Literatura română din Basarabia: deschidere spre universalitate. Chişinăul literar (2)
Pentru tiparDincolo de interesele de grup, Chişinăul literar la începutul unui nou secol îşi dispută o imagine marcată de lupta pentru ieşirea din provincialism. Zbaterile sisifice cunoscute nu de azi sau de ieri sunt acum mai spectaculoase. Lucrul acesta se întâmplă şi din cauza că „provincia” a devenit o noţiune mai relativă ca oricând. Că ne aflăm la margine, „la Nistru la mărgioară”, după cum spune cântecul popular, sau „pe marginea vuindelor fruntarii”, după cum scria poetul Liviu Damian, Basarabia fiind „răspântia răspântiei” (Al. Zub), e un lucru cunoscut. Alta a devenit însă raportarea la „centru”, care acum se relativizează şi se abstractizează chiar. De fapt, relativizarea acestuia din urmă este cea care duce în mod inevitabil la aproximarea noţiunii de „provincie”. Ca o consecinţă, în peisajul literar pruto-nistrean, aşezarea temeinică a eului artistic în sine este determinată, inclusiv, de modul în care autorul ştie să dea expresie acestui raport: „margine-centru”, „închidere-deschidere”.
Altă dată, mai exact prin anii ’60, scriitorul îşi proiecta eul şi năzuinţele pe un fundal urban panoramic „ca pe grele talazuri”, peisaj în care el se vedea încadrat perfect cu toate trăirile sale tumultuoase, războindu-se cu anii şi cu noianul zilelor, „urmat de ochii iubirilor mari şi setea bântuind fără alean”. Poetul, identificându-se cu „ciudata fire”, aşa cum se întâmpla în cazul lui Andrei Lupan, îşi vedea rostul în „harul năstruşnic al înnoirii”. Grandioasa figură afişată de poetul grav, „stăpân pe a graiului taină şi faptă şi nebiruit făurar de poemă” era priincios adumbrită şi dedublată, în cheie şăgalnică, uşor ironică, de către o altă ipostază a poetului „prea risipit” prin bucurie şi „prea neadunat pentru tristeţe”, alias Aureliu Busuioc. Biografia personajului său liric, mereu aceeaşi, se află sub semnul „tăierii buricului” şi al „planificării” destinului. Viitorul lui este în mâinile Parcelor „tot încurcând fuiorul”. Unde s-ar putea afla în aceste condiţii centrul spre care ar trebui să se îndrepte personajul liric din poezia lui Aureliu Busuioc, tentat şi el, la rându-i, de înnoire, însă de o înnoire altfel înţeleasă? „Râsul” celor tari şi lipsa de apărare a celor slabi care nu au scuturi – iată cei doi poli între care se consumă, ca într-o „mazurcă de altă dată”, spectacolul trăirii autorului Îmblânzirii maşinii de scris. Sub „pavăza” unui atare crez jocul destinului e înscenat cu dezinvoltură:
Când trece pe stradă Bătrânul Poet,
Bătrânul, grozav de bătrânul poet,
se scurge şi timpul atunci mai încet,
ei bine, cu mult mai încet.
(Aureliu Busuioc, Bătrânul poet)
Vizarea parodică de către Aureliu Busuioc a ”absenteismului” Bătrânului Poet nu lasă nici un dubiu:
Dar el e atât de voinic şi absent,
Poetu-i atât de absent,
că nu mai desparte trecut de prezent.
El vede, dar unde anume în timp,
ei, unde anume în timp?
Echilibrul situaţiei se restabileşte, însă, prin tinerele voci, „îngânând ca în vis un cântec de glorie încă nescris”, care are menirea de a motiva nevoia de revenire permanentă a poetului la uneltele sale, cu alte cuvinte, circumscrierea procesului de creaţie într-o continuă necesitate de perfecţionare.
