Puntea suspinelor
Pentru tiparCelebra Ponte dei sospiri din Veneţia era de fapt un fel de punte a durerii. Din sala de judecată a Palatului Dogilor se trece direct spre temniţă. Putem spune, metaforic, că nu toate podurile conduc neapărat spre un bine comun. Cred însă că legăturile dintre fraţi trebuie privite cu mai mult interes şi mai multă atenţie. După entuziasmul perfect motivat al Podurilor de flori se impunea o atitudine ceva mai pragmatică şi de o parte şi de alta, ceva care să semene cu modelul german, deşi ştiu bine că acolo lucrurile au avut o altă susţinere politică şi economică. Şi chiar dacă n-am atins baremurile scontate, ceva s-a întîmplat totuşi. Legăturile umane cu basarabenii, indiferent dacă ei sînt oameni simpli sau personalităţi ale vieţii publice sau artistice, au căpătat o dimensiune nebănuită înainte de 1989. Comunicăm unii cu ceilalţi, ne bucurăm şi suferim împreună, ştim că ideea de a fi laolaltă are dimensiunea idealului comun.
La nivelul contactelor între cei dăruiţi culturii naţionale, valorilor europene, ne-am plasat cu siguranţă deasupra schimburilor economice sau de altă natură. Poate că fiind mai profund marcaţi de emoţii şi oarecum visători, artiştii au descoperit, asemenea oamenilor de ştiinţă oneşti, că avem o istorie comună, o limbă comună, o credinţă la fel moştenită de la înaintaşi. Aici n-au existat în fapt nici un fel de bariere sau stavile reale decît cele vremelnice. A ne fi născut şi unii şi ceilalţi în dulcea limbă română înseamnă pînă la urmă confirmarea conştiinţei româneşti. Nu este de mirare deci că schimburile reciproce de valori au înregistrat o curbă spectaculoasă şi întemeiată pe dorul unora faţă de ceilalţi.
S-a pornit, aşadar, cu entuziasm şi chiar cu o pasiune vrednică de respect. S-a continuat cu exemple de integrare firească şi neostentativă, cu evaluări reciproce a ceea ce a izbutit fiecare. Rezultatul a condus în mod necesar la decantarea valorilor cu adevărat autentice şi debarasarea de ceea ce putea fi doar efect al unei conjuncturi favorabile. Aşa s-a întîmplat în lumea literară, în capacitatea universităţilor româneşti de a acorda burse de studii tinerilor merituoşi, aşa s-au redescoperit individualităţile din sfera muzicii, a teatrului, a artelor vizuale.
Mărturisesc bucuria din anii ’90 cînd la Bacău prezidam un juriu al Saloanelor Moldovei. Bucuria era cu atît mai mare cu cît artiştii din Basarabia s-au prezentat atunci – o fac şi acum – cu un nivel profesional de certă autoritate. În plus, se impunea cu satisfacţie observaţia că, valoric, nu existau discrepanţe, că eram preocupaţi de aceleaşi probleme de creaţie, ne luptam cu aceleaşi limite. Expoziţiile, itinerate pe ruta Bacău–Chişinău, au devenit evenimente cu adevărat memorabile. Artiştii s-au descoperit ca fiind consanguini în spiritul artei lor unde tradiţiile comune nu s-au pierdut şi că orizontul de împlinire trecuse în fapt în arealul cultural european. Compatibilităţile sînt numeroase, nevoia de comunicare asemenea. La Iaşi sau la Piatra Neamţ, la Bucureşti sau Galaţi, la Cluj sau Timişoara expoziţiile pictorilor, sculptorilor, graficienilor din Basarabia au echivalat cu veritabile prestaţii culturale de anvergură naţională. Unii au impresia că acum ritmul acestora ar fi scăzut. E, cred, doar o impresie. Poate că, obişnuindu-ne unii cu alţii, reacţiile nu mai sînt atît de frenetic mediatizate. E bine să lucrăm temeinic şi serios şi unii şi ceilalţi. Împreună vom izbuti să atragem atenţia celor care, din păcate, ne consideră uitaţi undeva la marginea Europei. În fapt, mari reuniuni internaţionale infirmă o asemenea percepţie.
Am convingerea, bazată pe o bună experienţă în domeniul artei, că vitalitatea, fantezia şi spiritul creator al neamului nostru ne vor asigura un loc demn la masa aleşilor lumii...