Radiografie la zi a românei vorbite pe malurile Prutului
Pentru tiparCele două volume intitulate Limba română vorbită în Moldova istorică* reprezintă o lucrare unicat, deoarece este consacrată unui domeniu, practic, nestudiat până acum – realizarea limbajului standard prin exprimarea orală în mediul urban, o atenţie sporită acordându-se formelor interactive de comunicare – dialogul, diversele tipuri de convorbiri, intervenţii etc.
Studiul acestor probleme a durat din 1996 până în 1999 în cadrul proiectului proDrum, sponsorizat de către Fundaţia Volkswagen din Hanovra (Germania) şi a fost realizat de un grup de la diverse centre ştiinţifice. Din România au participat Adrian Turculeţ, Ana Maria Minuţ, Luminiţa Botoşineanu, Aurelia Merlan – Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi; din Republica Moldova – acad. Silviu Berejan, Vasile Botnarciuc, Galaction Verebceanu, Constantin Strugăreanu, Vasile Pascaru de la Institutul de Lingvistică al A.Ş. a Moldovei, Gheorghe Popa de la Universitatea Pedagogică „A. Russo” din Bălţi. Partea germană a fost reprezentată de Vasile Dumbravă (coordonator), Sabine Krause – Universitatea din Leipzig, Jürgen Erfurt – Universitatea Johann Wolfgang von Goethe din Frankfurt pe Main, Bärbel Techtmeier – Universitatea din Potsdam, Larisa Shippel – Universitatea Humboldt din Berlin.
Iniţiatorul şi coordonatorul lucrării este Klaus Bochmann, prof. dr. academician de la Universitatea din Leipzig, un excelent cunoscător al limbii române (a făcut studii la Universitatea din Bucureşti), având ca domenii de cercetare: sociolingvistica, politica lingvistică, lingvistica română, canadistica, francofonia. A publicat numeroase articole, studii, cărţi privind lingvistica română, cele mai cunoscute fiind Soziolinguistische Aspekte der rumänischen Sprache (ed), Verlag Enzyklopädie, Leipzig, 1980; Gramatik der rumänischen Sprache der Gegenwart (colab.), Verlag Enziklopädie, Leipzig, 1986; Lebendige Philologie. Studien zur Soziolinguistik, Gesellschaftstheorie und zur Wissenschaftsgeschichte der Romanistik. Hrsg. von Jürgen Erfurt und Falk Seiler, Leipzig Universitätsverlag, Leipzig, 1999.
Grupul de cercetători a avut ca obiective următoarele aspecte: definirea situaţiilor reprezentative de limbă română vorbită, colectarea materialului documentar prin înregistrarea discuţiilor şi discursurilor respective şi transcrierea lor, precum şi analiza datelor, recurgându-se la experienţele obţinute în cercetările despre oralitate din domeniul altor limbi. Limba română vorbită în cele două teritorii, care au constituit cândva un tot întreg – partea moldovenească a României şi Republica Moldova – a fost tratată ca un subiect unitar, ce denotă aceleaşi trăsături dialectale comune.
Volumul I al lucrării conţine studii referitoare la diverse probleme de sociolingvistică, ce vizează aspectul vorbit, oral al comunicării, în particular, al comunicării în limba română din teritoriile menţionate. Abordarea lor se bazează pe cele mai noi realizări ale ştiinţei lingvistice, autorii luând în discuţie o serie de noţiuni mai ales din domeniul comunicării, cum ar fi limba vorbită, textul, tipuri de texte orale, dialogul, mărcile interactive ale dialogului etc. Sunt, de asemenea, examinate particularităţile limbii române vorbite (în Moldova istorică), în special fenomenele ce ţin de sintaxă, fonetică şi fonologie, o serie de aspecte lexico-semantice.
Volumul se deschide cu o Introducere a prof. Klaus Bochmann, în care este arătată importanţa studierii aspectului vorbit al limbilor şi faptul că „tratarea împreună a limbii vorbite în Republica Moldova şi în partea moldovenească a României permite deocamdată să obţinem o primă bază de date, care face posibilă compararea realizărilor limbii vorbite din cele două teritorii românofone care odată au format un tot întreg, iar, din punct de vedere dialectal, identificarea atât a trăsăturilor comune, cât şi a deosebirilor dintre ele”.
