Schimbarea la faţă a capitalei prin toponimie
Pentru tiparToponimia e istoria nescrisă a ţării, e graiul viu de secole şi milenii al poporului. Prin numele topice pămîntul strămoşesc prinde glas. Denumirile de locuri şi localităţi reflectă principalele momente din viaţa materială şi spirituală a oamenilor: ocupaţiile, tradiţiile, obiceiurile, credinţa. Unele nume evocă evenimente, fapte şi întîmplări demult petrecute, altele redau starea socială, fiscală sau juridică a locuitorilor. Numeroase sînt numele topice legate de particularităţile fizico-geografice şi naturale ale terenului. Deseori denumirile geografice reprezintă cuvinte şi forme rar folosite în limba noastră sau de mult ieşite din uz, date uitării, dispărute. De aici şi interesul oamenilor de ştiinţă din diferite domenii (istorici, geografi, etnologi, lingvişti s.a.) faţă de toponimie.
Fiece nume topic exprimă un anumit conţinut semantic, ne comunică o anumită informaţie. Nume lipsite de semnificaţie onimică nu există, după cum nu există cuvinte fără utilizare, fără valoare funcţională în limbă. De aceea numele topice (de oraşe, sate, străzi etc.) nu pot fi modificate, adaptate sau substituite la întîmplare, cu orice ocazie, după placul oricui. Toponimia, ca disciplină lingvistică, dispune de anumite legi şi norme, care trebuie cunoscute şi respectate. Or, de aceasta, pînă nu demult, nu s-a ţinut cont, denumirile noastre tradiţionale fiind adeseori substituite, modificate, denaturate.
Chişinăul a moştenit un sistem de nume topice bine constituit. În toponimia urbei şi-au găsit reflectare atît tradiţiile istorice şi culturale, cît şi realităţile vieţii actuale. Oaspeţii care ne vizitează capitala sînt plăcut impresionaţi de aspectul edilitar al oraşului, de priveliştile atrăgătoare ale cartierelor şi suburbiilor, de frumuseţea şi prospeţimea naturală a parcurilor şi scuarurilor, dar şi de semnificativele şi captivantele denumiri de străzi, bulevarde, pieţe, zone urbane. „Un oraş cu adevărat european, cu tot ce-i aparţine, în plan istoric şi contemporan. Trecutul şi prezentul lui vorbesc prin denumirile de locuri şi obiective urbane” – şi-a destăinuit impresiile în cadrul unui forum ştiinţific internaţional Walter Hoffmann, un oaspete din Germania. Această stare de lucruri, însă, durează ceva mai mult de un deceniu, pînă atunci bătrîna noastră urbe fiind „pardosită” cu denumiri de străzi gen Partizanski proezd, Krutoi tupik, Ussuriiskaia uliţa, Sovietski raion etc.
Ne-a salvat toponimia, acea ramură a lingvisticii, dar înrudită cu istoria, geografia, etnologia etc., care dispune de un arsenal de principii şi metode specifice de cercetare a numelor topice, în plan sincronic şi diacronic. De aceste principii a ţinut cont Comisia pentru reglementarea fondului toponimic orăşenesc, care a activat fructuos, mai cu seamă în anii 1990-1993, şi funcţionează şi astăzi pe lîngă Primăria Municipiului Chişinău.