Este evident că procesul convertirii timpului social în unul artistic nu este mai puţin anevoios decât convertirea „marginii” în „centru”. Drept dovadă, iată un fapt ce ţine de istoria culturală a urbei noastre. Mi l-a relatat chiar zilele trecute prozatorul Vladimir Beşleagă, care îşi aminteşte cu exactitate că la Chişinău prima grădiniţă în limba pe atunci moldovenească a fost deschisă abia în 1957. Dornici să-şi educe copiii în limba maternă, părinţii de prin toate cartierele capitalei îşi aduceau odraslele la această instituţie amplasată la periferia Sculeni. Grigore Vieru, care la fel ca şi Vladimir Beşleagă îşi ducea copiii la singura grădiniţă moldovenească din capitală, a scris primele poezii pentru copii în scopul de a susţine instituţia respectivă cu „materialele didactice” necesare. Astfel începea calea de creaţie a unei generaţii, „îngânând ca un vis un cântec de glorie”, pe atunci „încă nescris”. Tinerele voci aveau să se contureze cu tot mai multă certitudine şi mai distinct în corul literaturii vremii dislocând timpul social. În linii mari, generaţia scriitorilor şaizecişti, cei mai mulţi dintre ei veniţi de la ţară, se lăsa antrenată în procesul de orăşenizare, în timp ce Chişinăul îşi acumula imaginea sa de capitală a culturii autentice, inclusiv din cioburile adunate din straturile cele mai adânci ale fiinţei naţionale pe care scriitorii le făceau să zuruie în auzul fermecat al copiilor. Intrând la facultate, viitorii scriitori aduceau cu sine cei şapte ani de la „universităţile” de acasă. Cele patru clase româneşti pe care le aveau majoritatea părinţilor, experienţa dură a războiului, a foametei şi a deportărilor au stat la baza formării unui „cod” al rezistenţei la „încercări şi la situaţii”. Titlurile volumelor publicate în anii ’60 vorbesc de la sine: Darul fecioarei şi Ursitoarele de Liviu Damian, Numele tău de Grigore Vieru, Aripi pentru Manole de Gheorghe Vodă, Piatra de citire de Anatol Codru, Casă părintească de Dumitru Matcovschi, La ruptul apelor de Victor Teleucă etc. Lansat pe la sfârşitul anilor ’60, îndemnul poetului Petru Zadnipru
Veniţi, băieţi, veniţi la carte
De pe la Nord, de pe le Sud,
Că-n paşii voştri de departe
Eu paşii proprii mi-i aud
exprima deja instituirea unei continuităţi în sensul stabilirii unui cadru clar al autohtonizării culturii în urbea Chişinăului. Delimitarea între vechi şi nou trece de pe planul strict ideologic, cu frecvent pomenitele, în primul deceniu postbelic, diferenţe de clasă, pe unul al necesităţii de a revendica valorile culturii. Investigaţia în planul culturii deschidea alte perspective susţinute şi de accesul la literatura română de bună calitate care se difuza prin intermediul librăriei „Meridiane”, aflată în cartierul Botanica. Aici, până în anul 1968, când după evenimentele din Cehoslovacia librăria a fost închisă, atât scriitorii cât şi cititorii, în special studenţii, procurau, la un preţ accesibil, literatură română şi universală. Păstrez ca pe o relicvă în biblioteca mea câteva volume din Vasile Alecsandri, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, dăruite mie, pe atunci elevă, de către sora mea care era studentă la Facultatea de Biologie a U.S.M. Studiul autodidactic completându-l pe cel din instituţiile de învăţământ superior se va dovedi a fi decisiv pentru ieşirea din lumea împestriţată şi împieliţată a unui provincialism programat. Comunicarea pe viu cu scriitorii din alte foste republici unionale, în special cu cei din Ţările Baltice, de asemenea a contribuit în mare măsură la cunoaşterea de sine prin raportarea la celălalt. Stigmatizată de regim şi reprimată pe plan public, conştiinţa de sine lucra în adâncurile unui eu care, în fond, se rezema pe gândul la cei de acasă, termenul „acasă” fiind foarte încăpător şi comportând nuanţe şi subtilităţi