În capitolul I, intitulat Dimensiunile sociolingvistice ale limbii române vorbite, Jürgen Erfurt face o amplă caracterizare a condiţiilor social-istorice şi politice în care s-a dezvoltat limba română din acest teritoriu, referindu-se la: 1. Evoluţia culturilor şi stabilirea graniţelor sociale şi politice în Moldova istorică; 2. Structura socială, modernizarea societăţii şi relaţiile lingvistice în secolele al XIX-lea şi al XX-lea; 3. Variaţia lingvistică şi transformarea spaţiului discursiv; 4. Limba şi însuşirea limbii în instituţii . Sunt prezentate numeroase date statistice, se fac referinţe la cele mai importante evenimente sociale şi culturale din istoria regiunii, care au condiţionat mobilitatea socială şi, o dată cu ea, modul de exprimare al diferitelor pături ale populaţiei. Autorul comentează o serie de termeni sociolingvistici cum ar fi graiuri locale şi dialecte, sociolectul, idiolectul, cronolectul, limba literară, standardul (şi relaţiile acestuia cu alte forme de existenţă a limbii, inclusiv cu referire la ceea ce în Québec este numit un standard d’ici). Nu sunt trecute cu vederea nici spinoasele probleme legate de situaţia lingvistică din R. Moldova, inclusiv cea a glotonimului limbă moldovenească vs/limbă română. În legătură cu socializarea lingvistică sunt examinate problemele legate de limba maternă, limba primară, monolingvism, bilingvism, multilingvism, limbă dominantă, limba a doua sau a treia.
Menţionăm că multe dintre aceste noţiuni sunt utilizate la noi doar sporadic, abordate rar şi inconsecvent în lucrările lingviştilor, de aceea studiul lui Jürgen Erfurt poate servi drept sursă sigură pentru o bună iniţiere în problemele de sociolingvistică, inclusiv în cele referitoare la situaţia din R. Moldova. Oarecum neobişnuit pare faptul că procedând la o analiză a situaţiei şi politicii lingvistice din Basarabia, autorul prezintă numai propriile opinii, de altfel, foarte bine şi corect argumentate, sau îi citează în anumite cazuri tot pe conaţionalii săi şi nu apelează deloc la materialele scrise şi publicate de lingviştii din R. Moldova (în special, în ceea ce priveşte denumirea glotonimului, bilingvismul, politica lingvistică etc.). Face acest lucru probabil, în primul rând, din motivul că în multe dintre lucrările apărute la noi autorii dau frâu liber emoţiilor şi probleme, adeseori complicate şi dificile, sunt tratate cu o mare doză de subiectivism. Este de presupus că poziţia de implicare sentimentală şi de obidă personală cu critici gen „ne-au furat limba”, „ne-au luat graiul” „ei ne-au împilat, noi am suferit” etc., ce apare în materialele ştiinţifice de lingvistică, nu este luată în serios de savanţii care cercetează fenomenul, nu efectele cu tentă publicistică. Pe de altă parte, această totală trecere sub tăcere a celor ce s-au scris aici poate fi o modalitate de a evita patriarhalul nostru „partizanat ştiinţific”, de care poate fi acuzat cineva ce îl citează pe X, dar nu aminteşte de Y şi nu îl laudă/critică pe Z.
Limba vorbită – astfel este intitulat capitolul II, semnat de Larisa Shippel. Autoarea porneşte de la concretizarea conţinuturilor ce se dau termenului text în lumina teoriei bazate pe caracterul activ şi interactiv al comunicării, astfel că un text poate fi realizat atât grafic (scris), cât şi oral (fonic). Conform concepţiei semiotice expuse de autoare, textul este limba realizată ca acţiune comunicativă, ca semn. În acest compartiment mai sunt examinate oralitatea şi particularităţile textului oral (coerenţa, coeziunea, intenţionalitatea, acceptabilitatea, informativitatea, situaţionalitatea, intertextualitatea).
Adrian Turculeţ este autorul capitolului III, Tipuri de texte orale, în care abordează tipologia textelor şi face o caracterizare/clasificare provizorie a textelor din corpus. Cercetătorul menţionează că „în cadrul documentării empirice a proiectului s-a urmărit înregistrarea de texte orale uzuale în trei mari domenii ale interacţiunii comunicative urbane: în instituţii (şcoală, universitate, judecătorie, tribunal, primărie, policlinici, spitale ş.a.), în mass-media orale (radio, televiziune) şi în situaţii neinstituţionalizate (pe stradă, la piaţă, în familie, în căminul studenţesc etc.)”. Spre exemplu, ca „tipuri” de texte/convorbiri sunt enumerate: raport/dare de seamă, discuţie/dezbatere (oficială), dispută (controversă), hotărâre (rezoluţie), discurs, rechizitoriu, pledoarie, interogatoriu, depoziţie (mărturie), expunere, prelegere, referat, convorbire de verificare, naraţiune /povestire, relatare, tranzacţie, reclamă, solicitare (cerere) de informaţii, discuţie (particulară), dispută (ceartă), conversaţie familiară – fiecare având parametrii respectivi.