Unii dintre cei puţin versaţi în domeniu susţineau că oraşul şi-ar începe istoria abia din 1812 şi că, prin urmare, de o toponimie veche autohtonă ca atare nici nu poate fi vorba. Nu ştiu ei, şi, probabil, nici nu vor să ştie sau să recunoască faptul că locurile din perimetrul oraşului datează, dimpreună cu denumirile lor, de cînd există localitatea, unele avînd o vechime chiar şi mai mare. Ca aşezare rurală, Chişinăul e cunoscut în documente din anul 1436, ca tîrg – din 1666 şi ca oraş – doar din 1818. Hrisoavele din secolul al XV-lea vizează în această zonă nume topice ca Seliştea Chişinăului, precum şi microtoponimele Chişinăul lui Albaş, adică Izvorul lui Albaş, Feredeul sau Baia lui Albaş (feredeu – „baie”). Din secolele XV-XVII datează denumirile unor suburbii şi cartiere ale oraşului: Visterniceni (1437), Bubuieci (1489), Buiucani (1608), Munceşti (1642), Ciocana (1757), Rîşcani (1772) etc. Sute de ani s-au aflat în circulaţie numele topice: Otavasca, Gheţioani, Vovinţeni, Petricani, Sculeni, Schinoasa (altă- dată – nume de moşii, sate, aşezări suburbane); Fantalul, Valea Crucii, Drumul Căprienii, Dealul Tîrgului, Şleahul Hînceştilor (microtoponime).
Chişinăul este una dintre cele mai vechi şi mai importante localităţi din Basarabia. Este oraşul cu începuturi de viaţă strămoşească, geto-dacă şi romană, de peste două milenii, cu înălţări şi căderi în zbuciumatul Ev Mediu şi în următoarele secole ale epocii feudale, cu ascensiuni în dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, cu evidente schimbări de ordin economic şi cultural în perioada de transformare a vechiului tîrg de provincie într-un oraş de prosperitate modernă.
Cu 300 de ani î. Hr., pe dealul bisericii Măzărache, a existat o cetate cu două rînduri de fortificaţii, ce constau din şanţuri şi valuri de apărare, de jur-împrejurul unei aşezări a autohtonilor. Urmele a trei aşezări antice au fost descoperite în diferite zone ale oraşului: la Petricani (sectorul Rîşcani), pe Valea Trandafirilor şi pe Valea rîului Bîc (sectorul Botanica). Pe aceste vetre străbune s-au găsit obiecte tipice epocilor geto-dace şi romane. Vestigiile de cultură materială probează faptul că procesul de romanizare a populaţiei băştinaşe s-a desfăşurat şi în acest spaţiu geografic. Există mărturii sigure şi în ce priveşte prezenţa, continuitatea şi modul de viaţă ale daco-romanilor în epocile următoare (secolele V-XIII).
Prima atestare documentară a Chişinăului este considerată cea din ziua de 17 iulie 1436, cînd e menţionată o veche aşezare „lîngă Bîc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheşeneului lui Albaş” (1, p. 219). Ca punct de plecare în crearea toponimului a servit un izvor din partea locului. „Izvor, cişmea, fîntînă arteziană” – această semnificaţie ar fi avut-o străvechiul cuvînt românesc chişinău, astăzi dispărut din graiul nostru viu, păstrat doar în toponimie.
Denumirii oraşului Chişinău i s-au dat, ce-i drept, şi alte explicaţii: ung. Kis Ieno „Ieno cel mic”, cuman., tăt. Keşene „capelă pe mormînt”, „mausoleu” etc. Din lipsa de argumente solide şi dovezi sigure, aceste interpretări etimologice au fost abandonate.
Următorul document de valoare pentru istoria Chişinăului este cel din anul 1466, prin care Ştefan cel Mare confirmă unchiului său (pe linia mamei) Vlaicu, Pîrcălab de Cetatea Albă, o selişte cu întreaga moşie şi cu moară pe Bîc, „la Chişinău, la fîntîna Albişoara, ce s-au cumpărat de la Toader, feciorul lui Fedor, ...drept 120 de arginţi tătăreşti” (2, p. 187). De aceea nu este întîmplător faptul că străzii din partea de jos a oraşului, care însoţeşte pe dreapta cursul rîului Bîc, i s-a dat actuala denumire Albişoara.
