Elegie pentru soţul necuvintelor
Pentru tiparBucuria de a fi a cărui ochi lacrimă este?
Nichita Stănescu
Dintr-un sentiment de ruşine – se pare –
Poetul şi-a ascuns cartea-i de durere
după starea poeziei, transparenta, care,
peste ruperea de oase, se vrea mângâiere.
Din când în când, din gând în gând,
bătea la uşă de cuvânt:
lasă-mă să intru, să nu mor
cu visele, cu tot, cu dor.
Eliberat de rime,
el se lega tăcut
ca robul, ca zeul, ca nime
de foc şi de lut.
El rupt a fost – cum s-a aflat –
rupt între zbor şi dor.
Fără margini conturat.
Al nimănui, al tuturor.
Din stea descălecat.
În cinstea zilei harul său nuntea.
În cinstea serii care se lăsa.
Nu mă priviţi, nu mă priviţi, zicea.
...Vulture, sol al bolţii luminoase,
Şi tu, eterna, blânda mea furnică –
Luaţi povara lacrimii apoase
de pe Nichita care se ridică.