” ş.a.
Cunoştinţele liceale erau temeinice, atenţie sporită acordându-se limbilor moderne şi clasice, religiei. Disciplina, în general, era un domeniu foarte serios, însă nu se prezenta ca ceva forţat, ci, mai curând, ca o necesitate firească, rezultată din educaţia în familie.
Mulţi sunt nedumeriţi: cum aşa, fetele şi băieţii învăţau separat! Eu însă cred că era un lucru bun. Exista un romantism în relaţiile dintre tineri şi tinere care astăzi nu se mai întâlneşte. Nu era vorba despre izolare. Liceele de fete aveau relaţii de prietenie cu liceele de băieţi, organizând împreună activităţi extraşcolare, serate dansante, spectacole. „Principesa Dadiani”, de exemplu, era în raporturi bune cu „B.P. Hasdeu”, instituţie amplasată în actuala clădire a Muzeului Naţional de Istorie. După ore, pâlcuri de liceeni ne aşteptau pe noi, fetele de la „Dadiani”, la intersecţia străzilor Puşkin şi 31 August, cu bucheţele cumpărate de la florăreasa Niura care tot acolo îşi practica negoţul „parfumat”. Multe căsnicii reuşite s-au înfiripat din acele relaţii romantice!
– Cronicile timpului prezintă Chişinăul drept un important centru cultural al României interbelice. V-aş ruga să Vă referiţi mai amănunţit la acest aspect.
– După 1918 Chişinăul, într-adevăr, a devenit unul dintre cele mai importante centre culturale din regiune. Mulţi dintre artiştii ruşi găseau aici ceea ce pierduseră în patria lor după revoluţia bolşevică – un public cult, capabil să aprecieze arta veritabilă, o libertate de expresie şi de creaţie, nişte relaţii interumane bazate pe ospitalitate şi respect. Aşa se făcea că la Chişinău veneau adeseori în turnee cântăreţi de operă şi operetă (Fiodor Şaleapin era doar unul dintre aceştia), muzicieni de talie europeană (George Enescu, de exemplu). La Chişinău exista o orchestră simfonică dirijată de Fiodor Lujanschi, iar după 1937-1938 – şi un teatru dramatic. Una dintre sălile de concerte era amplasată în Casa Eparhială, situată în perimetrul actualelor străzi Puşkin, Bănulescu-Bodoni, 31 August şi bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, patrulaterul fiind considerat şi cartier bisericesc, deoarece acolo se afla Mitropolia.
La intersecţia străzilor Puşkin şi Mateevici era amplasat aşa-numitul Auditoriu „Puşkin”, unde, de asemenea, exista o sală de concerte. Este regretabil faptul că ulterior clădirea a fost distrusă în urma unui incendiu.
La Chişinău funcţiona o reţea impunătoare de biblioteci. În curtea Primăriei era amplasată cea mai bogată bibliotecă publică, unde cărţile puteau fi împrumutate gratuit. Era locul preferat al liceenilor şi studenţilor. La bibliotecile particulare serviciile erau cu plată. Dar oricum, la Chişinău se citea mult.
Cu regret, războiul s-a implicat violent atât în viaţa culturală a urbei, cât şi în destinele locuitorilor ei.
– În timpul războiului V-aţi aflat la Chişinău?
– Nu. Războiul a însemnat despărţirea de tot ce îmi era drag, de locurile copilăriei şi tinereţii, de bucuriile unei vieţi bine orânduite, alături de rude, prieteni.
Fiind studentă la Agronomie, am fost nevoită să mă evacuez împreună cu profesorii, colegii şi patrimoniul instituţiei, ajungând astfel până în Siberia. În 1944 am revenit la Chişinău, găsindu-l numai ruine.
Îmi amintesc şi acum strângerea de inimă pe care am simţit-o la apropierea de oraş: cupola Catedralei, acoperită alteori cu foiţe de aur, nu mai strălucea în razele soarelui, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când reveneam la Chişinău după scurtele mele escapade în afara oraşului. Partea de jos a urbei era distrusă în totalitate. Clădirea Primăriei avea întregi numai pereţii din faţă… Oraşul era distrus nu numai din cauza bombardamentelor masive ale trupelor fasciste. Multe clădiri fuseseră dinamitate şi de soldaţii sovietici atunci când, în 1941, se retrăgeau. Asta era tactica: să nu lase nimic adversarului.
Anii de după război au fost grei nu numai sub aspect economic. Luptele cele mari se dădeau în mentalitatea oamenilor, obişnuiţi cu altă viaţă, cu alte valori. A fost dureros, a fost frustrant, dar am rezistat, am găsit forţe interioare pentru a lua viaţa în piept. Bună, rea, era a noastră şi trebuia să o trăim.
– Stimată doamnă, sunteţi Cantacuzino prin alianţă. Cum aţi intrat în acest străvechi neam de nobili autohtoni?