În 1576, aprilie 25, moşia Chişinăului, care mai bine de un secol s-a aflat în stăpînirea urmaşilor lui Vlaicu Pîrcălab, devine proprietate a lui Drăguş: „Vasutca, ...strănepoata lui Vlaicu, de bună voie a ei, de nimeni silită, nici asuprită, şi-a vîndut ocina şi moşia ei dreaptă, un sat cu numele Chişinău, pe Bîc, în ţinutul Lăpuşnei, şi cu mori în Bîc, din ispisocul de întăritură, pe care l-a avut strămoşul ei Vlaicu de la Ştefan Voievod cel Bătrîn, şi l-a vîndut slujii noastre, lui Drăguş, ce a fost ureadnic în Iaşi, drept 500 de galbeni tătăreşti” (3, p. 90). Mai tîrziu, în anii 1640-1641, Chişinăul, cu unele sate din apropiere, devine posesiunea mănăstirilor Sf.Vineri şi Galata din Iaşi. Vlaicu, deci, a fost, conform informaţiilor documentare, primul protector oficial al localităţii, cu alte cuvinte, primul „primar” al Chişinăului. Iată motivarea istorică a denumirii străzii de astăzi Vlaicu-Pîrcălab, pe care e situată şi Primăria Municipală. Motivate istoric sînt, prin urmare, şi urbonimicele Sf. Vineri (stradă în sectorul Centru) şi Galata (suburbie în sectorul Botanica, fostă Poliot, apoi Aeroport).
Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, în timpul domniei lui Vasile Lupu, Chişinăul era cunoscut deja ca principal centru economic pe noul drum comercial moldovenesc Cetatea Albă – Tighina – Iaşi. La 2 martie 1666 localitatea este menţionată ca tîrg în ţinutul Lăpuşna, iar locuitorii ei ca tîrgoveţi (4, p. 141). În cel de-al patrulea sfert al secolului al XVII-lea Chişinăul continua să se dezvolte şi să crească în spaţiu, ocupînd noi teritorii din cuprinsul moşiilor mănăstireşti, pe Dealul Galben, pe Văile Mălina şi Schinoasa. De aici istoricele urbonimice Dealul Galben, Mălina Mare, Mălina Mică, Schinoasa. La 1677, în Cronica polonă de Miron Costin, Chişinăul este menţionat printre principalele aşezări din Ţara de Jos a Moldovei. În Poema polonă cronicarul precizează că în ţinutul Lăpuşnei se aflau tîrgul Lăpuşna şi tîrguşorul Chişinău.
Către sfîrşitul secolului al XVII-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea Moldova devine arena unor cumplite războaie duse pe teritoriul ei de către străini, între polonezi şi turci, tătari, între ruşi şi turci etc. În 1683 Chişinăul este ocupat şi devastat de cazaci. În repetate rînduri, la 1690, 1739 turcii şi tătarii îl ard şi-l ruinează în mare parte. De aceea Dimitrie Cantemir, în opera sa istorico-geografică Descrierea Moldovei, aminteşte de Chişinău, dar nu-l tratează ca oraş de aceeaşi mărime şi importanţă ca Tighina şi Lăpuşna.
Conform unui plan-schemă din anul 1739, tîrgul, ca şi satul Chişinău de mai înainte, se află pe malul drept al Bîcului, în partea stîngă a rîului fiind indicate cele două aşezări rurale: Visternicenii şi Rîşcanii. Moşia Visternicenilor e cunoscută documentar încă din secolul al XV-lea. În 1437 această „ocină de pămînt” aparţinea pisarului Mihai Oţel şi urmaşilor săi. La 1517 o jumătate de moşie este cumpărată cu 130 de zloţi tătăreşti de către vistiernicul Ieremia, după al cărui titlu de rang a fost desemnată mai tîrziu localitatea. La origine, toponimul Visterniceni a însemnat „oameni de pe moşia sau din satul vistiernicului” (în epoca feudală vistier, vistiernic – „demnitar care avea în sarcina sa administrarea financiară şi păstrarea vistieriei statului”). La 1525 Ieremia „vistiernicul” donează o parte din moşia sa Mănăstirii Moldoviţa. Donaţia cuprindea pămînturile de la „Zăgazul Chişinăului de pe Bîc”. În 1817 satul avea circa 170 de gospodării ţărăneşti. Localitatea şi-a ameliorat întru cîtva situaţia economică la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd devine staţie de cale ferată pe traseul Chişinău-Ungheni.