de interpretare. În intimitatea sa personajul literar conceput de scriitori, acomodându-se la ritmurile unei civilizaţii urbanizate, nu-şi are rupt definitiv gândul de la sat, cu alte cuvinte, de la continentul civilizaţiei rustice. Oraşul ca modalitate de ieşire într-un alt plan al exprimării, al punerii în valoare va continua să rămână un tărâm care trezeşte reticenţe. Fenomenul ţine de un proces sinuos de adaptare la o altă lume. Itinerarul acesta începea, în anii imediat postbelici, la George Meniuc, bunăoară, în felul următor. Întors de pe front şi găsind ruinat cuibul casei părinteşti din oraş, scriitorul îşi va căuta bunicii de la ţară, singurele rude rămase în viaţă. Îi va căuta ca pe o certitudine a nevoii de a o lua de la capăt, provincia fiind locul ideal unde se realizează un sfârşit după care trebuie să urmeze un început. Spre deosebire de personajul lui George Meniuc, care păstrează şi unele trăsături de orăşean, cel din poezia lui Grigore Vieru rămâne un incurabil reprezentant al civilizaţiei rustice. Ipostaza ideală a acestuia este mama. Venită de la ţară la oraş, ea până la urmă rămâne inadaptată. Poetul îşi face o mea culpa pe care o adresează casei de pe margine de Prut:
Ţi-am luat-o şi pe mama
Şi-aţi rămas acuma, ia,
Vai, nici tu în rând cu lumea
Şi nici orăşeancă ea.
Un dialog de o manieră similară este susţinut de către poetul Vasile Romanciuc, pe care îl vizitează sus, la etaj, viţa de vie, amintindu-i de rădăcinile de acasă. Iar Liviu Damian va închipui o serie de Dialoguri la marginea oraşului, volum de publicistică axat pe teme de filozofie, literatură şi etică cu scopul investigaţiei lumii unui personaj desprins de sat şi neancorat definitiv în nişte realităţi stabile.
Anul 1989 a constituit momentul de cotitură: oraşul identificându-se cu Agora – Piaţa Marii Adunări Naţionale. De aici au fost lansate poezii şi texte în care se răzbuna o jumătate de secol de reducere la tăcere. Scriitorii au posibilitatea să-şi asume deschis responsabilitatea identificării cu însăşi conştiinţa de sine a neamului, valul de poezie patriotică devansând unda lirismului şi a căutării de ordin estetic din deceniile trecute. Interpretat pripit, în derularea fierbinte a evenimentelor al căror ecou nu s-a stins definitiv, fenomenul a fost răstălmăcit. Este clar că elita scriitoricească în peisajul nostru interriveran este de neconceput fără asumarea din partea-i a realităţilor concrete de aici cu problemele spinoase pe care le conţin. „Arhivele Golgotei” şi biblioteca – spaţiul ideal al universului protector şi izolat în acelaşi timp – se întâlnesc în literatura anilor ’80-’90. Jocul intelectual, ludicul, în poezia lui Leo Butnaru, Eugen Cioclea sau Emilian Galaicu-Păun ajunge să se ia la întrecere cu sine însuşi. Chişinăul în varianta lui Emilian Galaicu-Păun fiind „C-hău”. Plictisul de pe plan ontologic trecând spre cel filozofic. Fără, însă, a ajunge aici, el staţionează de mai multă vreme pe planul filologic.
În concluzie, Chişinăul care este centrul literar cu cea mai mare pondere în spaţiul dintre Prut şi Nistru şi-a însuşit atât calităţile, cât şi deficienţele literaturii de aici. Acum se conturează o imagine completă: de la adâncirea într-o interioritate ancestrală folclorizată şi până la avântul către cele mai sofisticate túrnuri şi turnúri de limbaj. Avânturile cele mai temerare spre orizonturile imaginare sunt trase către terestru de nişte realităţi care nu sunt altele, decât cele care sunt. „Tânguirea” câştigă în intensitate şi poate, pe ici, pe colo, în spectaculozitate, umor şi dexteritate de limbaj, însă nicidecum în originalitate. Pesimismul şi relativismul, care în Occident se resimţeau încă în anii ’60, drept consecinţă a discreditării revoluţionarismului, la noi abia acum începe să se manifeste plenar.
11 mai 2003