În capitolul IV, intitulat Structuri şi forme, de compartimentul Dialogul – forma cea mai complexă de manifestare a limbii vorbite este responsabil Bärbel Techtmeier. Sunt examinate problemele legate de dialog pentru care se evidenţiază prezenţa emiţătorului şi a receptorului, iar în calitate de criterii pentru definirea dialogului sunt considerate caracterul hic-et-nunc şi spontaneitatea schimburilor verbale. Clasificarea structurilor considerate ca acte verbale se face în baza teoriei actelor de vorbire (Searle), distingându-se astfel acte reprezentative, explorative, directive, comisive, expresive şi declarative. Abordarea se face, de asemenea, după criterii funcţionale şi pragmatice. În acelaşi capitol este inclus compartimentul Mărcile interactive şi funcţiile lor în dialog, semnat de Aurelia Merlan. Sunt examinate mijloacele lingvistice cu funcţie de reglare a spaţiului interactiv, numite în literatura de specialitate marcatori discursivi, particule enunţiative, mărci de discurs, mărci de structurare a conversaţiei, mărci conversaţionale ş.a. Ele sunt cuvinte simple sau compuse (păi, bun, da, vasăzică), locuţiuni (în primul rând, nici vorbă, referitor la), frazeologisme (ferească Dumnezeu!, asta-i bună!, ce mai la deal, la vale) etc. Acestea sunt clasificate în mărci de deschidere, mărci de menţinere şi mărci de închidere a dialogului, examinându-se, de asemenea, mărcile fatice, mărci ale rândului la cuvânt, mărci ale ezitării, mărci ale corectării, modalizatori.
În capitolul V, Dialogul – un proces interactiv dinamic, Bärbel Techtmeier studiază tipurile de Activităţi ale interlocutorilor în vederea asigurării succesului interacţiunii, cum ar fi crearea şi menţinerea unei ordini în desfăşurarea dialogului, precum şi Enunţurile metacomunicative (EM) – constituenţi importanţi ai structurilor conversaţionale.
Intitulat Sintaxa românei vorbite în Moldova istorică, capitolul VI, realizat de Aurelia Merlan,cuprinde analiza particularităţilor specifice sintaxei orale. Se menţionează că datorită caracterului spontan, alternativ, imediat enunţul oral se deosebeşte de cel scris, de multe ori acesta nu mai este produsul unui singur emiţător, ci a doi sau mai mulţi. De aici şi conceptul de sintaxă dialogală, care reflectă comportamentul cooperativ al participanţilor la dialog. Pentru textul oral sunt caracteristice în mare măsură tendinţa de economie lingvistică (elipsa), caracterul redundant (reluările de tot felul), repetiţia, structurile-bumerang, cumulul de termeni, rectificările, reformulările, abundenţa propoziţiilor exclamative, interogative, retorice. În cadrul propoziţiei sunt examinate fenomenele specifice care ţin de acordul semantic, acordul prin atracţie, reluarea predicatului, mai multe categorii de structuri anacolutice. Sunt, de asemenea, prezentate particularităţile specifice limbii vorbite la nivel de frază şi la nivelul părţilor de propoziţie.
Capitolul VII, Fenomene lexico-semantice, are două autoare: Luminiţa Botoşineanu şi Angelica Hobjilă şi este consacrat examinării componenţei vocabularului limbii vorbite, care „este, în anumite situaţii de comunicare, determinat spaţial şi cultural, fapt demonstrat de prezenţa dialectismelor, a cuvintelor argotice, a „străinismelor” în diferite mesaje, spre deosebire de vocabularul limbii scrise, ale cărui elemente componente sunt condiţionate, într-o mai mare măsură, de autocenzură”. Se iau în discuţie: Variaţia sintagmatică redusă a vocabularului. Cuvinte iterative; Deicticele (reprezentate de adverbe, pronume, elemente verbale); Prezentativele; Imprecizii în referenţialitate. Cuvinte passe-partout; Cuvintele de umplutură: Structurile sinonimice; Repetiţiile; Aproximarea în denumire/exprimare; Elipsele lexicale; Mijloace de realizare a expresivităţii; Apelativele.