Ulterior, celelalte părţi din moşia Visternicenilor ajung în posesia mai multor latifundiari. În 1772 stăpîn peste pămînturile din sud-estul acestei moşii devine Constantin Rîşcanu. Numele acestuia îl preia mai tîrziu noua localitate Rîşcani, devenită în secolul al XIX-lea o suburbie a Chişinăului. Pe un deal de pe malul stîng al Bîcului s-a păstrat pînă astăzi biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ctitorie din 1777 a „biv velvornicului şi spătarului” Constantin Rîşcanu (5, p. 90).
De la începutul secolului al XVIII-lea datează satul Buiucani, în prezent unul dintre cele mai mari sectoare ale urbei noastre. Prin hrisovul din 18 decembrie 1610 se întăresc lui Dumitrache Chiriţă două părţi din satul Buiucani, vîndute acestuia de mai mulţi posesori de pămînturi, între care şi „Andronic Roşca, feciorul lui Drăgăluş, nepotul Nastei Buiecoaie” (6, p. 77). Antroponimul Buiecoaie ne trimite la o rubedenie a lui Buiuc, probabil unul dintre proprietarii mai vechi sau fondatorul satului Buiucani. După 1620, moşia acestei localităţi trece în posesia mănăstirii Galata din Iaşi.
La sud-est de Chişinău se afla satul Mănceşti, Munceştii de astăzi din componenţa sectorului Botanica. Primul document referitor la acest sat datează din 1642. La 1812 moşia locală devine proprietate a Mitropoliei din Iaşi, iar la 1817 – a moşierului I. Bartolomeu. Pe atunci localitatea avea circa 50 de gospodării, o biserică de lemn, o moară de apă pe Bîc, mai multe grădini, livezi. Denumirea ei iniţială Mănceşti poate fi pusă în legătură cu numele de persoană Mancu (Manciu), care, prin derivarea cu formantul -eşti, a dat naştere toponimului Mănceşti, modificat apoi în Munceşti, prin apropiere formală de apelativul muncă.
Cartierul Poşta Veche, din partea de nord a oraşului, a apărut pe locul unei aşezări rurale, cu acelaşi nume, de la începutul secolului al XIX-lea, denumită astfel după o veche staţie de poştă, situată la periferia tîrgului de altădată, la intrarea pe drumul dinspre Orhei. Sculenii, alt cartier din partea de nord a urbei, şi-a luat numele de la vechea Barieră a Sculenilor, o intrare în tîrgul Chişinăului dinspre Sculeni, fost mare centru comercial din Basarabia, aşezare vamală la trecerea peste Prut. De vechile şleahuri ne amintesc astăzi magistralele oraşului Calea Orheiului şi Calea Ieşilor (odinioară a Sculenilor).
La începutul secolului al XIX-lea, pe locul sectorului Centru erau terenuri virane şi de păşunat. Prin actul din 25 aprilie 1813 administraţia Mănăstirii Galata donează Chişinăului aceste terenuri pentru extinderea spaţiului oraşului, proiectat de oficialităţile ruse, şi „pentru zidirea Mitropoliei şi a Şcolii duhovniceşti”. Curînd începe construcţia planificată a oraşului. Pe cele dintîi străzi (azi Alexandru cel Bun, Columna ş.a.) apar primele case mari de tip conac, aparţinînd moşierilor Bartolomeu, Haralambie, Minco (Mincu). Pe locul destinat Grădinii Publice îşi fac apariţia primele localuri de distracţie – Cazinoul şi Hanul Verde, parcul fiind plantat cu începere din 1818. După planul general de dezvoltare a oraşului, aprobat oficial de-abia în 1834, noile străzi se orînduiesc, la vest de vechiul tîrg, în linii drepte, treptat luînd contur principalele artere şi cartiere. Este construită Catedrala, cu monumentala-i Clopotniţă în preajmă (1830-1836), şi Arcul de Triumf (1840-1841), azi Porţile Sfinte. Sînt inaugurate cîteva şcoli: Lancasteriană, Liceul Regional (1833), Şcoala Pomicolă din Basarabia (1842) etc. Este amenajată fîntîna arteziană cu şipotele din apropierea Bisericii Măzărache (1829-1834), care se mai numea Fantalul. Au fost înălţate Biserica Luterană (1834), Biserica Romano-Catolică (1840-1843), rezidite şi refăcute Biserica Înălţarea Domnului (1830), Biserica Sf. Haralambie (1836). Este edificat Castelul de Apă, se pune în funcţie primul apeduct al oraşului.