– Întâlnirea cu Pavel Cantacuzino, apoi căsnicia cu el care a durat 29 de ani, m-au făcut fericită. Mi-ar plăcea să cred că şi Pavel a fost fericit alături de mine.
Era un om excepţional, un intelectual în adevăratul sens al cuvântului, un aristocrat prin origini şi prin felul de a fi, de a aborda viaţa – cu multă demnitate şi optimism.
Când ne-am întâlnit, era ultimul descendent în viaţă al Cantacuzineştilor basarabeni (acest neam foarte ramificat îşi are reprezentanţii în 15 ţări ale lumii). Avea în spate o condamnare pe viaţă în GULAG. A făcut 10 ani de lagăr, fiind eliberat de noul regim politic. Toate i s-au tras de la un denunţ: cuiva nu i-a plăcut faptul că se trăgea din neam domnesc.
Ca să vă daţi seama, cum a suportat umilinţele şi batjocura la care a fost supus în detenţie, ce însemna pentru el onoarea şi demnitatea, mă voi referi la exemplul fratelui său Sergiu. În anii ’30, în urma unui litigiu profesional, a fost bruscat de un inspector abilitat să controleze activitatea băncii în care era angajat. Cazul l-a afectat atât de mult, încât, văzând că ofensatorul nici gând să-şi prezinte scuzele în public, a scos pistolul, l-a împuşcat, după care, în acelaşi mod, şi-a pus capăt zilelor. Pentru membrii familiei Cantacuzino onoarea valora mai mult decât viaţa.
Calvarul GULAG-ului şi-a lăsat, bineînţeles, amprenta asupra caracterului lui Pavel. Prefera să nu vorbească despre viaţa sa de deţinut. Unde mai pui că putea fi şi periculos, deoarece s-a simţit permanent urmărit de KGB-ul sovietic, provocatorii de tot soiul mişunau în jurul său. Abia după trei-patru ani de viaţă în comun, a început să-mi vorbească despre chinurile îndurate în lagăr.
Dar nici chiar aşa nu aş putea spune că avea sufletul cătrănit, dornic de răzbunare. Era omul care încerca să rămână el însuşi într-un mediu ostil, total străin principiilor de viaţă transmise din generaţie în generaţie tuturor Cantacuzineştilor.
– Spuneaţi că neamul Cantacuzineştilor este deosebit de ramificat, că este dispersat pe tot globul. Ce relaţii există între ei? Se cunosc, se întâlnesc, comunică?
– Conştiinţa de neam este caracteristică tuturor Cantacuzineştilor. Se întâlnesc o dată la doi ani, când se prezintă şi bilanţul perioadei trecute: naşteri, decese, căsătorii, schimbări în statutul social şi profesional, modificări de adrese. Pavel Cantacuzino a fost implicat în acest circuit puţin timp; cronicarii familiei au aflat despre existenţa lui, ca fiu al lui Vladimir Cantacuzino, abia spre sfârşitul vieţii. Când a căzut bolnav, rudele l-au ajutat enorm şi nu numai prin susţinere morală, dar şi prin acele colete pe care le expediau cu regularitate la Chişinău.
Deja după moartea lui Pavel, în 1993, m-a vizitat Ion Mihai Cantacuzino sau, cum i se spune în Franţa, unde este domiciliat, Jean-Michel Cantacuzene, autorul acelei uimitoare cărţi despre neamul Cantacuzineştilor, intitulată O mie de ani în Balcani (Mille ans dans les Balkans. Chronique des Cantacuzène dans la tourmente des siècles) şi devenită best-seller în întreaga Europă. Jean-Michel este profesor universitar la Paris şi New York, diplomat de carieră cu ani mulţi lucraţi la ambasadele Franţei în S.U.A., Rusia şi în alte ţări. Dar dincolo de toate titlurile şi onorurile de care beneficiază în ţara sa Jean-Michel este un om simplu, surprinzător de nepretenţios la condiţiile existenţei cotidiene, înţelegător şi subtil în relaţiile cu cei din jur. Este omul care se simte bine şi în vilele moderne din centrul Parisului, şi în castelele din România care au aparţinut cândva Cantacuzineştilor, şi în mai mult decât modesta mea „hruşciovkă” de la Botanica. Probabil, această extraordinară capacitate de adaptare la condiţiile nu întotdeauna favorabile fără a-şi pierde propria identitate a şi determinat dăinuirea în timp a neamului Cantacuzino care, iată, marchează un mileniu de la primele urme lăsate în spaţiul nostru geografic. Apartenenţa la acest măreţ neam m-a obligat şi pe mine să “împrumut” capacitatea de acomodare a Cantacuzineştilor astfel că, puţin câte puţin, noul Chişinău mi-a intrat în suflet ajungând să-mi fie dacă nu tot atât de scump ca vechiul Chişinău, cel puţin la fel de familiar şi prietenos.