În capitolul VIII, Fenomenele fonetice şi morfologice, Adrian Turculeţ tratează despre Observaţiile preliminare şi examinează o serie de probleme legate de unităţile numite sintagme intonaţionale, se referă la pauză, accentul secundar, accentul forte, accentuarea dublă a unui cuvânt, adverbul de negaţie nu, cuvintele neaccentuate, transferul accentual. Ca fenomene fonetice generale de limbă vorbită sunt prezentate reducerea duratei sunetelor, afonizarea sunetelor, dispariţia unor sunete, acomodarea regresivă, hiatul şi evitarea hiatului, diftongarea vocalelor. În acelaşi capitol, Galaction Verebceanu semnează studiul Fenomene fonetice ale limbii vorbite în R. Moldova, în care constată că „limba română vorbită la Chişinău şi Bălţi prezintă foarte puţine fenomene fonetice deosebite în raport cu limba vorbită la Iaşi... Specificul fonetic al vorbirii din Republica Moldova, „accentul basarabean” este dat în special de diftongarea frecventă şi pronunţată a vocalelor în cuvinte vechi şi în neologisme, de palatalizarea mai puternică a consoanelor urmate de (semi) vocale anterioare, de rostirea cu l velar; la aceste particularităţi se mai adaugă accentuarea sau/şi forma fonetică deosebită a unor cuvinte, care dovedesc originea rusească a lor”.
Capitolul IX, Consideraţii finale, este scris de Klaus Bochmann, care constată că: 1. Rezultatele cercetărilor confirmă ipoteza că limba vorbită are legităţile ei şi recurge la o gamă largă de mijloace expresive, care le depăşesc cu mult pe cele lingvistice în sensul mai strict. 2. Comunicarea orală se realizează printr-o mulţime de texte de factură diversificată care formează un continuum ce se întinde de la textele redactate în scris, pentru a fi citite, până la textele conversaţiei private, familiale, intime. 3. Numeroase sunt fenomenele aşa-zise „universale” din textele analizate, care se întâlnesc în toate limbile purtătoare de cultură modernă. Altele sunt specifice pentru limba română vorbită în general şi, în sfârşit, există şi un set de trăsături regionale moldoveneşti. 4. Existenţa românei regionale moldoveneşti nu ne permite să trecem cu vederea deosebirile evidente dintre felul de a vorbi în teritoriile din stânga şi din dreapta Prutului. Diferenţa nu constă în faptul că în zonele din stânga şi din dreapta Prutului se utilizează sisteme lingvistice distincte sau se vorbesc dialecte ori chiar limbi diferite, ci în faptul că pe ambele maluri ale Prutului aceeaşi limbă română este vorbită altfel: cu criterii de selecţie diferite se recurge la inventarul uneia şi aceleiaşi limbi.
Volumul I se încheie cu o binevenită rubrică „Autorii noştri”, în care sunt prezentate informaţii despre statutul socioprofesional, studiile, preocupările ştiinţifice şi lucrările tipărite, mai importante ale fiecărui cercetător care a participat la elaborarea acestei valoroase şi prestigioase culegeri.
Volumul II al lucrării, apărut cu doi ani mai înainte decât vol. I, reuneşte o selecţie de texte din corpusul înregistrat în cadrul programului proDrum. Fiecare fragment este paşaportizat, astfel că cititorul poate stabili unde, când şi de cine a fost înregistrat şi transcris textul respectiv. Este de remarcat faptul că fragmentele sunt prezentate în transcriere fonetică, prin intermediul căreia se pot recupera toate particularităţile de pronunţie, accentuare, pauzele de diferită lungime, anumite aspecte ale intonaţiei, adică tocmai acele caracteristici care sunt specifice prin excelenţă limbii vorbite.
Fără îndoială că cele două volume intitulate Limba română vorbită în Moldova istorică, editate sub redacţia lui Klaus Bochmann şi Vasile Dumbravă, vor fi de un real folos pentru cercetători, studenţi, doctoranzi, pentru toţi cei interesaţi de problemele de sociolingvistică în aspectul lor teoretic modern şi aplicativ.
* * *
* Limba română vorbită în Moldova istorică/ Klaus Bochmann, Vasile Dumbravă (editor). Vol. I, Leipzig: Leipziger Universitätsverlag, 2002, 202 p.; Vol. II. Texte, Leipzig: Leipziger Universitätsverlag, 2000, 332 p.