În 1851 Chişinăul avea deja 102 străzi, 20 de stradele, 269 de „cvartale” (intersecţii de artere). Existau 644 de case noi, inclusiv 100 din ele mari, spaţioase, unele cu două niveluri (7, p. 28). Noile obiective urbanistice au generat apariţia noilor denumiri (de străzi, pieţe, cartiere etc.), acestea fiind în majoritate absolută în limba rusă, trăsătură caracteristică a întregului secol XIX. Drept punct de plecare în desemnarea străzilor noi, din partea de sus a oraşului, sau în renominarea celor vechi, autorităţilor ţariste le-au servit: numele împăraţilor ruşi (Alexandrovskaia, Nikolaevskaia, Ekaterinovskaia); denumirile unităţilor militare dislocate în preajma tîrgului de altădată (Kievskaia, Podolskaia, Moskovskaia); numele demnitarilor, cinovnicilor şi negustorilor care îşi aveau casele pe străzile respective (Haralampievskaia, Iakimovskaia, Haruzina); alte denumiri şi cuvinte ruseşti (Krutaia, Ogorodnaia, Svecinaia, Sadovaia).
Anii 1917-1918 şi perioada imediat următoare au dat un impuls proaspăt vieţii publice urbane. Chişinăul devine centrul mişcării de eliberare socială şi de renaştere naţională. Se intensifică mişcarea pentru drepturile naţionale, se regrupează forţele democratice, iau fiinţă societăţi şi instituţii publice, renaşte cultura şi arta naţională, se dezvoltă învăţămîntul mediu şi cel specializat, la Chişinău este transferată Facultatea de Ştiinţe Agricole din Iaşi, îşi fac apariţia mai multe ziare şi reviste în limba română. Este revăzută nomenclatura topică urbană, obiectivelor locale atribuindu-li-se denumiri în limba populaţiei băştinaşe majoritare.
În perioada postbelică (1944-1960) toponimia oraşului este răvăşită şi revizuită în spiritul politicii şi ideologiei regimului sovietic. Astfel ne-am ales cu o toponimie urbană revoluţionarizată, militarizată, ideologizată: Dzerjinskogo, Iskrî, Kirova, Komunî, Kubinskoi revoliuţii, Rozî Liuxemburg, Pavlika Morozova, Okteabrskaia, Proletarskaia, Ceapaevskaia, Armeiskaia, Krasnoarmeiskaia, Malinovskogo, Orujeinaia, Partizanskaia, Pogranicinaia, bd. Sovietskoi Armii, Drujbî, Kolhoznaia, Komsomolskaia, Karla Marksa, Fridriha Enghelsa...
Prin anii şaptezeci-optzeci, deci, pînă la reglementarea fondului toponimic urban, din cele 720 de străzi şi stradele din Chişinău doar 12 purtau nume româneşti, dar şi acestea se aflau undeva departe de centrul oraşului, pe la periferii şi în suburbii. Dată fiind situaţia prea bătătoare la ochi, s-a procedat într-un timp la adaptarea (traducerea) lor în limba noastră: bd. Armatei Sovietice, str. Komsomolului, str. Dzerjinski. Or, tocmai aici s-a greşit de multe ori. Kuznecinaia uliţa, fosta str. Fierarilor, a devenit peste noapte str. Greieraşilor (?!). Uliţa Iskrî a fost tălmăcită prin str. Scânteii, pentru care fapt în Executivul Orăşenesc izbucnise un adevărat „pojar”, unii demnitari alegîndu-se cu mari neplăceri.
Se ştie că prin anii cincizeci-şaizeci, cu autorizarea conducerii locale, în partea de sud-vest a oraşului luase fiinţă o nouă „Siberie”. Pitorescul cartier fusese inundat de bizare denumiri orientale: Altaiskaia, Amurskaia, Barnaulskaia, Eniseiskaia, Novosibirskaia, Omskaia, Tomskaia, Ussuriiskaia...
Comisia pentru reglementarea denumirilor de străzi a reuşit să stopeze această înstrăinare a urbonimiei Chişinăului. Incomoditatea în rostirea numelor respective a fost unul din argumentele suprimării lor. Rolul principal l-au avut, însă, cererile locuitorilor din această parte a oraşului, precum şi scrisorile cu oferte din diferite instituţii: uniuni de creaţie, şcoli, întreprinderi. Bătălia cea mare se dădea în şedinţele Consiliului Municipal, pentru că aici se aflau mulţi dintre adversarii înverşunaţi ai reglementării. Până la urmă au învins totuşi dovezile documentare, argumentul ştiinţific (8, p. 8).
Restabilirea şi reglementarea fondului urbonimic naţional s-au făcut în urma unor cercetări minuţioase ale surselor istorice, ale materialelor de arhivă. Principiul de bază aplicat a fost cel istoric-tradiţional. Ca sursă onimică de nominalizare, ca punct de plecare în desemnarea obiectivelor urbane au servit: (1) numele personalităţilor istorice care pun în valoare cuvîntul şi fapta predecesorilor noştri, păstrînd amintirea proeminentelor figuri ale neamului: Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Al. I. Cuza, V. Alecsandri, M. Eminescu, Al. Russo, A. Mateevici ş.a.; (2) toponimele istorice care evocă importante evenimente şi fapte din trecutul nostru: Alba-Iulia, Cetatea Albă, Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna etc.
Principiul topografic a fost aplicat la desemnarea unor străzi şi stradele, ţinîndu-se cont de particularităţile fizico-geografice şi naturale locale, de specificul faunei şi florei ţinutului: Dumbrăvii, Luncii, Cucorilor, Montană, Pădurii, Liliacului, Teilor ş.a.
Edificatoare prin conţinutul lor figurat, metaforic şi metonimic, prin funcţia onimică referenţială sînt denumirile simbolice: Primăverii, Toamnei, Dimineţii, Mărţişor, Mesager, Speranţei.
Actualele urbonimice sînt denumiri autentice româneşti, fireşti limbii noastre, corespunzătoare tradiţiilor istorice şi culturale şi, nu în ultimul rînd, în conformitate cu legislaţia lingvistică în vigoare.
Referinţe bibliografice
1. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova. Bucureşti, 1975, vol. I, p. 219 (în continuare – DRH).
2. DRH. A. Moldova. Bucureşti, 1976, vol. II, p. 187.
3. Moldova în epoca feudalismului. Chişinău, vol. I, p. 90 (în continuare – MEF).
4. MEF. Chişinău, 1987, vol. V, p. 141.
5. Anatol Eremia. Chişinău: oraşul vechi şi nou. Monografie-album. Chişinău, 1998, p. 90.
6. MEF. Chişinău, 1982, vol. III, p. 77.
7. Anatol Eremia. Chişinăul în vîltoarea secolelor. // Cugetul. Revistă de istorie şi cultură. Chişinău, 2000, nr. 3, p. 28.
8. Anatol Eremia. Chişinău. Ghidul străzilor. Chişinău, 2000, p. 8.